ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta R.A. “L.” și continuat de R.A. “Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” împotriva deciziei nr.386 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă. La apelul nominal se prezintă consilier juridic D.N.pentru recurenta-pârâtă, precum și intimata-reclamantă D.R.personal și asistată de avocat C.C., care a reprezentat-o și pe in timata-reclamantă T.G. Procedura completă. Consilier juridic D.N.solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Avocat C.C. solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată ulterior, D.R.și T.G.

au chemat în judecată R.A. “L.” pentru a fi obligată să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Dr.Burghele nr.5, sector 2, cu mențiunea că dreptul lor de proprietate a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, iar prin dispoziția nr.1242/21.08.1995 Primarul General a decis să le fie restituit. De asemenea, au cerut obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii în cuantum de 1.000.000 lei/ zi până la lăsarea liberă a posesiei. La 18.05.1999 reclamantele au formulat o cerere completatoare solicitând să se constate că pârâții exercită în mod abuziv un drept de administrasre asupra imobilului și prin urmare să fie obligați să înceteze a-l mai exercita.

Pârâta R.A. L. a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice. La 10.02.2000 R.A. L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională susținând că a devenit proprietara imobilului în discuție în baza Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și respectiva H.G. nr.107/2.03.1992 prin care s-a statuat că este proprietara bunurilor ce le are în patrimoniu. Totodată a precizat că în cauză erau incidente dispozițiile Legii nr.112/1995 și prin urmare acțiunea în revendicare era inadmisibilă. Prin cererea reconvențională R.A. L. a pretins că în cazul admiterii acțiunii pârâtele reconvenționale să fie obligate la plata sumei de 49.319.582 lei și 121.386 franci francezi ori contravaloarea în lei a acestei sume la data plății reprezentând cheltuielile necesare și utile făcute la imobilul revendicat.

De asemenea, R.A. L. a chemat în garanție contra evicțiunii C.G.M.B. pentru a fi obligat la restituirea integrală a prețului primit ca urmare a protocolului de predare-primire a imobilului, respectiv suma de 398.346 lei și daune-interese de 79.555.206 lei reprezentând diferența între preț și sporul de valoare. După parcurgerea mai multor cicluri procesuale, prin încheierea din 7.02.2001, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, a disjuns cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție formulate de R.A. L., ca și cererea de chemare în judecată a altor persoane. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr.101/14.02.2001 a admis în parte acțiunea precizată formulată de D.R.și T.G.

și a obligat R.A. L. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Dr.Burghele nr.5, sector 2, compus din teren în suprafață de 1075 m.p. și construcție Corp A – 275 m.p. și Corp B- 200 m.p., total construcție 475 m.p. A respins capătul de cerere privind plata unor daune cominatorii ca neîntemeiată. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr.1154/31.01.1994 și încheierile din camera de consiliu de la 2.06.1995, respectiv 5.07.1995 Judecătoria sector 2 București a constatat că reclamantele erau proprietarele imobilului din str.Burghele nr.5, sector 2, fiind obligat C.G.M.B. să le lase bunul în deplină proprietate și posesie.

S-a mai stabilit că imobilul a aparținut autoarei P.C.M.ca succesoare a soțului ei F.P., iar acesta îl dobândise prin cumpărare cu act autentic la 29.03.1941. Imobilul a fost naționalizat abuziv prin H.C.M. nr.613/1960 care a completat listele anexă la Decretul nr.92/1950 astfel că statul nu deținea un titlu valid de proprietate asupra menționatului bun. Prin urmare și actele administrative vizând imobilul cum au fost decizia nr.1028/8.06.1960 a fostului Comitet executiv al C.P.M.B., decizia n r.396/10.05.1990 a Primăriei municipiului București modificată prin decizia nr.860 și nr.957/1991, H.G. nr.107/22.03.1992 și H.G. nr.417/1997 nu erau de natură a produce efecte juridice. Referitor la pârâta R.A.

“L.”, s-a reținut că aceasta nu a probat dreptul său de proprietate asupra imobilului în discuție și că oricum titlul reclamanților emanând de la adevăratul proprietar era preferabil. S-a luat act că reclamantele au renunțat la judecarea cererii completatoare din 18.05.1999 (f.10 dos.nr.6102/1999 al Judecătoriei sector 2 București). S-a apreciat ca neîntemeiată cererea privind acordarea daunelor cominatorii. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.386/28.06.2001 a respins ca nefondat apelul declarat de R.A. “L.” împotriva sentinței civile nr.101/14.02.2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios administrativ. S-a reținut că, întrucât imobilul a fost preluat abuziv de stat, reclamantele erau îndrituite să-l revendice în temeiul art.480 C.civ.și respectiv art.6 din Legea nr.213/1998 și că în cauză nu erau incidente dispozițiile Legii nr.112/1995.

Oricum, s-a constatat că în apel reclamanta D.R .a prezentat actul de identitate din care rezultă că are domiciliul în imobilul revendicat și deci și sub acest aspect, în sensul art.2 din Legea nr.112/1995 se impunea restituirea lui. Pe de altă parte, s-a stabilit că imobilul se afla în administrarea pârâtei R.A. L. și prin urmare aceasta avea calitate procesuală pasivă. În contra acestei decizii a declarat recurs R.A. L. invocând motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., susținând în esență că titlul reclamantelor, respectiv sentința civilă nr.1159/31.01.1994 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost pronunțată în contradictoriu cu C.G.M.B. care nu avea calitate procesuală pasivă și prin urmare, era lovit de nulitate.

