ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1902/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții C.M.și I. și Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr. 265 din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-pârât C.I.personal și asistat de avocat M.R.care o reprezintă și pe recurenta-pârâtă C.M., recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului București reprezentat de consilier juridic O. O. și intimați-reclamanți C.V.și C.V.reprezentați de avocat M.D., lipsind intimata-pârâtă S.C.”H.N.”. Procedura completă. Nefiind formulate alte cereri cauza a fost reținută spre deliberare. Consilier juridic O.O. și avocat M.R.având pe rând cuvântul solicită admiterea ambelor recursuri.

Avocat M.D. solicită respingerea ambelor recursuri. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1525/8 octombrie 2001 Tribunalul București – secția a IV – a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții C.V.și C.V., împotriva pârâților C.I.și C.M., Consiliul General al Municipiului București și S.C. “H.N.” SA București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond au reținut că imobilul revendicat situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1, a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, așa încât deciziile nr. 1886/1981 și 1944/1981 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București sunt valabile.

Cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2131/22725/18 decembrie 1996, s-a reținut că acesta s-a încheiat cu respectarea condițiilor prevăzute de art.9 și 14 din Legea 112/1995. Cum imobilul a trecut cu titlu în proprietatea Statului, contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea o cauză ilicită.

Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia civilă nr. 265/17 iunie 2002, a admis apelul de reclamanții C.V.și C.V., împotriva sentinței civil nr. 1525/8 octombrie 2001 a Tribunalului București – secția a IV – a, și pe cale de consecință: a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanți și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2131/22725/18 decembrie 1996 și a deciziilor nr. 1944/1981 și nr.1886/1981 ale fostului Consiliu Popular al Municipiului București; a dispus repunerea pârâților în situația anterioară, iar pârâții C.I., C.M., Consiliul General al Municipiului București și S.C.”H.N.”SA București, au fost obligați să lase reclamanților deplina proprietate și posesie a imobilului situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, ap. 2, sector 1. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, ap. 2, sector 1 a trecut abuziv în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, deci a fost preluat fără titlu valabil.

Din perspectiva art. 6 din Legea nr.213/1998, actul normativ amintit contravine Constituției din 1965, în vigoare la acea dată, care ocrotea dreptul de proprietate particulară. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 1996 între Primăria Municipiului București prin S.C.”H.N.”SA în calitate de vânzător și pârâții C.I.și C.M.în calitate de cumpărători s-a reținut că reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece bunul a intrat în proprietatea statului abuziv, fără titlu. În atare situație vânzarea lucrului altuia este lovită de nulitate absolută, având o cauză ilicită în condițiile art. 948 C.civ.

Mai mult, pârâții C.I.și M. au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu – f. 55 – 56 dosar 8190/1998 al Judecătoriei sectorului 1 că la data când au cumpărat imobilul în litigiu există o cerere de restituire în natură a apartamentului, din partea reclamanților cât și o cerere în revendicare din partea acelorași reclamanți, pe rolul Judecătoriei sectorului 1. Deci nu poate fi vorba de buna-credință a cumpărătorilor. Împotriva deciziei civile mai sus menționată au declarat recurs: Consiliul General al Municipiului București și pârâții C.M.și C.I.. Consiliul General al Municipiului București critică decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală – invocând art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.– deoarece: - Imobilul în litigiu – apartamentul nr. 2 situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1 – a trecut de plin drept în proprietatea statului prin efectul legii respectiv Decretul nr. 223/1974, din momentul în care reclamanții au plecat în străinătate.

- Abrogarea Decretului nr. 223/1974 prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu poate produce efecte retroactive, deoarece s-ar încălca dispozițiile art. 1 C.civ. și art. 15 alin.2 din Constituție. - Persoanele care au rămas fraudulos în străinătate au cunoscut consecințele de ordin material al faptei lor, asumându-și riscul producerii acestor consecințe. Pârâții C.M.și C.I., critică decizia atacată, ca fiind netemeinică și nelegală – invocând art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.– deoarece: - Prevederile art. 6 din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în speță, deoarece se referă la alte bunuri și nu la cele care fac obiectul unor legi speciale, ori situația imobilului în litigiu preluat în baza Decretului nr. 223/1974 a fost reglementată și Legea 112/1995, imobilul respectiv fiind preluat de stat cu titlu.

