ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2003

S-a luat

în examinare  recursul declarat de pârâta  R.A. “L.” și continuat de R.A.

“Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” împotriva deciziei  nr.386

din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.

La apelul

nominal se prezintă consilier juridic D.N.pentru recurenta-pârâtă, precum și

intimata-reclamantă D.R.personal și asistată de avocat C.C., care a

reprezentat-o și pe in timata-reclamantă T.G.

Procedura

completă.

Consilier

juridic D.N.solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Avocat

C.C. solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.

Reprezentanta

Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea precizată ulterior, D.R.și T.G. au chemat în judecată R.A. “L.” pentru

a fi obligată să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, str.Dr.Burghele nr.5, sector 2, cu mențiunea că dreptul lor de

proprietate a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă în

contradictoriu cu  Consiliul General al Municipiului București, iar prin

dispoziția nr.1242/21.08.1995 Primarul General a decis să le fie restituit.

De

asemenea, au cerut obligarea pârâtei

la plata

unor daune

cominatorii în cuantum de 1.000.000 lei/ zi până la lăsarea liberă a posesiei.

La

18.05.1999 reclamantele au formulat o cerere completatoare solicitând să se

constate că pârâții exercită în mod abuziv un drept de administrasre asupra

imobilului și prin urmare să fie obligați să înceteze

a-l mai exercita.

Pârâta

R.A. L.  a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

La

10.02.2000 R.A. L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională susținând

că a devenit proprietara imobilului în discuție în baza Legii nr.15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale și respectiva H.G. nr.107/2.03.1992 prin care s-a statuat

că este  proprietara bunurilor ce le are în patrimoniu. Totodată a precizat că

în cauză erau incidente dispozițiile Legii nr.112/1995 și prin urmare acțiunea

în revendicare era inadmisibilă.

Prin

cererea reconvențională R.A. L. a pretins că în cazul admiterii acțiunii

pârâtele reconvenționale să fie obligate la plata sumei de 49.319.582 lei și

121.386 franci francezi ori contravaloarea în lei a acestei sume la data plății

reprezentând cheltuielile necesare și utile făcute la imobilul revendicat.

De

asemenea, R.A. L. a chemat în garanție contra evicțiunii C.G.M.B. pentru a fi

obligat la restituirea integrală a prețului primit ca urmare a protocolului de

predare-primire a imobilului, respectiv suma de 398.346 lei și daune-interese

de 79.555.206 lei reprezentând diferența între preț  și sporul de valoare.

După

parcurgerea mai multor cicluri procesuale, prin  încheierea din 7.02.2001,

Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, a

disjuns cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție formulate de

R.A. L., ca și cererea de chemare în judecată a altor persoane.

Aceeași

instanță, prin sentința civilă nr.101/14.02.2001 a admis în parte acțiunea

precizată formulată de D.R.și T.G. și a obligat R.A. L. să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie  imobilul situat în București,

str.Dr.Burghele nr.5, sector 2, compus din teren în  suprafață de 1075 m.p. și

construcție Corp A – 275 m.p. și Corp B- 200 m.p., total construcție 475 m.p.

A respins

capătul de cerere privind plata unor daune cominatorii ca neîntemeiată.

În

motivarea soluției, tribunalul a reținut că prin sentința civilă

nr.1154/31.01.1994 și încheierile din camera de consiliu de la 2.06.1995,

respectiv 5.07.1995 Judecătoria sector 2 București a constatat că reclamantele

erau proprietarele imobilului din str.Burghele nr.5, sector 2, fiind obligat

C.G.M.B. să le lase bunul în deplină proprietate și posesie.

S-a mai

stabilit că imobilul a aparținut autoarei P.C.M.ca succesoare a soțului ei

F.P., iar acesta îl dobândise prin cumpărare cu act autentic la 29.03.1941.