Proprietarul imobilului era Statul Român, iar administrator R.A. L., astfel că pentru a putea fi primită acțiunea în revendicare conform art.12 pct.5 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică, în atari litigii statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor care însă nu a fost chemat în judecată. Titlul reclamantelor fiind nul, instanța nu putea restitui un imobil ce nu exista în patrimoniul C.G.M.B. Pe cale de consecință, atât dispoziția de restituire a imobilului nr.1242/21.08.1995 a Primarului General, respectiv procesul verbal de punere în posesie erau și ele nule. Recursul nu este fondat. Reclamantele au probat că imobilul revendicat situat în București, str.Dr.Burghele nr.5, sector 2 a fost cumpărat cu act autentic, la 29.03.1941 de către F.P., avocat, soțul autoarei P.C.M.(f.13 dos.nr.4870/1999).P.F.a decedat la 2.08.1985, unica moștenitoare fiind soția acestuia conform certificatului de moștenitor nr.1696/5.11.1985 (f.16 dos.nr.4870/1999).

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, fiind inclus în listele anexă la decret prin H.C.M. nr.693/2.06.1960 (f.15 dos.nr.4870/1999), iar prin decizia nr.1028/8.06.1960 a fostului Comitet executiv al Sfatului popular al raionului 23 August a fost transmis în administrarea I.A.L. raion 23 August. Prin sentința civilă nr.1159/31.01.1994 rămasă definitivă, Judecătoria sector 2 București a admis acțiunea în revendicare formulată de P.C.M. în contradictoriu cu C.G.M.B. și a constatat că reclamanta era proprietara imobilului situat în București, str.Dr.Burghele nr.5, sector 2 (f.34 dos.nr.9356/1993) individualizat conform încheierii de îndreptare a erorii materiale din 5.07.1995 a aceleiași instanțe (f.37 dos.nr.9356/1993).

La 31.08.1994 a decedat P.C.M.(f.14 dos.nr.4625/1994) succesoarele acesteia fiind fiicele sale D.R.și T.G. conform certificatului de moștenitor nr.2575/2.11.1994 (f.21 dos.nr.4625/1994). Prin dispoziția nr.1242/21.08.1995 a Primarului General al municipiului București și respectiv procesul verbal nr.55/26.02.1996 (f.8 și 10 dos.nr.4495/1996) D.R.și T.G. au fost puse în posesie asupra imobilului în litigiu. Ulterior, constatând că imobilul se află în administrarea R.A. “L.” D.R.și T.G. au promovat prezenta acțiune invocând alături de hotărârea Judecătoriei sector 2 București și titlul inițial, respectiv contractul autentic de vânzare-cumpărare transcris sub nr.23741/1941.

Față de cele ce preced rezultă că reclamantele au produs titlul de proprietate cu privire la imobilul revendicat, titlu întărit prin sentința civilă nr.1159/31.01.1994 a Judecătoriei sector 2 București, astfel că critica recurentei potrivit căreia, titlul reclamantelor ar fi lovit de nulitate este fără suport probator și urmează a fi respinsă. De altfel, hotărârea menționată cât timp nu a fost desființată prin exercitarea căilor legale de atac a devenit definitivă și irevocabilă și prin urmare este de natură a produce efecte juridice, respectarea ei fiind obligatorie. Referitor la motivul de casare vizând incidența art.12 pct.5 din Legea nr.213/1998, respectiv necesitatea promovării acțiunii în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, nici aceasta nu poate fi primită întrucât textul se referă exclusiv la bunurile din domeniul public al statului.

Astfel, art.12 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia se referă exclusiv la bunurile din domeniul public și statuează prin alineatele 4 și 5 că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ teritoriale de către consiliile județene, de C.G.M.B. sau de consiliile locale. Dimpotrivă, conform art.5 (2) din aceeași lege, dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ tertitoriale asupra bunurilor din domeniul privat sunt supuse regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Or, în speță bunul în litigiu face parte din domeniul privat al statului și prin urmare regula înscrisă în art.12(4) și (5) privind reprezentarea în justiție nu îi este aplicabilă.

De altfel, chiar prin cererea reconvențională R.A. L. a invocat dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu născut în temeiul Legii nr.15/1990, respectiv H.G. nr.107/2.03.1992. Prin urmare, însăși recurenta pretinzând un drept propriu de proprietate cu privire la bunul revendicat, și-a recunoscut calitatea procesuală pasivă. În același sens, conform procesului verbal de predare –primire din 2.11.2001 R.A. L. a înțeles să predea imobilul reclamantelor. Astfel fiind, pentru considerentele deja expuse recursul declarat de R.A. L. și continuat de R.A. A.P.P.S. ca succesoare în drepturi în baza O.U.G. nr.32/2002 aprobată prin Legea nr.377/2002, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A. “L.” și continuat de R.A. “Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” împotriva deciziei nr.386 din 28 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2003.