- În mod greșit s-a reținut de instanța de apel că vânzarea imobilului în litigiu, de către stat s-a făcut cu rea-credință și că actul respectiv a avut o cauză ilicită de vreme ce trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, conform Decretului nr. 223/1974. - Încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 s-a făcut împotriva condițiilor prevăzute de art.9 și 14 din Legea 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună-credință în momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare. Cum motivele de recurs ale celor doi recurenți sunt asemănătoare ele vor fi analizate împreună. Recursurile sunt nefondate. Formulând acțiunea în revendicare, reclamanții C.V.G.și C.V.

au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului – apartamentul 2 compus din 3 camere – situat în București, str. Câmpia Turzii nr. 15 A, sector 1, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr.223/1974. Reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 6278/19 decembrie 1977 – f. 4 dosar 10912/1995 al Judecătoriei Sectorului 1, anexat la dosarul cauzei.

Datorită faptului că reclamantul C.V.nu s-a mai întors în țară pe data expirării vizei de 30 de zile pe care a avut-o în anul 1980 pentru o deplasare în SUA, fostul Consiliu Popular al Municipiului București, a emis în baza art. 2 alin.1 și art. 4 din Decretul nr.223/1974, decizia nr.1866/15 decembrie 1981 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a cotei de 1/2 din apartamentul nr. 2 situat în București, str. Câmpia Turzii 15 A aparținând reclamantei C.V., iar la data de 22 decembrie 1981 – în același temei – s-a emis decizia nr. 1944/22 decembrie 1981 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului și a celeilalte cote de ½ din același apartament nr. 2, aparținând reclamantului C.V.– G.: f. 7, 67 dosar 10912 pg.

95 a Judecătoriei Sectorului 1. Potrivit art. 6 din Legea nr.213/1998 valabilitatea titlului statului cu privire la bunurile dobândite de acesta în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune îndeplinirea condiției ca titlul să fie în conformitate cu Constituția în vigoare, legile interne și tratatelor internaționale la care România era parte în momentul trecerii imobilului în proprietatea statului. Din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, este evident că Decretul nr.223/1974 care dispunea trecerea în proprietatea statului, a construcțiilor aflate în proprietatea unor persoane care părăseau România, contravenea Constituției din 1965 în vigoare la acea dată și care ocrotea dreptul de proprietate, a dispozițiilor art. 480 – 481 din C.civ., precum și tratatelor internaționale la care România a aderat.

Prin urmare, trecerea apartamentului în litigiu în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974 nu a putut crea în favoarea statului un titlu valabil de proprietate care să permită ulterior statului exercitarea legală a prerogativelor dreptului de proprietate. În atare situație, nici deciziile administrative emise în baza acestui act normativ nu puteau produce efecte juridice, întrucât sunt lovite de nulitate, așa cum corect a statuat instanța de apel, prin decizia atacată cu recurs. Cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 18 decembrie 1996 între Primăria Municipiului București – prin S.C.”H.N.”SA – în calitate de vânzător, și pârâții C.I.și C.M.în calitate de cumpărător, se reține că reclamanții nu au pierdut niciodată în mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu întrucât acesta nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.

Dispunând de apartamentul în litigiu, statul a vândut bunul altuia. Vânzarea bunului altuia este lovită de nulitate absolută în cazul în care părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că bunul vândut este proprietatea altei persoane. În acest caz avem de a face cu o cauză ilicită ce atrage nulitatea vânzării, în condițiile art.948 C.civ. În speță, vânzătorul Consiliul General al Municipiului București, a cunoscut că imobilul în litigiu este revendicat de reclamanți, fiind parte în prezentul litigiu în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 1 august 1995 – f. 1 din dosarul nr. 10912/1995 a Judecătoriei Sectorului 1. Cu toate acestea, la data de 18 decembrie 1996 vânzătorul a înstrăinat apartamentul litigios pârâților C.I.și M. – f. 30 din dosarul 6348/1997 al Tribunalului București, anexat la dosarul cauzei.

Mai mult, pârâții au recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu – f. 55 – 56 dosar 8190/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București, că la data când au cumpărat apartamentul cunoșteau că există atât o cerere de restituire în natură a apartamentului din partea reclamanților cât și o cerere de revendicare din partea acestora aflată pe rolul instanțelor judecătorești. Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de buna-credință a cumpărătorilor la data întocmirii actului de vânzare din 18 decembrie 1996. Cu alte cuvinte contractul de vânzare-cumpărare mai sus enunțat nu s-a întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de art.9, 14 din Legea nr.112/1995.

Pentru toate aceste considerente Curtea va reține că motivele de recurs invocate de recurenți nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 C.proc.civ.și în consecință recursul declarat de pârâții Consiliul General al Municipiului București și C.I.și C.M.împotriva deciziei civile nr. 265/17 iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă, fiind nefondat se vor respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile formulate de Consiliul General al Municipiului București și respectiv C.M.și C.I.împotriva deciziei 265 din 17 iunie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2003.