ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2828/2003

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă C.I.reprezentată de avocat A.P.și intimata reclamantă P.M.N.reprezentată de avocat V.M.U. Procedura completă. Avocat A.P.solicită admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de pârâta C.I.împotriva sentinței nr.1025 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă și schimbarea în tot a acestei sentințe prin respingerea acțiunii reclamantei. Avocat V.M.U. solicită respingerea recursului ca nefondat.

C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta P.M.N.a chemat în judecată pe pârâții C.I.și T.P.pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele nr.2 și respectiv 3 pe care le ocupă în imobilul proprietatea sa, situat în București str.Schitu Darvari nr.16 sectorul 2. Ulterior reclamanta a renunțat la judecarea cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtului T.P., renunțare de care s-a luat act prin încheierea de la termenul din 6.04.1999.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr.9256 din 19 septembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă acțiunea pe care a introdus-o împotriva Consiliului General al Municipiului București și a fost obligat pârâtul să-i restituie în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București str.Schitu Darvari nr.16 sector 2 compus din teren în suprafață de 524 mp și construcția alcătuită din demisol, parter, etaj și mansardă, împreună cu anexele. În temeiul acestei hotărâri judecătorești, rămasă irevocabilă, Primarul general al Municipiului București a emis dispoziția nr.614/10.III.1998 de restituire a imobilului, care a și fost predat reclamantei prin procesul-verbal nr.4247/1.04.1998.

Între timp apartamentele nr.2 și 3 au fost vândute, în cazul pârâtei C.I., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.N 00120 din 27.01.1996, deși la 5 august 1996 reclamanta a notificat atât pârâta cât și Comisia locală sector 2, constituită în baza Legii nr.112/1995 intenția sa de recuperarea imobilului în natură, situație în care contractul este lovit de nulitate. În apărare, pârâta a invocat inopozabilitatea sentinței civile nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București întrucât nu a fost parte în acel litigiu și buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în condițiile în care o primă acțiune în revendicare a reclamantei a fost respinsă prin decizia nr.1218 din 28.04.1995 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă, iar de notificarea la care se referă reclamanta nu a avut cunoștință.

Tribunalul București – secția a III-a civilă, prin sentința nr.1025 din 17.09.1999 a admis acțiunea restrânsă, îndreptată împotriva pârâtei C.I.pe care a obligat-o să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2 din imobilul menționat și să-i plătească suma de 8.205.000 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași hotărâre s-a luat act de declarația reclamantei că renunță la judecata în privința pârâtului T.P.

În motivarea soluției pronunțate prima instanță a reținut în întregime situația de fapt și argumentele de drept invocate de reclamantă, vizând recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului, respectiv constatarea lipsei titlului statului cu privire la care s-a statuat prin sentința civilă nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, reaua credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, după notificarea ce i-a fost adresată precum și prioritatea titlului reclamantei mai bine caracterizat decât cel al pârâtei care a fost încheiat cu un „non dominus”. Sesizată cu apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.169/A/30.03.2000 l-a admis și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea introdusă de reclamantă împotriva ambilor pârâți, obligând totodată pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.375.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență că reclamanta nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei și nici desființarea acestuia pentru cauză de nulitate relativă, din modul de redactare a acțiunii rezultând, dimpotrivă, că aceasta recunoaște titlul pârâtei, dar solicită a se stabili care din cele două titluri este mai bine caracterizat. Că, în privința titlului pârâtei este de reținut că acesta a fost obținut la 26 septembrie 1996 când statul era proprietarul bunului putând înstrăina valabil astfel că buna credință a cumpărătoarei nu poate fi pusă la îndoială, indiferent de existența notificării din partea reclamantei din moment ce Legea nr.112/1995 ale cărei dispoziții trebuie raportate la momentul încheierii actului juridic (1996) nu prohibea vânzarea imobilului.

Cât privește sentința civilă nr.9256/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care s-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil (prin aplicarea greșită a Decretului 92/1950) instanța de apel a reținut că aceasta nu este opozabilă pârâtei, care deși era proprietara imobilului, nu a fost chemată în judecată procesul purtându-se cu statul prin Consiliul General al Municipiului București care numai era proprietarul bunului înstrăinat anterior pronunțării sentinței respective.

Împotriva deciziei pronunțate reclamanta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7, 9 și 11 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora susține că instanța de apel a ignorat conținutul acțiunii introductive și precizările ulterioare prin care a cerut atât constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei cât și în cadrul de aplicare a art.480 C.civ.invocat ca temei al acțiunii în revendicare, compararea titlurilor părților, cerere ignorată de instanța de apel. Prin decizia civilă nr.1260 din 27.03.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – secția civilă în dosar nr.2368/2000 recursul declarat de reclamanta P.M.N.împotriva deciziei civile nr.169/A/30.03.2000 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă a fost admis și s-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă la aceiași instanță în vederea rejudecării apelului.

