ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1902/2003

S-au  luat în examinare recursurile declarate de pârâții

C.M.și I.  și Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei

nr. 265  din 17 iunie 2002   a Curții de Apel  București – secția a IV – a

civilă.

La apelul

nominal  s-au prezentat recurentul-pârât C.I.personal și asistat de avocat

M.R.care o reprezintă și pe recurenta-pârâtă C.M., recurentul-pârât Consiliul

General al Municipiului București reprezentat de consilier juridic O. O. și

intimați-reclamanți C.V.și C.V.reprezentați de avocat M.D., lipsind

intimata-pârâtă S.C.”H.N.”.

Procedura

completă.

Nefiind

formulate alte cereri cauza a fost reținută spre deliberare.

Consilier

juridic O.O. și avocat M.R.având pe rând cuvântul solicită admiterea ambelor

recursuri.

Avocat M.D.

solicită respingerea ambelor recursuri.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1525/8 octombrie 2001 Tribunalul București – secția a IV – a civilă

a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții

C.V.și C.V., împotriva pârâților C.I.și C.M., Consiliul General al Municipiului

București și S.C. “H.N.” SA București.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond au reținut că imobilul revendicat situat în

București,  str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1, a trecut în proprietatea

statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, așa încât

deciziile nr. 1886/1981 și 1944/1981 emise de fostul Consiliu Popular al

Municipiului București sunt valabile.

Cu privire la

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2131/22725/18 decembrie

1996, s-a reținut că acesta s-a  încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute

de art.9 și 14 din Legea 112/1995. Cum imobilul a trecut cu titlu în

proprietatea Statului, contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea o cauză

ilicită.

Curtea de Apel

București, secția a IV – a civilă, prin decizia civilă nr. 265/17 iunie 2002, a

admis apelul de reclamanții C.V.și C.V., împotriva sentinței civil nr. 1525/8

octombrie 2001 a Tribunalului București – secția a IV – a, și pe cale de

consecință: a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis acțiunea

formulată de reclamanți și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr.2131/22725/18 decembrie 1996 și a deciziilor nr. 1944/1981

și nr.1886/1981 ale fostului Consiliu Popular al Municipiului București; a dispus

repunerea pârâților în situația anterioară, iar pârâții C.I., C.M., Consiliul

General al Municipiului București și S.C.”H.N.”SA București, au fost obligați

să lase reclamanților deplina proprietate și posesie a imobilului situat în

București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, ap. 2, sector 1.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, situat în

București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, ap. 2, sector 1 a trecut abuziv în

proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, deci a fost preluat

fără titlu valabil.

Din

perspectiva art. 6 din Legea nr.213/1998, actul normativ amintit contravine

Constituției din 1965, în vigoare la acea dată, care ocrotea dreptul de

proprietate particulară.

Cu privire la

contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 1996 între

Primăria Municipiului București prin S.C.”H.N.”SA în calitate de vânzător și

pârâții C.I.și C.M.în calitate de cumpărători s-a reținut că reclamanții nu au

pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece

bunul a intrat în proprietatea statului abuziv, fără titlu. În atare situație

vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate absolută, având o cauză

ilicită în condițiile art. 948 C.civ.

Mai mult,

pârâții C.I.și M. au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu – f. 55 – 56

dosar 8190/1998 al Judecătoriei sectorului 1 că la data când au cumpărat

imobilul în litigiu există o cerere de restituire în natură a apartamentului,

din partea reclamanților cât și o cerere în revendicare din partea acelorași

reclamanți, pe rolul Judecătoriei sectorului 1. Deci nu poate fi vorba de

buna-credință a cumpărătorilor.

Împotriva

deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs: Consiliul General al

Municipiului București și pârâții C.M.și C.I..

Consiliul

General al Municipiului București critică decizia atacată ca fiind netemeinică

și nelegală – invocând art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.– deoarece:

- Imobilul în

litigiu – apartamentul nr. 2 situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A,

sector 1 – a trecut de plin drept în proprietatea statului prin efectul legii

respectiv Decretul nr. 223/1974, din momentul în care reclamanții au plecat în

străinătate.

- Abrogarea

Decretului nr. 223/1974 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu poate produce efecte

retroactive, deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 1 C.civ. și art. 15 alin.2

din Constituție.

- Persoanele

care au rămas fraudulos în străinătate au cunoscut consecințele de ordin

material al faptei lor, asumându-și riscul producerii acestor consecințe.

Pârâții C.M.și

C.I., critică decizia atacată, ca fiind netemeinică și nelegală – invocând art.

304 pct. 9, 10 C.proc.civ.– deoarece:

- Prevederile

art. 6 din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în speță, deoarece se referă la

alte bunuri și nu la cele care fac obiectul unor legi speciale, ori situația

imobilului în litigiu preluat în baza Decretului nr. 223/1974 a fost

reglementată și Legea 112/1995, imobilul respectiv fiind preluat de stat cu

titlu.

- În mod

greșit s-a reținut de instanța de apel că vânzarea imobilului în litigiu, de

către stat s-a făcut cu rea-credință și că actul respectiv a avut o cauză

ilicită de vreme ce trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu

titlu, conform Decretului nr. 223/1974.

- Încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 s-a făcut împotriva

condițiilor prevăzute de art.9 și 14 din Legea 112/1995, iar cumpărătorii au

fost de bună-credință în momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare.

Cum motivele

de recurs ale celor doi recurenți sunt asemănătoare ele vor fi analizate

împreună.

Recursurile

sunt nefondate.

Formulând

acțiunea în revendicare, reclamanții C.V.G.și C.V. au dedus judecății

încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului – apartamentul 2 compus

din 3 camere – situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1,

solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greșită a

dispozițiilor Decretului nr.223/1974.

Reclamanții au

făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 6278/19 decembrie 1977

– f. 4 dosar 10912/1995 al Judecătoriei Sectorului 1, anexat la dosarul cauzei.

Datorită

faptului că reclamantul C.V.nu s-a mai întors în țară pe data expirării vizei

de 30 de zile pe care a avut-o în anul 1980 pentru o deplasare în SUA, fostul

Consiliu Popular al Municipiului București, a emis în baza art. 2 alin.1 și

art. 4 din Decretul nr.223/1974, decizia nr.1866/15 decembrie 1981 prin care

s-a dispus trecerea în proprietatea statului a cotei de 1/2 din apartamentul

nr. 2 situat în București, str. Câmpia Turzii 15 A aparținând reclamantei C.V.,

iar la data de 22 decembrie 1981 – în același temei – s-a emis decizia nr.

1944/22 decembrie 1981 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului

și a celeilalte cote de ½ din același apartament nr. 2, aparținând

reclamantului C.V.– G.: f. 7, 67 dosar 10912 pg. 95 a Judecătoriei Sectorului

1.

Potrivit art.

6 din Legea nr.213/1998 valabilitatea titlului statului cu privire la bunurile

dobândite de acesta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune

îndeplinirea condiției ca titlul să fie în conformitate cu Constituția în

vigoare, legile interne și tratatelor internaționale la care România era parte

în momentul trecerii imobilului în proprietatea statului.

Din

perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, este evident că Decretul nr.223/1974

care dispunea trecerea în proprietatea statului, a construcțiilor aflate în

proprietatea unor persoane care părăseau România, contravenea Constituției din

1965 în vigoare la acea dată și care ocrotea dreptul de proprietate, a

dispozițiilor art. 480 – 481 din C.civ., precum și tratatelor internaționale la

care România a aderat.

Prin urmare,

trecerea apartamentului în litigiu în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr.223/1974 nu a putut crea în favoarea statului un titlu valabil de

proprietate care să permită ulterior statului exercitarea legală a

prerogativelor dreptului de proprietate. În atare situație, nici deciziile administrative

emise în baza acestui act normativ nu puteau produce efecte juridice, întrucât

sunt lovite de nulitate, așa cum corect a statuat instanța de apel, prin

decizia atacată cu recurs.

Cu privire la

contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 1996 între

Primăria Municipiului București – prin S.C.”H.N.”SA – în calitate de vânzător,

și pârâții C.I.și C.M.în calitate de cumpărător, se reține că reclamanții nu au

pierdut niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentului în

litigiu întrucât acesta nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.

Dispunând de

apartamentul în litigiu, statul a vândut bunul altuia. Vânzarea bunului altuia

este lovită de nulitate absolută în cazul în care părțile au încheiat contractul

în cunoștință de cauză, știind că bunul vândut este proprietatea altei

persoane. În acest caz avem de a face cu o cauză ilicită ce atrage nulitatea

vânzării, în condițiile art.948 C.civ.

În speță,

vânzătorul Consiliul General al Municipiului București, a cunoscut că imobilul

în litigiu este revendicat de reclamanți, fiind parte în prezentul litigiu în

care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 1 august

1995 – f. 1 din dosarul nr. 10912/1995 a Judecătoriei Sectorului 1. Cu toate

acestea, la data de 18 decembrie 1996 vânzătorul a înstrăinat apartamentul

litigios pârâților C.I.și M. – f. 30 din dosarul 6348/1997 al Tribunalului

București, anexat la dosarul cauzei.

Mai mult,

pârâții au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu – f. 55 – 56 dosar

8190/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București, că la data când au cumpărat

apartamentul cunoșteau că există atât o cerere de restituire în natură a

apartamentului din partea reclamanților cât și o cerere de revendicare din

partea acestora aflată pe rolul instanțelor judecătorești.

Prin urmare,

în cauză nu poate fi vorba de buna-credință a cumpărătorilor la data întocmirii

actului de vânzare din 18 decembrie 1996.

Cu alte

cuvinte contractul de vânzare-cumpărare mai sus enunțat nu s-a întocmit cu

respectarea condițiilor prevăzute de art.9, 14 din Legea nr.112/1995.

Pentru toate

aceste considerente Curtea va reține că motivele de recurs invocate de

recurenți nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9,

10 C.proc.civ.și în consecință recursul declarat de pârâții Consiliul General

al Municipiului București și C.I.și C.M.împotriva deciziei civile nr. 265/17

iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă, fiind nefondat

se vor respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile formulate de Consiliul

General al Municipiului București și respectiv C.M.și C.I.împotriva deciziei

265 din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  13 mai  2003.