Imobilul a fost naționalizat abuziv prin H.C.M. nr.613/1960 care a completat

listele anexă la Decretul nr.92/1950 astfel că statul nu deținea un titlu valid

de proprietate asupra menționatului bun. Prin urmare și actele administrative

vizând imobilul cum au fost decizia nr.1028/8.06.1960 a fostului Comitet

executiv al C.P.M.B., decizia n r.396/10.05.1990 a Primăriei municipiului

București modificată prin decizia nr.860 și nr.957/1991, H.G. nr.107/22.03.1992

și H.G. nr.417/1997 nu erau de natură a produce efecte juridice.

Referitor

la pârâta R.A. “L.”, s-a reținut că aceasta nu a probat dreptul său de

proprietate asupra imobilului în  discuție și că oricum titlul reclamanților

emanând de la adevăratul proprietar era preferabil.

S-a luat

act că reclamantele au renunțat la judecarea cererii  completatoare din

18.05.1999 (f.10 dos.nr.6102/1999 al Judecătoriei sector 2 București).

S-a

apreciat ca neîntemeiată cererea privind acordarea daunelor cominatorii.

Curtea de

Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.386/28.06.2001 a respins

ca nefondat apelul declarat de R.A. “L.” împotriva sentinței civile

nr.101/14.02.2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de

contencios administrativ.

S-a

reținut că, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, reclamantele erau

îndrituite să-l revendice în temeiul art.480 C.civ.și respectiv art.6 din Legea

nr.213/1998 și că în cauză nu erau incidente dispozițiile Legii nr.112/1995.

Oricum, s-a constatat că în apel reclamanta  D.R .a prezentat actul de

identitate din care rezultă că are domiciliul în imobilul revendicat și deci și

sub acest aspect, în  sensul art.2 din Legea nr.112/1995 se impunea restituirea

lui.

Pe de altă

parte, s-a stabilit că imobilul se afla în administrarea pârâtei R.A. L. și

prin urmare aceasta avea calitate procesuală pasivă.

În contra

acestei decizii a declarat recurs R.A. L. invocând motivul de casare prevăzut

de art.304 pct.9 C.proc.civ., susținând în esență că titlul reclamantelor,

respectiv sentința civilă nr.1159/31.01.1994 a Judecătoriei sectorului 2 București

a fost pronunțată în contradictoriu  cu C.G.M.B. care nu avea calitate

procesuală pasivă și prin urmare, era lovit de nulitate. Proprietarul

imobilului era Statul Român, iar administrator R.A. L., astfel că pentru a

putea fi primită acțiunea în revendicare conform art.12 pct.5 din Legea

nr.213/1998 privind proprietatea publică, în atari litigii statul este

reprezentat de Ministerul Finanțelor  care însă nu a fost chemat în judecată.

Titlul

reclamantelor fiind nul, instanța nu putea restitui un imobil ce nu exista în

patrimoniul C.G.M.B. Pe cale de consecință, atât dispoziția de restituire a

imobilului nr.1242/21.08.1995 a Primarului General, respectiv procesul verbal

de punere în posesie erau și ele nule.

Recursul

nu este fondat.

Reclamantele

au probat că imobilul revendicat situat în București, str.Dr.Burghele nr.5,

sector 2 a fost cumpărat cu act autentic, la 29.03.1941 de către F.P., avocat,

soțul autoarei P.C.M.(f.13 dos.nr.4870/1999).P.F.a decedat la 2.08.1985, unica

moștenitoare fiind soția acestuia conform certificatului de moștenitor

nr.1696/5.11.1985 (f.16 dos.nr.4870/1999).

