ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 784/2003

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

D E C I Z I A NR.784 DOSAR NR.172/2001 La data de 21 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâții C.S.și C.V.împotriva deciziei nr.558 din 3 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 27 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 8 iulie 1999, reclamantul D.R.M.a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, S.C.” A.” S.A., C.S.și C. V.solicitând: obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Italiană nr.18, sector 2 - compus din teren și clădire, așa cum acestea sunt descrise în contractul de vânzare-cumpărare nr.3380 din 15 aprilie 1997, încheiat între părți; constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare menționat – încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată de S.C.” A.” S.A.

și pârâții C.S.și V.. În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin sentința civilă nr.3737/26.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a admis acțiunea în revendicare formulată la 25 iunie 1996 împotriva pârâtelor C.G.M.B. și S.C.” A.” S.A., constatându-se că reclamantul este proprietarul imobilului din str.Italiană nr.18, pârâtele fiind obligate să-i lase în deplină proprietate imobilul. După introducerea acțiunii, la 15 aprilie 1997, cu rea-credință, imobilul a fost vândut pârâților C.. Prin sentința civilă nr.77/28 ianuarie 2000, Tribunalul București, Secția a IV-a a admis acțiunea, a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr.3380/1997 încheiat între S.C.” A.” S.A.

în calitate de vânzător și C.S., C.V.în calitate de cumpărători; a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str.Italiană nr.18, sector 2. S-a reținut pentru aceasta că: - prin sentința civilă nr.3737 din 26 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul este proprietarul imobilului, hotărârea fiind opozabilă tuturor prin transcrierea ei în Registrul de transcripțiuni, situație în care excepția invocată privind lipsa calității procesuale active, nu este fondată. De altfel, regula unanimității nu operează în speță, reclamantul exercitând un drept de conservare și nu unul de dispoziție; - reclamantul a solicitat la data de 26 iunie 1996 să se constate că este proprietarul imobilului din litigiu, solicitând totodată comisiilor de aplicare a Legii nr.112/1995 să nu procedeze la înstrăinarea imobilului revendicat.

Cu toate acestea, la 15.04.1997 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu rea-credință și cu încălcarea prevederilor art.480 C.civ, H.G.11/1997 și a Legii nr.112/1995. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.558 din 3 octombrie 2000, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâții C.S.și C.V.împotriva sentinței civile nr.77 din 28.01.2000 pronunțată de Tribunalul București; a respins ca nemotivat în termen apelul formulat de Primăria Municipiului București împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în baza acelorași considerente, a reținut că excepția privind lipsa calității procesuale active nu este fondată, iar în ce privește contractul de vânzare-cumpărare, încheiat la o dată ulterioară manifestării de voință a reclamatului de a-și recupera proprietatea, corect s-a constatat că este nul absolut, încheiat fiind cu rea-credință, cu nesocotirea legii, pe temeiul conivenței frauduloase a părților în prejudicierea reclamantului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții C.S.și V., întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9 și 11 C.proc.civ, susținând că în mod greșit s-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, acesta nefiind proprietar exclusiv al imobilului în litigiu, după cum sentința nr.3737/1998 nu poate fi opusă recurenților ca având autoritate de lucru judecat; că nu se putea reține conivența la frauda în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pretinsa lipsă de diligență nefiind probată, iar prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată.

Ulterior, în cursul acestei judecăți, recurenții au invocat lipsa calității procesuale active a reclamantului, cu privire la dreptul acestuia de a solicita și obține restituirea imobilului situat în București, str.Italiană nr.18 și aceasta întrucât, pe terenul în suprafață de 227,5 mp pretins de către reclamant, ca succesor, se află numai o parte din casă, cealaltă parte fiind amplasată pe un alt lot (B.) ce revenise prin hotărâre judecătorească unei alte persoane. Pentru lămurirea stării de fapt sub acest aspect, se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul este întemeiat în parte, potrivit celor ce urmează.

- Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, întemeiată pe considerentul că reclamantul nu ar avea un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului, ci numai 1/2 din acesta, instanțele au apreciat în mod corect că nu este fondată, reținând în acest sens, efectele sentinței civile nr.3737/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, hotărâre prin care s-a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului situat în București, str.Italiană nr.18, sector 2, identificat conform dispozitivului, și care, transcrisă fiind, este opozabilă „ergo omnes” –, inclusiv deci recurenților-pârâți -. Sub un alt aspect, dar în considerarea aceleiași susțineri, în recurs intimatul a făcut dovada – prin înscrisul intitulat „convenție” (fila 77) – că între el și celălalt posibil moștenitor al antecesoarei sale – numitul W.V.V.W.(filele 75-76) a intervenit partajarea bunurilor și a drepturilor ce au aparținut sau puteau aparține antecesorilor, imobilul în litigiu urmând să revină în exclusivitate reclamantului, îndreptățit astfel a acționa în numele său propriu în vederea retrocedării în proprietate a imobilului.

