ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2828/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2828/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La apelul nominal s-au

prezentat recurenta-pârâtă C.I.reprezentată de avocat A.P.și intimata

reclamantă P.M.N.reprezentată de avocat V.M.U.

Procedura completă.

Avocat A.P.solicită

admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii

apelului declarat de pârâta C.I.împotriva sentinței nr.1025 din 17 septembrie

1999 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă și schimbarea în tot a

acestei sentințe prin respingerea acțiunii reclamantei.

Avocat V.M.U. solicită

respingerea recursului ca nefondat.

C U R T E A

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta P.M.N.a chemat în judecată pe pârâții

C.I.și T.P.pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie

apartamentele nr.2 și respectiv 3 pe care le ocupă în imobilul proprietatea sa,

situat în București str.Schitu Darvari nr.16 sectorul 2.

Ulterior reclamanta a

renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva

pârâtului T.P., renunțare de care s-a luat act prin încheierea de la termenul

din 6.04.1999.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr.9256 din 19 septembrie 1997

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă acțiunea pe care

a introdus-o împotriva Consiliului General al Municipiului București și a fost

obligat pârâtul să-i restituie în deplină proprietate și posesie, imobilul

situat în București str.Schitu Darvari nr.16 sector 2 compus din teren în

suprafață de 524 mp și construcția alcătuită din demisol, parter, etaj și

mansardă, împreună cu anexele. În temeiul acestei hotărâri judecătorești,

rămasă irevocabilă, Primarul general al Municipiului București a emis dispoziția

nr.614/10.III.1998 de restituire a imobilului, care a și fost predat

reclamantei prin procesul-verbal nr.4247/1.04.1998.

Între timp apartamentele

nr.2 și 3 au fost vândute, în cazul pârâtei C.I., prin contractul de

vânzare-cumpărare nr.N 00120 din 27.01.1996, deși la 5 august 1996 reclamanta a

notificat atât pârâta cât și Comisia locală sector 2, constituită în baza Legii

nr.112/1995 intenția sa de recuperarea imobilului în natură, situație în care

contractul este lovit de nulitate.

În apărare, pârâta a invocat

inopozabilitatea sentinței civile nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2

București întrucât nu a fost parte în acel litigiu și buna-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în condițiile în

care o primă acțiune în revendicare a reclamantei a fost respinsă prin decizia

nr.1218 din 28.04.1995 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă, iar de

notificarea la care se referă reclamanta nu a avut cunoștință.

Tribunalul București –

secția a III-a civilă, prin sentința nr.1025 din 17.09.1999 a admis acțiunea

restrânsă, îndreptată împotriva pârâtei C.I.pe care a obligat-o să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2 din imobilul

menționat și să-i plătească suma de 8.205.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin aceeași hotărâre s-a

luat act de declarația reclamantei că renunță la judecata în privința pârâtului

T.P.

În motivarea soluției

pronunțate prima instanță a reținut în întregime situația de fapt și

argumentele de drept invocate de reclamantă, vizând recunoașterea dreptului său

de proprietate asupra imobilului, respectiv constatarea lipsei titlului

statului cu privire la care s-a statuat prin sentința civilă nr.9256/1997 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, reaua credință a pârâtei la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, după notificarea ce i-a fost adresată precum

și prioritatea titlului reclamantei mai bine caracterizat decât cel al pârâtei

care a fost încheiat cu un „non dominus”.

Sesizată cu apelul

declarat de pârâtă, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin

decizia nr.169/A/30.03.2000 l-a admis și a schimbat sentința în sensul că a

respins acțiunea introdusă de reclamantă împotriva ambilor pârâți, obligând

totodată pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.375.000

lei.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență că reclamanta nu a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei și nici

desființarea acestuia pentru cauză de nulitate relativă, din modul de redactare

a acțiunii rezultând, dimpotrivă, că aceasta recunoaște titlul pârâtei, dar

solicită a se stabili care din cele două titluri este mai bine caracterizat.

Că, în privința titlului

pârâtei este de reținut că acesta a fost obținut la 26 septembrie 1996 când

statul era proprietarul bunului putând înstrăina valabil astfel că buna

credință a cumpărătoarei nu poate fi pusă la îndoială, indiferent de existența

notificării din partea reclamantei din moment ce Legea nr.112/1995 ale cărei

dispoziții trebuie raportate la momentul încheierii actului juridic (1996) nu

prohibea vânzarea imobilului.