Imobilul a

fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, fiind inclus în listele anexă

la decret prin H.C.M. nr.693/2.06.1960 (f.15 dos.nr.4870/1999), iar prin decizia

nr.1028/8.06.1960 a fostului Comitet executiv al Sfatului popular al raionului

23 August a fost transmis în administrarea I.A.L. raion 23 August.

Prin

sentința civilă nr.1159/31.01.1994 rămasă definitivă, Judecătoria sector 2

București a admis acțiunea în revendicare formulată de P.C.M. în contradictoriu

cu C.G.M.B. și a constatat că reclamanta era  proprietara imobilului situat în

București, str.Dr.Burghele nr.5, sector 2 (f.34 dos.nr.9356/1993)

individualizat conform  încheierii de îndreptare a erorii materiale din

5.07.1995 a aceleiași instanțe (f.37 dos.nr.9356/1993).

La

31.08.1994 a decedat P.C.M.(f.14 dos.nr.4625/1994) succesoarele acesteia fiind

fiicele sale D.R.și T.G. conform certificatului de moștenitor nr.2575/2.11.1994

(f.21 dos.nr.4625/1994).

Prin

dispoziția nr.1242/21.08.1995 a Primarului General al municipiului București și

respectiv procesul verbal nr.55/26.02.1996 (f.8 și 10 dos.nr.4495/1996) D.R.și

T.G. au fost puse în posesie asupra imobilului în litigiu.

Ulterior,

constatând că imobilul se află în administrarea R.A. “L.” D.R.și T.G. au

promovat prezenta acțiune invocând alături de hotărârea Judecătoriei sector 2

București și titlul inițial, respectiv contractul autentic de vânzare-cumpărare

transcris sub nr.23741/1941.

Față de

cele ce preced rezultă că reclamantele au produs titlul de proprietate cu

privire la imobilul revendicat, titlu întărit prin sentința civilă

nr.1159/31.01.1994 a Judecătoriei sector 2 București, astfel că critica

recurentei potrivit căreia, titlul reclamantelor ar fi lovit de nulitate este

fără suport probator și urmează a fi respinsă.

De altfel,

hotărârea menționată cât timp nu a fost desființată prin exercitarea căilor

legale de atac a devenit definitivă și irevocabilă și prin urmare este de

natură a produce efecte juridice, respectarea ei fiind obligatorie.

Referitor

la motivul de casare vizând incidența art.12 pct.5 din Legea nr.213/1998,

respectiv necesitatea promovării acțiunii în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, nici aceasta nu poate fi

primită întrucât textul se referă exclusiv la bunurile din domeniul public al

statului.

Astfel,

art.12 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia se referă exclusiv la bunurile din domeniul public și statuează prin

alineatele 4 și 5 că în litigiile referitoare la  dreptul de proprietate asupra

bunului, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile

administrativ teritoriale de către consiliile județene, de C.G.M.B. sau de

consiliile locale.

Dimpotrivă,

conform art.5 (2) din aceeași lege, dreptul de proprietate privată al statului

sau al unităților administrativ tertitoriale asupra bunurilor din domeniul

privat sunt supuse regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune

altfel.

Or, în

speță bunul în litigiu face parte din domeniul privat al statului și prin

urmare regula înscrisă în art.12(4) și (5)  privind reprezentarea în justiție

nu îi este aplicabilă.

De altfel,

chiar prin cererea reconvențională R.A. L. a invocat dreptul său de proprietate

asupra imobilului în litigiu născut în temeiul Legii nr.15/1990, respectiv H.G.

nr.107/2.03.1992.

Prin

urmare, însăși recurenta pretinzând un drept propriu de proprietate cu privire

la bunul revendicat, și-a recunoscut calitatea procesuală pasivă.

În același

sens, conform procesului verbal de predare –primire din 2.11.2001 R.A. L. a

înțeles să predea  imobilul reclamantelor.

Astfel

fiind, pentru considerentele deja expuse recursul declarat de R.A. L. și

continuat de R.A. A.P.P.S. ca succesoare în drepturi în baza O.U.G. nr.32/2002

aprobată prin Legea nr.377/2002, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta  R.A. “L.” și continuat de R.A.

“Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” împotriva deciziei  nr.386

din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.