ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2646/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A.”L.” București, continuat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, împotriva deciziei nr.636 din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant S.A.I., reprezentat de avocatul R.I., recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin consilier juridic M.B.și recurentul chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București, prin consilier juridic O.O. Procedura completă. Toți recurenții au satisfăcut cerințele legii timbrului, achitând taxele judiciare de timbru și timbrele judiciare în cuantumul stabilit la termenul din 29 ianuarie 2003, consemnat în încheierea de la acea dată.

Instanța constată că pricina este în stare de judecată. Avocatul R.I., pentru recurentul-reclamant S.A.I., solicită admiterea recursului declarat în cauză numai pe aspectul cheltuielilor de judecată aferente judecății de fond și celei din apel. Solicită a se dispune să i se plătească și cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea recursului. Consilier juridic M.B., pentru recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicită admiterea recursului pe care l-a declarat în cauză. Consilier juridic O.O, pentru recurentul chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București, solicită admiterea recursului. Referindu-se la celelalte două recursuri, pune concluzii de admitere a celui declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.București și de respingere a celui declarat de reclamante.

Avocatul R.I., pentru recurentul-reclamant, în ce privește recursul pârâtei R.A.A.P.P.S.București, pune concluzii de respingere iar în ce privește recursul chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București, lasă la aprecierea instanței. Consilier juridic M.B., pentru recurenta-pârâtă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicită respingerea recursului reclamantelor și admiterea recursului chematului în garanție. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 25 iulie 2000 reclamantul S.A.I. a chemat în judecată pe pârâta R.A.”L.” pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul situat în București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, sumă evaluată provizoriu la cuantumul de 160.000.000 lei, precum și la plata dobânzilor legale.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin decizia nr.2229/A/1999, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, i s-a admis acțiunea în revendicare și a redobândit proprietatea imobilului situat în București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2. Anterior acestui proces, la data de 1 februarie 1995, reclamantul a mai promovat o acțiune împotriva pârâtei R.A.”L.” prin care a solicitat să se constate că nu are titlu legal pentru a administra imobilul, acțiunea fiind admisă prin decizia nr.1311/1996 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă care a constatat că imobilul din str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, este proprietatea reclamantului, deținut fără titlu de pârâta R.A.”L.”.

Susține reclamantul că din momentul chemării în judecată buna-credință a pârâtei a încetat și că după pronunțarea hotărârii prin care s-a constatat că pârâta nu are nici un titlu asupra imobilului, aceasta nu mai avea nici o justificare să refuze predarea bunului. La 12 octombrie 2000 reclamantul S.A.I. a formulat, în temeiul art.132 pct.2 C.proc.civ., o precizare de acțiune în sensul că solicită obligarea pârâtei R.A.”L.” doar la plata fructelor civile (chirii încasate de pârâtă) începând cu data de 1 februarie 1995, la zi, înțelegând să renunțe la judecata capătului de cerere privind dobânzile legale. La 12 octombrie 2000 pârâta R.A.”L.” a introdus cerere reconvențională prin intermediul căreia a solicitat obligarea reclamantului S.A.I.

la plata sumei de 12.778 DM sau echivalentul în lei la data efectuării plății reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de pârâtă la imobilul din București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, precum și la plata sumei de 15.274.364 lei, ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate la același imobil. În motivarea cererii reconvenționale pârâta a învederat că imobilul din București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, a intrat cu plată în administrarea R.A.”L.” prin decizia nr.396/1990 a Consiliului Local al Municipiului București și că la acest imobil pârâta a efectuat numeroase lucrări de investiții, reparații, consolidări și modernizări de instalații.

Întrucât reclamantul a fost pus în posesia nemișcătorului căruia i s-au adus îmbunătățiri și reparații și la care s-au efectuat lucrări de investiții, trebuie să restituie contravaloarea acestora, în caz contrar reclamantul s-ar îmbogăți fără justă cauză. Tot la data de 12 octombrie 2000 pârâta R.A.”L.” a chemat în garanție Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligat să-i restituie suma plătită pentru imobilul în cauză, conform dispoziției de plată nr.20/30 decembrie 1991, actualizată cu indicele de inflație. Prin petiția de la fila 33 dosar de fond, pârâta a precizat că suma plătită chematului în garanție cu titlu de preț a fost de 6.761.475 lei, ce s-a cerut a fi actualizată potrivit indicelui de inflație.

