ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 784/2003

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

D E C I Z I A  NR.784                                                                                                                 DOSAR

NR.172/2001

La data de 21 februarie 2003 s-a luat în examinare

recursul declarat de pârâții C.S.și C.V.împotriva deciziei nr.558 din 3

octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 27 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

8 iulie 1999, reclamantul D.R.M.a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București, S.C.” A.” S.A., C.S.și C. V.solicitând: obligarea

pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, str.Italiană nr.18, sector 2  - compus din teren și clădire, așa cum

acestea sunt descrise în contractul de vânzare-cumpărare nr.3380 din 15 aprilie

1997, încheiat între părți; constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare menționat – încheiat între Primăria Municipiului București

reprezentată de S.C.” A.” S.A. și pârâții C.S.și V..

În motivarea acțiunii s-a

arătat că, prin sentința civilă nr.3737/26.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 2

București, s-a admis acțiunea în revendicare formulată la 25 iunie 1996

împotriva pârâtelor C.G.M.B. și S.C.” A.” S.A., constatându-se că reclamantul

este proprietarul imobilului din str.Italiană nr.18, pârâtele fiind obligate

să-i lase în deplină proprietate imobilul. După introducerea acțiunii, la 15

aprilie 1997, cu rea-credință, imobilul a fost vândut pârâților C..

Prin sentința civilă

nr.77/28 ianuarie 2000, Tribunalul București, Secția a IV-a a admis acțiunea, a

constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr.3380/1997 încheiat

între S.C.” A.” S.A. în calitate de vânzător și C.S., C.V.în calitate de

cumpărători; a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul din București, str.Italiană nr.18, sector 2.

S-a reținut pentru aceasta

că:

- prin sentința civilă

nr.3737 din 26 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul este proprietarul

imobilului, hotărârea fiind opozabilă tuturor prin transcrierea ei în Registrul

de transcripțiuni, situație în care excepția invocată privind lipsa calității

procesuale active, nu este fondată.

De altfel, regula

unanimității nu operează în speță, reclamantul exercitând un drept de

conservare și nu unul de dispoziție;

- reclamantul a solicitat

la data de 26 iunie 1996 să se constate că este proprietarul imobilului din

litigiu, solicitând totodată comisiilor de aplicare a Legii nr.112/1995 să nu

procedeze la înstrăinarea imobilului revendicat.

Cu toate acestea, la

15.04.1997 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu rea-credință și cu

încălcarea prevederilor art.480 C.civ, H.G.11/1997 și a Legii nr.112/1995.

Curtea de Apel București,

prin decizia civilă nr.558 din 3 octombrie 2000, a respins ca nefondat apelul

formulat de pârâții C.S.și C.V.împotriva sentinței civile nr.77 din 28.01.2000

pronunțată de Tribunalul București; a respins ca nemotivat în termen apelul

formulat de Primăria Municipiului București împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel, în baza acelorași considerente, a reținut că excepția privind

lipsa calității procesuale active nu este fondată, iar în ce privește

contractul de vânzare-cumpărare, încheiat la o dată ulterioară manifestării de

voință a reclamatului de a-și recupera proprietatea, corect s-a constatat că

este nul absolut, încheiat fiind cu rea-credință, cu nesocotirea legii, pe

temeiul conivenței frauduloase a părților în prejudicierea reclamantului.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții C.S.și V., întemeindu-l pe motivele de casare

prevăzute de art.304 pct.9 și 11 C.proc.civ, susținând că în mod greșit s-a

apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, acesta nefiind

proprietar exclusiv al imobilului în litigiu, după cum sentința nr.3737/1998 nu

poate fi opusă recurenților ca având autoritate de lucru judecat; că nu se

putea reține conivența la frauda în legătură cu încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, pretinsa lipsă de diligență nefiind probată, iar prezumția de

bună-credință nu a fost răsturnată.

Ulterior, în cursul acestei

judecăți, recurenții au invocat lipsa calității procesuale active a

reclamantului, cu privire la dreptul acestuia de a solicita și obține

restituirea imobilului situat în București, str.Italiană nr.18 și aceasta

întrucât, pe terenul în suprafață de 227,5 mp pretins de către reclamant, ca

succesor, se află numai o parte din casă, cealaltă parte fiind amplasată pe un

alt lot (B.) ce revenise prin hotărâre judecătorească unei alte persoane.

Pentru lămurirea stării de

fapt sub acest aspect, se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul este întemeiat în

parte, potrivit celor ce urmează.

- Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active, întemeiată pe considerentul că reclamantul

nu ar avea un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, ci numai 1/2 din

acesta, instanțele au apreciat în mod corect că nu este fondată, reținând în

acest sens, efectele sentinței civile nr.3737/1998 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, hotărâre prin care s-a constatat că reclamantul este

proprietarul imobilului situat în București, str.Italiană nr.18, sector 2,

identificat conform dispozitivului, și care, transcrisă fiind, este opozabilă

„ergo omnes” –, inclusiv deci recurenților-pârâți -.