Cât privește sentința

civilă nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care s-a

constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil

(prin aplicarea greșită a Decretului 92/1950) instanța de apel a reținut că

aceasta nu este opozabilă pârâtei, care deși era proprietara imobilului, nu a

fost chemată în judecată procesul purtându-se cu statul prin Consiliul General

al Municipiului București care numai era proprietarul bunului înstrăinat

anterior pronunțării sentinței respective.

Împotriva deciziei

pronunțate reclamanta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute

de art.304 pct.7, 9 și 11 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora susține că

instanța de apel a ignorat conținutul acțiunii introductive și precizările

ulterioare prin care a cerut atât constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare al pârâtei cât și în cadrul de aplicare a art.480

C.civ.invocat ca temei al acțiunii în revendicare, compararea titlurilor

părților, cerere ignorată de instanța de apel.

Prin decizia civilă nr.1260

din 27.03.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – secția civilă în

dosar nr.2368/2000 recursul declarat de reclamanta P.M.N.împotriva deciziei

civile nr.169/A/30.03.2000 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă a

fost admis și s-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă la aceiași

instanță în vederea rejudecării apelului.

În considerentele deciziei

de casare se reține că este greșită aprecierea instanței de apel că reclamanta

P.M.N.nu ar fi cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărar

nr.N 00120/27.09.1996, câtă vreme din actele și lucrările dosarului, rezultă

fără echivoc că prin acțiunea introductivă, reclamanta a invocat „nulitatea

absolută” a contractului, încheiat cu nesocotirea prevederilor Legii 112/1995

sub incidența căreia cad numai imobilele cu destinație de locuințe trecute ca

atare în proprietatea statului după 6 martie 1945 „cu titlu”, ceea ce nu este

cazul în speță (filele 2 și 3 dosar fond nr.2641/1998 al Tribunalului București

– secția a III-a civilă).

S-a mai reținut că deși

reclamanta a cerut expres să se procedeze la compararea celor două titluri de

proprietate privind același imobil, instanța de apel a fost preocupată doar să

demonstreze valabilitatea titlului pârâtei ignorând titlul reclamantei, dovedit

prin coroborarea actului de proprietate al autorilor reclamantei (contract de

vânzare-cumpărare din 1939) cu certificatul de moștenitoare al acesteia și

confirmat prin sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București, care deși neopozabilă pârâtei C.I.au putere de lucru

judecat, nu scutea instanța de obligația comparării celor două titluri prin

referire la autorii părților, respectiv autorii reclamantei care au dobândit

titlul de proprietate prin cumpărare în anul 1939 și autorul pârâtei, Statul

Român, care a „devenit” proprietar în baza unui act abuziv și neconstituțional

adică Decretul nr.92/1950 prin aplicarea căruia autorilor reclamantei, a

preluat de la aceștia imobilul revendicat.

Curtea de Apel București –

secția a III-a civilă, reinvestită cu judecarea apelului prin decizia de casare

nr.1260/27.III.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – secția civilă a

pronunțat decizia civilă nr.404/A/21 octombrie 2002 prin care a respins ca

nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C.I.împotriva sentinței civile

nr.1025 din 17.09.1999 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a

civilă.

În considerentele deciziei

pronunțate de instanța de apel se arată că titlul de proprietate privind

imobilul în litigiu invocat de reclamanta P.M.N.și constând în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în 1939, recunoscut ca atare și prin sentința civilă

nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București este mai bine

caracterizat și preferabil titlului de proprietate deținut de pârâtă, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 27.09.1996 cu un non dominus.

Prin aceiași decizie,

instanța de apel mai constată și nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâta C.I.și S.C „A.” S.A, în calitate de

mandatară a P.M.B., la data de 27.09.1996, deoarece au fost încălcate

prevederile Legii nr.112/1995 ale cărei dispoziții priveau numai imobilele

trecute la stat „cu titlu”, ceea ce în cauză nu s-a confirmat, dat fiind cele

stabilite prin sentința civilă nr.9256/1997.