În considerentele deciziei de casare se reține că este greșită aprecierea instanței de apel că reclamanta P.M.N.nu ar fi cerut să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărar nr.N 00120/27.09.1996, câtă vreme din actele și lucrările dosarului, rezultă fără echivoc că prin acțiunea introductivă, reclamanta a invocat „nulitatea absolută” a contractului, încheiat cu nesocotirea prevederilor Legii 112/1995 sub incidența căreia cad numai imobilele cu destinație de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului după 6 martie 1945 „cu titlu”, ceea ce nu este cazul în speță (filele 2 și 3 dosar fond nr.2641/1998 al Tribunalului București – secția a III-a civilă).

S-a mai reținut că deși reclamanta a cerut expres să se procedeze la compararea celor două titluri de proprietate privind același imobil, instanța de apel a fost preocupată doar să demonstreze valabilitatea titlului pârâtei ignorând titlul reclamantei, dovedit prin coroborarea actului de proprietate al autorilor reclamantei (contract de vânzare-cumpărare din 1939) cu certificatul de moștenitoare al acesteia și confirmat prin sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, care deși neopozabilă pârâtei C.I.au putere de lucru judecat, nu scutea instanța de obligația comparării celor două titluri prin referire la autorii părților, respectiv autorii reclamantei care au dobândit titlul de proprietate prin cumpărare în anul 1939 și autorul pârâtei, Statul Român, care a „devenit” proprietar în baza unui act abuziv și neconstituțional adică Decretul nr.92/1950 prin aplicarea căruia autorilor reclamantei, a preluat de la aceștia imobilul revendicat.

Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, reinvestită cu judecarea apelului prin decizia de casare nr.1260/27.III.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – secția civilă a pronunțat decizia civilă nr.404/A/21 octombrie 2002 prin care a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă C.I.împotriva sentinței civile nr.1025 din 17.09.1999 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă. În considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel se arată că titlul de proprietate privind imobilul în litigiu invocat de reclamanta P.M.N.și constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1939, recunoscut ca atare și prin sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București este mai bine caracterizat și preferabil titlului de proprietate deținut de pârâtă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 27.09.1996 cu un non dominus.

Prin aceiași decizie, instanța de apel mai constată și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta C.I.și S.C „A.” S.A, în calitate de mandatară a P.M.B., la data de 27.09.1996, deoarece au fost încălcate prevederile Legii nr.112/1995 ale cărei dispoziții priveau numai imobilele trecute la stat „cu titlu”, ceea ce în cauză nu s-a confirmat, dat fiind cele stabilite prin sentința civilă nr.9256/1997.

Împotriva deciziei nr.404/A/21.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă a declarat recurs pârâta C.I., invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.6, 7, 9, și 10 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora susține în esență următoarele: - cauzele de nulitate a contractelor încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 sunt expres prevăzute în art.11 din lege, dar în speță nu au fost încălcate dispozițiile acestui articol; - greșit s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat „fără titlu” și deci nu intră sub incidența prevederilor Legii nr.112/1995 câte vreme, a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, act normativ menționat în Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 aprobate prin H.G.

nr.20/17.01.1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și considerat ca titlu valabil pentru locuințele trecute în proprietatea statului în baza acestui decret; - prevederile art.6 din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în speță pentru a se stabili valabilitatea titlului statului, deoarece acestea pot opera numai în privința actelor translative de proprietate încheiate după apariția legii adică după data de 24.11.1998; - sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București prin care s-a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nu afectează valabilitatea acestuia; - recurenta-pârâtă a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; întrucât era chiriașă în imobil și potrivit Legii nr.112/1995 era îndreptățită să cumpere apartamentul; - buna credință a pârâtei a fost determinată de faptul că o primă acțiune a reclamantei a fost respinsă prin decizia nr.1218/28.04.1995 a Curții Supreme de Justiție, situație în raport cu care a fost încredințată că statul și-a păstrat dreptul de proprietate asupra imobilului căruia îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr.112/1995; - statul a deținut imobilul din str.Chitu-Darvari nr.16 sector 2 cu titlu legal, în conformitate cu prevederile Decretului 92/1950,

ale cărui prevederi au fost corect aplicate autorilor reclamantei iar sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București nu produce efecte față de pârâtă; - că a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul revendicat de reclamantă cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 contract perfect valabil potrivit art.18 lit.”d” și art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001 și preferabil față de actul invocat de reclamantă; - hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru că în considerentele deciziei constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.00120/27.09.1996, deși reclamanta nu a investit instanța de fond cu o asemenea cerere.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare pentru următoarele considerente: Potrivit art.1 din Legea nr.112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului, foștii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinția de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945 „cu titlu” și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 beneficiază de măsurile reparatorii care pot consta, după distincțiile prevăzute de lege, în restituirea în natură a imobilelor ori în despăgubiri. Potrivit art.9 din aceiași lege chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut de art.14 din lege pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

Cu privire la aceste prevederi ale Legii 112/1995 Curtea Constituțională, prin decizia nr.73/19 iulie 1995, fiind sesizată cu controlul constituționalității legii a stabilit că locuințele care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal ori pur și simplu în fapt, așadar „fără titlu”, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul, nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului.