Sub un alt aspect, dar în

considerarea aceleiași susțineri, în recurs intimatul a făcut dovada – prin

înscrisul intitulat „convenție” (fila 77) – că între el și celălalt posibil

moștenitor al antecesoarei sale – numitul W.V.V.W.(filele 75-76) a intervenit

partajarea bunurilor și a drepturilor ce au aparținut sau puteau aparține

antecesorilor, imobilul în litigiu urmând să revină în exclusivitate

reclamantului, îndreptățit astfel a acționa în numele său propriu în vederea

retrocedării în proprietate a imobilului.

Acordul de voință,

consfințit astfel, este valabil, conform normelor instituite de art.730 C.civ,

„ad validitatem” nefiind necesară îndeplinirea vreunei anumite condiții de

formă, numai sub aspect probatoriu, convenția fiind supusă regulilor prevăzute

de art.1191 C.civ, aplicabile fiind și regulile instituite de art.1197 și

art.1198 C.civ.

Ca atare, convenția

amintită, încheiată prin înscrisul depus la dosar – fila 77 recurs, nu poate fi

înlăturată, situație în care nu poate fi primită susținerea după care acțiunea

trebuie respinsă întrucât nu este formulată de toți   coproprietarii.

De altfel, rațiunea

așa-numitei reguli a unanimității în acest sens, nu poate consta decât în

protejarea dreptului celorlalți coproprietari, care, eventual, ar putea avea

interesul să promoveze o asemenea acțiune. S-ar putea discuta, însă, dacă un

asemenea interes ar putea afecta în această materie – a retrocedării în

proprietate, către foștii proprietari sau succesorii acestora,- dreptul celui

care înțelege să exercite dreptul procesual la acțiune, pentru readucerea în

patrimoniu a unui astfel de bun, preluat abuziv de stat.

În speță însă, pentru cele

deja amintite, această chestiune nu se mai pune, dreptul la acțiune aparținând

reclamantului.

- De asemenea, recursul nu

este fondat în ce privește constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare și sub acest aspect hotărârea atacată fiind legală și

temeinică.

Contractul a fost încheiat

la data de 15 aprilie 1997, în acel moment fiind deja pe rolul instanțelor

acțiunea în revendicare, formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin

Consiliul General al Municipiului București, S.C.” A.” S.A. și Comisia pentru

aplicarea Legii nr.112/1995 – dosar nr.8546/1996 – Judecătoria Sectorului 2

București -. Un capăt de cerere din acțiunea amintită viza obligarea S.C.” A.”

S.A. și a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995 să nu procedeze la

înstrăinarea imobilului din litigiu.

În momentul încheierii

actului, era în vigoare H.G. 11/1997, care, prin art.1 alin.6 impunea

suspendarea de drept a procedurilor administrative de vânzare a locuințelor în

situația în care, pe rolul instanțelor se aflau acțiuni în retrocedare pe calea

dreptului comun.

În atare situație, cel

puțin pentru aceste considerente – reținute și prin hotărârea atacată –

prezumția de bună-credință a pârâților cumpărători este răsturnată, aceasta

nefiind rezultatul unei erori invincibile asupra calității trsansmițătorului în

momentul încheierii actului, în absența și a unor măsuri de precauție normale,

conform prudenței și diligenței ce trebuiau manifestate.

- Recursul este întemeiat

însă pentru cele ce urmează – referitor la excepția invocată privind lipsa

calității procesuale active pentru partea de imobil asupra căreia reclamantul,

ca succesor, nu ar avea un drept de proprietate.

Sub acest aspect, cum o

astfel de excepție este una de fond, ce poate fi invocată oricând, ea poate și

trebuie să fie cercetată – în această fază de judecată.

În adevăr, prin sentința

civilă nr.3737/1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București – de care se

prevalează reclamantul și care a fost reținută în considerentele hotărârilor

atacate -, s-a stabilit existența dreptului de proprietate al reclamantului

pentru imobilul situat în str.Italiană nr.18 – identificat conform schiței

depuse, ca teren de 227,25 mp cu o fațadă de 17,50 ml și 41,34 mp clădire,

situat la intersecția cu Piața V.Lascăr.

Din actele depuse în recurs

– inclusiv schița anexă la acestea – ar rezulta însă că acest imobil reprezintă

parte din imobilul inițial, atribuit antecesoarei reclamantului – E.D. – ca lot

B – prin ieșirea din indiviziune realizată pe cale judecătorească în 1946 -,

lotul A, din același imobil fiind atribuit numitului G. C.

Sigur, în măsura în care,

pe cale judiciară, acest aspect s-ar confirma, o asemenea împrejurare ar

determina și dreptul reclamantului de a revendica întreg imobilul, sau numai o

parte din el, respectiv așa-numitul Lot B – corespunzător, putându-se pune și

problema nulității totale sau parțiale în ce privește obiectul cauzei.

În acest sens, în vederea

efectuării probatoriului pe cale judiciară, recursul urmează a fi admis, a se

casa hotărârile și pentru asigurarea tuturor gradelor de jurisdicție, a se

trimite cauza spre rejudecare, la prima instanță.

Raportat la prevederile

art.725  C.proc.civ, această instanță se identifică a fi judecătoria, respectiv

Judecătoria Sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții C.S.și

C.V.împotriva deciziei nr.558 din 3 octombrie 2000 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Casează această decizie,

precum și sentința civilă nr.77 din 28 ianuarie 2000 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă și trimite cauza, spre rejudecare, la Judecătoria

Sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2003.