Împotriva deciziei

nr.404/A/21.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a

civilă a declarat recurs pârâta C.I., invocând motivele de casare prevăzute de

art.304 pct.6, 7, 9, și 10 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora susține în esență

următoarele:

- cauzele de nulitate a

contractelor încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 sunt expres prevăzute în

art.11 din lege, dar în speță nu au fost încălcate dispozițiile acestui

articol;

- greșit s-a reținut că

imobilul a fost preluat de stat „fără titlu” și deci nu intră sub incidența

prevederilor Legii nr.112/1995 câte vreme, a fost naționalizat în baza

Decretului nr.92/1950, act normativ menționat în Normele metodologice de

aplicare a Legii 112/1995 aprobate prin H.G. nr.20/17.01.1996, în vigoare la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și considerat ca titlu

valabil pentru locuințele trecute în proprietatea statului în baza acestui

decret;

- prevederile art.6 din

Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în speță pentru a se stabili valabilitatea

titlului statului, deoarece acestea pot opera numai în privința actelor

translative de proprietate încheiate după apariția legii adică după data de

24.11.1998;

- sentința civilă

nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București prin care s-a

stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu este

ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nu afectează

valabilitatea acestuia;

- recurenta-pârâtă a fost

de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; întrucât

era chiriașă în imobil și potrivit Legii nr.112/1995 era îndreptățită să

cumpere apartamentul;

- buna credință a pârâtei a

fost determinată de faptul că o primă acțiune a reclamantei a fost respinsă

prin decizia nr.1218/28.04.1995 a Curții Supreme de Justiție, situație în

raport cu care a fost încredințată că statul și-a păstrat dreptul de

proprietate asupra imobilului căruia îi erau aplicabile dispozițiile Legii

nr.112/1995;

- statul a deținut

imobilul din str.Chitu-Darvari nr.16 sector 2 cu titlu legal, în conformitate

cu prevederile Decretului 92/1950, ale cărui prevederi au fost corect aplicate

autorilor reclamantei iar sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București nu produce efecte față de pârâtă;

- că a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul revendicat de reclamantă cu

respectarea prevederilor Legii 112/1995 contract perfect valabil potrivit

art.18 lit.”d” și art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001 și preferabil față de

actul invocat de reclamantă;

- hotărârea instanței

de apel este nelegală și pentru că în considerentele deciziei constată

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.00120/27.09.1996,

deși reclamanta nu a investit instanța de fond cu o asemenea cerere.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Potrivit art.1 din

Legea nr.112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu

destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului, foștii proprietari –

persoane fizice – ai imobilelor cu destinția de locuințe trecute ca atare în proprietatea

statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945 „cu titlu” și care

se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22

decembrie 1989 beneficiază de măsurile reparatorii care pot consta, după

distincțiile prevăzute de lege, în restituirea în natură a imobilelor ori în

despăgubiri.

Potrivit art.9 din

aceiași lege chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se

restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta,

după expirarea termenului prevăzut de art.14 din lege pentru cumpărarea acestor

apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Cu privire la aceste

prevederi ale Legii 112/1995 Curtea Constituțională, prin decizia nr.73/19

iulie 1995, fiind sesizată cu controlul constituționalității legii a stabilit

că locuințele care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal

ori pur și simplu în fapt, așadar „fără titlu”, în condițiile inexistenței unei

reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii

dreptului de proprietate al statului, dreptul de proprietate al persoanei

fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul, nefiind proprietar,

asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o

lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor

trecute în proprietatea statului. În alți termeni măsurile cuprinse în lege cum

sunt acordarea de despăgubiri, vânzarea locuințelor către chiriași care le

ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului, nu sunt aplicabile acelor

locuințe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate,

persoanele deposedate păstrând în continuare dreptul de proprietate asupra

locuințelor.

Contrar celor

susținute de recurenta-pârâtă C.I., în recursul de față, prin sentința civilă

nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, hotărâre

irevocabilă, s-a stabilit că imobilul situat în București, str.Schitu Darvari

nr.16, sector 2, proprietatea autorilor reclamantei-intimate P.M.N., a fost

naționalizat abuziv în baza Decretului 92/1950, cu încălcarea chiar a

prevederilor decretului menționat, intrând în posesia statului fără titlu, ca

urmare a abuzului săvârșit la data aplicării actului de naționalizare.

Așa fiind, dreptul de

proprietate asupra imobilului aparținând autorilor reclamantei nu a fost

desființat niciodată, situație care a fost constatată încă din 1993 când prin

sentința civilă nr.277/15.01.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2

București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.370/12.11.1993 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a dispus restituirea către

reclamantă a imobilului din București str.Schitu Darvari nr.16 sector 2,

autorii acesteia încadrându-se în categoria persoanelor exceptate de la măsura

naționalizării imobilelor.

