ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2003

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ

D E C I Z I A  NR.896                                                                                                                 DOSAR

NR.3286/2001

Ședința publică de la 7 martie 2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de pârâții M.J.și M.V.împotriva deciziei nr.275 din

16.05.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurenții-pârâți prin avocat E.M., intimații-reclamanți H.G.și

H.G.A.prin avocat C.Z., intimatul-pârât Municipiul București prin consilier

juridic O.O., lipsind intimata-pârâtă S.C.”H.N.” S.A. București.

Procedura completă.

Avocat E.M. a solicitat

admiterea recursului și a depus concluzii scrise.

Avocat C.Z. a cerut

respingerea recursului și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor

pronunțate.

Consilier juridic O.O. a

pus concluzii de admitere a recursului.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 10 septembrie

1999, H.G.V.și H.G.A.au chemat în judecată, prin acțiune modificată, pe M.I.,

M.V., Municipiul București și S.C.”H.N.” S.A. București pentru revendicarea

unui apartament situat la parterul imobilului din București, Bdul Mărăști

nr.23, sectorul 1. Totodată, au cerut să se constate lipsa unui titlu valabil

de preluare a bunului în patrimoniul statului și nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr.3157/27998 din 3 februarie 1997, încheiat

între pârâta S.C. „H.N.” S.A. București, ca vânzător și pârâții persoane

fizice, în calitate de cumpărători.

În motivarea acțiunii lor,

au arătat că a dobândit bunul revendicat prin convenție, că în anul 1982 a fost

preluat în patrimoniul statului printr-un act administrativ, emis în baza

Decretului nr.223/1974 și că, ulterior, la data de 3 februarie 1997, a fost

înstrăinat, cu titlu oneros, dar cu violarea Legii nr.112/1995, pârâților

persoanelor fizice.

Tribunalul București,

Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr.658 din 5

octombrie 2000, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâții persoane fizice

să-i restituie, în posesie și proprietate, bunul revendicat. Soluția a fost

motivată în sensul că, deși actul de înstrăinare a bunului, este valid, totuși

nu este preferabil titlului de proprietate al reclamantei.

Curtea de Apel București,

Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.275 din 16 mai 2001, a respins, ca

nefondate apelurile pârâților M.J., M.V.și Municipiul București, prin primarul

general, cu motivarea că sentința atacată își are temeiul juridic în caracterul

preferabil al titlului de proprietate al reclamanților.

Împotriva acestei deciziii

pârâții M.J.și M.V.au declarat recurs, bazat pe motivele de casare și

modificare prevăzute de art.304 pct.5-10 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora a

arătat, în esență că, procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanțele

au acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate, ca atare, și formele

procedurale sancționate cu nulitatea. Totodată, instanțele n-au examinat

nulitatea actului de înstrăinare (vânzarea este anterioară Normelor de aplicare

a Legii nr.112/1995) și nici aparența în drept invocată ca mijloc de apărare.

Soluția este contradictorie, întrucât păstrează titlul cumpărătorilor și, fără

temei, îi transformă din posesori în simpli detentori.

Recursul este întemeiat.

Dovada proprietății

imobiliare prin titluri este absolută, dacă dreptul a fost dobândit originar și

relativă atunci când provine dintr-un mod derivat, cum este convenția. În acest

din urmă caz, titlurile, translative sau declarative, sunt simple fapte

generatoare de prezumții care pot fi înlăturate prin proba contrarie.

Nu mai puțin, compararea

titlurilor vizează, exclusiv, ipoteza când ambele părți litigante ale

revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți și care

sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Prezumția de proprietate, proprie

unor asemenea titluri, poate fi combătută prin elemente de convicțiune, în

condițiile art.1203 C.civ..

În speță, imobilul

revendicat a fost dobândit, mai întâi de reclamanți, prin convenție, apoi de

către stat, printr-un act administrativ emis în baza Decretului nr.223/1974 și,

în final, de pârâții M.I. și M.V., în calitate de chiriași, în temeiul Legii

nr.112/1995 și a contractului de vânzare-cumpărare nr.3157/27998 din 3

februarie 1997.

Rezultă că, în succesiunea

lor, titlurile sunt într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existența unui

autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi, pe

intervenția legii care, originar, a dispus preluarea bunului în patrimoniul

statului și, prin convenție, înstrăinarea lui către chiriași. Absența unor

autori diferiți și prezența titlurilor originare invocate de pârâți, denotă, că

în speță, ipoteza cerută probațiunii prin compararea titlurilor nu există.

Corelativ, este inoperantă și posibilitatea combaterii, în acest cadru, a prezumției

de proprietate care rezultă din titlul (originar și, totodată, derivat) invocat

de pârâți. Altfel spus, instanțele au recurs la un mijloc de probațiune

inaplicabil pricinii și inapt să înlăture titlul pârâților.

În schimb, instanțele au

omis să cerceteze raportul de drept referitor la valabilitatea titlului

statului, impus ca o condiție a valabilității înstrăinării bunului în baza

Legii nr.112/1995, de natură să pună în cauză vânzarea-cumpărarea lucrului

altuia, nulă dacă cumpărătorul a știut că statul nu era proprietar. În acest

caz, dacă vânzarea a fost fondată pe o cauză ilicită ori pe existența lui fraus

omnia corrumpit, nulitatea este absolută.

Or, conform cererii de

chemare în judecată și apărării de fond propriu-zise a pârâților, instanțele au

fost investite să se pronunțe asupra acestor aspecte. Reclamantele au invocat

vânzarea-cumpărarea de către stat a propriului lor bun, ineficace deoarece

Legea nr.112/1995 n-a fost respectată, iar pârâții (cumpărătorii), buna lor

credință (în condițiile aparenței în drept, n-au știut că statul este

neproprietar).

Întrucât instanțele au

restrâns cercetarea judecătorească la simpla comparare a titlurilor, situație

care s-a tradus în depășirea cadrului procesual, cu multipla consecință a

neexaminării fondului pricinii, nemotivării și adoptării  unor dispoziții

contradictorii, nefirești, se impune admiterea recursului. În temeiul art.314

C.proc.civ., urmează a fi casate hotărârile atacate cu trimiterea cauzei la

prima instanță, pentru rejudecare.În baza art.725 alin.3, combinat cu art.2

pct.1 lit.b și art.1 pct.1 C.proc.civ., instanța de trimitere se identifică a

fi Judecătoria sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul pârâților

M.J.și M.V.împotriva deciziei civile nr.275 din 16 mai 2001 a Curții de Apel

București – Secția a IV-a civilă.

Casează această decizie,

precum și sentința civilă nr.658 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului București,

Secția a V-a și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2003.