În alți termeni măsurile cuprinse în lege cum sunt acordarea de despăgubiri, vânzarea locuințelor către chiriași care le ocupă ori păstrarea lor în patrimoniul statului, nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate, persoanele deposedate păstrând în continuare dreptul de proprietate asupra locuințelor. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă C.I., în recursul de față, prin sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, hotărâre irevocabilă, s-a stabilit că imobilul situat în București, str.Schitu Darvari nr.16, sector 2, proprietatea autorilor reclamantei-intimate P.M.N., a fost naționalizat abuziv în baza Decretului 92/1950, cu încălcarea chiar a prevederilor decretului menționat, intrând în posesia statului fără titlu, ca urmare a abuzului săvârșit la data aplicării actului de naționalizare.

Așa fiind, dreptul de proprietate asupra imobilului aparținând autorilor reclamantei nu a fost desființat niciodată, situație care a fost constatată încă din 1993 când prin sentința civilă nr.277/15.01.1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.370/12.11.1993 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a dispus restituirea către reclamantă a imobilului din București str.Schitu Darvari nr.16 sector 2, autorii acesteia încadrându-se în categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării imobilelor.

Este adevărat că ulterior hotărârile menționate mai înainte și anume sentința civilă 277/1993 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și decizia civilă 370/1993 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă au fost desființate prin decizia civilă nr.1218/28.04.1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – secția civilă, numai că prin hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție nu a fost pusă în discuție legalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului revendicat, ci numai competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra modului cum s-a aplicat actul naționalizării și anume Decretul nr.92/1950.

În consecință, deși recurenta pârâtă nu a fost parte în cauza în care s-a pronunțat sentința civilă 9256/1997 de către Judecătoria Sectorului 2 București, constatările acestei hotărâri cu privire la aplicarea abuzivă a Decretului 92/1950 și trecerea imobilului proprietatea autorilor reclamantei în proprietatea statului fără titlu, sunt opozabile și recurentei potrivit principiului „res indicata ins facit inter omnes”, impunându-se ca un fapt juridic, care făcând parte din ordinea juridică are aptitudinea de a-și extinde efectele față de terți care au obligația să recunoască existența faptului juridic și să-l respecte, acceptându-i efectele.

Așa fiind, ca urmare al efectelor declarative ale sentinței civile 9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, corect s-a reținut de către instanța de apel că imobilul (apartamentul) revendicat de reclamanta-intimată P.M.N.nu cade sub incidența prevederilor Legii nr.112/1995 și deci nu-i sunt aplicabile prevederile art.1 și art.9 din legea menționată. Cât privește valabilitatea titlului de proprietate al statului în raport cu prevederile Decretului nr.92/1950, acesta a fost analizat în sentința civilă nr.9256/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în raport cu prevederile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr.11/1997 privind aplicarea Legii 112/1995 și nu în temeiul art.6 din Legea 213/1998.

Nu poate fi reținută nici critica formulată de recurentă cu privire la înlăturarea bunei credințe manifestată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât din probele administrate rezultă că reclamanta a notificat pe pârâtă cu privire la situația juridică a imobilului, prin executorul judecătoresc la data de 7.08.1996 (fila 40-41 dosar 2641/1998 al Tribunalului București). Așa fiind, recurenta pârâtă avea cunoștință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în care locuia în calitate de chiriași, de demersurile întreprinse de reclamanta P.M.N.pentru redobândire a imobilului abuziv naționalizat, de procesele și hotărârile judecătorești pronunțate în legătură cu acesta.

În această situație, orice dubiu asupra calității de proprietar al vânzătorului este, în mod inevitabil generator de rea credință. Or, în speță situațiile generate de procesele derulate între reclamantă și instituțiile statului cu privire la imobil, de care recurenta avea cunoștință, cel puțin ca urmare a notificării primite, erau suficient de convingătoare pentru a arăta că vânzătorul nu este veritabil proprietar al imobilului și a determina pe cumpărătoare să aibe o atitudine reticentă față de contractul pe care intenționa să-l încheie. Hotărârea Curții Supreme de Justiție din 23.04.1995 nu poate constitui, așa cum pretinde recurenta un argument în favoarea bunei sale credințe, deoarece instanța supremă prin decizia sa, nu a validat titlul statului, nepronunțându-se asupra fondului dreptului.

Cât privește referirea în motivele de recurs la prevederile art.18 și art.46 din Legea 10/2001 se constată că în speță nu-și găsesc aplicațiunea, întrucât așa cum s-a arătat mai sus, imobilul cade sub incidența Legii 112/1995, fiind luat de stat fără titlu și deci înstrăinarea acestuia către chiriași potrivit art.9 din Legea 112/1995 nu a fost legală. În sfârșit, critica referitoare la neinvestirea instanței de fond cu un capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.00120/27.09.1996 nu poate fi primită întrucât acest aspect a fost rezolvat prin decizia civilă nr.1260/27.03.2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – secția civilă. Pentru considerentele arătate recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta C.I.împotriva deciziei civile nr.404 A din 21 octombrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2003.