Este adevărat că

ulterior hotărârile menționate mai înainte și anume sentința civilă 277/1993

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și decizia civilă 370/1993

pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă au fost desființate

prin decizia civilă nr.1218/28.04.1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție

– secția civilă, numai că prin hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție nu a fost pusă în discuție legalitatea trecerii în proprietatea statului

a imobilului revendicat, ci numai competența instanțelor judecătorești de a se

pronunța asupra modului cum s-a aplicat actul naționalizării și anume Decretul

nr.92/1950.

În

consecință, deși recurenta pârâtă nu a fost parte în cauza în care s-a

pronunțat sentința civilă 9256/1997 de către Judecătoria Sectorului 2

București, constatările acestei hotărâri cu privire la aplicarea abuzivă a

Decretului 92/1950 și trecerea imobilului proprietatea autorilor reclamantei în

proprietatea statului fără titlu, sunt opozabile și recurentei potrivit

principiului „res indicata ins facit inter omnes”, impunându-se ca un fapt

juridic, care făcând parte din ordinea juridică are aptitudinea de a-și extinde

efectele față de terți care au obligația să recunoască existența faptului

juridic și să-l respecte, acceptându-i efectele.

Așa fiind,

ca urmare al efectelor declarative ale sentinței civile 9256/1997 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, corect s-a reținut de către instanța de

apel că imobilul (apartamentul) revendicat de reclamanta-intimată P.M.N.nu cade

sub incidența prevederilor Legii nr.112/1995 și deci nu-i sunt aplicabile

prevederile art.1 și art.9 din legea menționată.

Cât

privește valabilitatea titlului de proprietate al statului în raport cu prevederile

Decretului nr.92/1950, acesta a fost analizat în sentința civilă nr.9256/1997

pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în raport cu prevederile Normelor

metodologice aprobate prin H.G. nr.11/1997 privind aplicarea Legii 112/1995 și

nu în temeiul art.6 din Legea 213/1998.

Nu poate fi reținută

nici critica formulată de recurentă cu privire la înlăturarea bunei credințe

manifestată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât din

probele administrate rezultă că reclamanta a notificat pe pârâtă cu privire la

situația juridică a imobilului, prin executorul judecătoresc la data de

7.08.1996 (fila 40-41 dosar 2641/1998 al Tribunalului București).

Așa fiind, recurenta

pârâtă avea cunoștință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

pentru apartamentul în care locuia în calitate de chiriași, de demersurile

întreprinse de reclamanta P.M.N.pentru redobândire a imobilului abuziv

naționalizat, de procesele și hotărârile judecătorești pronunțate în legătură

cu acesta. În această situație, orice dubiu asupra calității de proprietar al

vânzătorului este, în mod inevitabil generator de rea credință. Or, în speță

situațiile generate de procesele derulate între reclamantă și instituțiile

statului cu privire la imobil, de care recurenta avea cunoștință, cel puțin ca

urmare a notificării primite, erau suficient de convingătoare pentru a arăta că

vânzătorul nu este veritabil proprietar al imobilului și a determina pe

cumpărătoare să aibe o atitudine reticentă față de contractul pe care intenționa

să-l încheie. Hotărârea Curții Supreme de Justiție din 23.04.1995 nu poate

constitui, așa cum pretinde recurenta un argument în favoarea bunei sale

credințe, deoarece instanța supremă prin decizia sa, nu a validat titlul

statului, nepronunțându-se asupra fondului dreptului.

Cât privește referirea

în motivele de recurs la prevederile art.18 și art.46 din Legea 10/2001 se

constată că în speță nu-și găsesc aplicațiunea, întrucât așa cum s-a arătat mai

sus, imobilul cade sub incidența Legii 112/1995, fiind luat de stat fără titlu

și deci înstrăinarea acestuia către chiriași potrivit art.9 din Legea 112/1995

nu a fost legală.

În sfârșit, critica

referitoare la neinvestirea instanței de fond cu un capăt de cerere privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr.00120/27.09.1996 nu poate fi primită întrucât acest aspect a fost rezolvat

prin decizia civilă nr.1260/27.03.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție

– secția civilă.

Pentru

considerentele arătate recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de pârâta C.I.împotriva deciziei civile nr.404 A din 21 octombrie 2002 a Curții

de Apel București – Secția a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 iunie 2003.