Acordul de voință, consfințit astfel, este valabil, conform normelor instituite de art.730 C.civ, „ad validitatem” nefiind necesară îndeplinirea vreunei anumite condiții de formă, numai sub aspect probatoriu, convenția fiind supusă regulilor prevăzute de art.1191 C.civ, aplicabile fiind și regulile instituite de art.1197 și art.1198 C.civ. Ca atare, convenția amintită, încheiată prin înscrisul depus la dosar – fila 77 recurs, nu poate fi înlăturată, situație în care nu poate fi primită susținerea după care acțiunea trebuie respinsă întrucât nu este formulată de toți coproprietarii. De altfel, rațiunea așa-numitei reguli a unanimității în acest sens, nu poate consta decât în protejarea dreptului celorlalți coproprietari, care, eventual, ar putea avea interesul să promoveze o asemenea acțiune.

S-ar putea discuta, însă, dacă un asemenea interes ar putea afecta în această materie – a retrocedării în proprietate, către foștii proprietari sau succesorii acestora,- dreptul celui care înțelege să exercite dreptul procesual la acțiune, pentru readucerea în patrimoniu a unui astfel de bun, preluat abuziv de stat. În speță însă, pentru cele deja amintite, această chestiune nu se mai pune, dreptul la acțiune aparținând reclamantului. - De asemenea, recursul nu este fondat în ce privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și sub acest aspect hotărârea atacată fiind legală și temeinică. Contractul a fost încheiat la data de 15 aprilie 1997, în acel moment fiind deja pe rolul instanțelor acțiunea în revendicare, formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul General al Municipiului București, S.C.” A.” S.A.

și Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 – dosar nr.8546/1996 – Judecătoria Sectorului 2 București -. Un capăt de cerere din acțiunea amintită viza obligarea S.C.” A.” S.A. și a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995 să nu procedeze la înstrăinarea imobilului din litigiu. În momentul încheierii actului, era în vigoare H.G. 11/1997, care, prin art.1 alin.6 impunea suspendarea de drept a procedurilor administrative de vânzare a locuințelor în situația în care, pe rolul instanțelor se aflau acțiuni în retrocedare pe calea dreptului comun. În atare situație, cel puțin pentru aceste considerente – reținute și prin hotărârea atacată – prezumția de bună-credință a pârâților cumpărători este răsturnată, aceasta nefiind rezultatul unei erori invincibile asupra calității trsansmițătorului în momentul încheierii actului, în absența și a unor măsuri de precauție normale, conform prudenței și diligenței ce trebuiau manifestate.

- Recursul este întemeiat însă pentru cele ce urmează – referitor la excepția invocată privind lipsa calității procesuale active pentru partea de imobil asupra căreia reclamantul, ca succesor, nu ar avea un drept de proprietate. Sub acest aspect, cum o astfel de excepție este una de fond, ce poate fi invocată oricând, ea poate și trebuie să fie cercetată – în această fază de judecată. În adevăr, prin sentința civilă nr.3737/1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București – de care se prevalează reclamantul și care a fost reținută în considerentele hotărârilor atacate -, s-a stabilit existența dreptului de proprietate al reclamantului pentru imobilul situat în str.Italiană nr.18 – identificat conform schiței depuse, ca teren de 227,25 mp cu o fațadă de 17,50 ml și 41,34 mp clădire, situat la intersecția cu Piața V.Lascăr.

Din actele depuse în recurs – inclusiv schița anexă la acestea – ar rezulta însă că acest imobil reprezintă parte din imobilul inițial, atribuit antecesoarei reclamantului – E.D. – ca lot B – prin ieșirea din indiviziune realizată pe cale judecătorească în 1946 -, lotul A, din același imobil fiind atribuit numitului G. C. Sigur, în măsura în care, pe cale judiciară, acest aspect s-ar confirma, o asemenea împrejurare ar determina și dreptul reclamantului de a revendica întreg imobilul, sau numai o parte din el, respectiv așa-numitul Lot B – corespunzător, putându-se pune și problema nulității totale sau parțiale în ce privește obiectul cauzei. În acest sens, în vederea efectuării probatoriului pe cale judiciară, recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârile și pentru asigurarea tuturor gradelor de jurisdicție, a se trimite cauza spre rejudecare, la prima instanță.

Raportat la prevederile art.725 C.proc.civ, această instanță se identifică a fi judecătoria, respectiv Judecătoria Sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții C.S.și C.V.împotriva deciziei nr.558 din 3 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează această decizie, precum și sentința civilă nr.77 din 28 ianuarie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și trimite cauza, spre rejudecare, la Judecătoria Sectorului 2 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.