La data de 14 decembrie 2000 reclamantul S.A.I. a formulat o nouă precizare de acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei R.A.”L.” la plata sumei de 169.190 U.S.D. reprezentând fructe civile (chirii) culese de pârâtă în perioada 1 februarie 1995-27 octombrie 2000. Prin precizarea de acțiune reclamantul a arătat că imobilul litigios a fost închiriat de pârâtă Ambasadei Regatului Thailanda și potrivit contractului de locațiune chiria încasată de pârâtă a fost de 3350 U.S.D./lună, respectiv 3900 U.S.D./lună, în total pârâta încasând pe perioada solicitată 241.700 U.S.D. Din această sumă reclamantul a dedus cheltuielile de întreținere ale imobilului care reprezintă 30 % din suma brută încasată, adică 72.510 U.S.D., rămânând un beneficiu net de 169.190 U.S.D.

Reclamantul a fost de acord cu compensarea parțială a creanțelor reciproce. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr.149 din 28 februarie 2001, a admis acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.A.I. și a obligat pe pârâta R.A.”L.” la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 169.190 U.S.D. constituind chirie, la cursul practicat de Banca Națională a României din ziua plății, către reclamant. Tribunalul a admis cererea reconvențională formulată de pârâta R.A.”L.” și a obligat pe reclamant la plata echivalentului în lei a sumei de 12.778 D.M., la cursul zilei practicat de B.N.R.

la data efectuării plății reprezentând contravaloarea investițiilor făcute la imobilul din București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, precum și la plata sumei de 15.274.364 lei contravaloarea unor lucrări executate de pârâtă la același imobil. A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta R.A.”L.” și a fost obligat Consiliul General al Municipiului București la plata sumei de 6.761.475 lei reprezentând plata efectuată la primirea imobilului. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A.”L.” și de chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr.636 din 17 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel instanțele au reținut și motivat că prin decizia nr.1311 din 24 iunie 1996 Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis acțiunea reclamantului S.A.I. și a constatat că imobilul din str.Vasile Conta nr.12, sector 2, București, este proprietatea reclamantului, deținut fără titlu de pârâta R.A.”L.”. Prin decizia nr.2224/A din 14 decembrie 1999 Tribunalul București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâții R.A.”L.” și Ministerul Finanțelor Publice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie același imobil. Instanțele au reținut că pârâta R.A.”L.” a perceput din închirierea imobilului, de la Ambasada Regatului Thailanda, în perioada 20 august 1996-31 august 1999 suma de 3550 U.S.D.

lunar și de 3900 U.S.D. lunar pe perioada 1 octombrie 1999-27 octombrie 2000 și interpretând dispozițiile art.483-487 Cod civil, au apreciat că pârâta a devenit un posesor de rea-credință începând cu data introducerii acțiunii în constatarea faptului că imobilul este proprietatea reclamantului și că este reținut fără drept de către pârâtă, respectiv de la data de 1 februarie 1995. Luând în considerare răspunsurile pârâtei la interogatoriu, instanțele au obligat-o la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 169.190 U.S.D. reprezentând chirii, iar reclamantul a fost obligat către pârâtă la echivalentul în lei a sumei de 12.778 D.M. și la plata sumei de 15.274.364 lei reprezentând contravaloarea investițiilor și a altor lucrări efectuate de pârâtă pe perioada cât a stăpânit imobilul.

Referitor la cuantumul sumei reprezentând chirii instanțele au constatat că pârâta nu a administrat probe din care să rezulte că impozitele și taxele către stat reprezentau 70 % din valoarea chiriei și că la acestea s-au adăugat alte cheltuieli legate de valoarea unor materiale sau plata salariilor. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, în termen legal au declarat recurs reclamantul S.A.I., pârâta R.A.”L.” și chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București. Urmare a incidenței O.U.G.nr.32/2002 în temeiul căreia recurenta-pârâtă R.A.”L.” a fost comasată prin absorbție de R.A.Administrația Petrimoniului Protocolului de Stat, a fost introdusă în cauză această regie, care, prin petiția nr.7372/17 iunie 2003, a declarat că înțelege să-și însușească recursul declarat de regia absorbită.

În motivarea recursului reclamantul S.A.I. a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru neaplicarea prevederilor art.1441 C.civ.în sensul că, deși compensarea creanțelor reciproce opera de drept, instanțele au refuzat incidența acestei instituții. S-a reproșat instanțelor neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată cât timp acțiunea reclamantului a fost admisă în întregime și că reclamantul a fost de acord cu admiterea cererii reconvenționale, acord manifestat în termenul prevăzut de lege.

Pârâta R.A.”L.” prin succesoarea în drepturi R.A.-A.P.P.S a criticat hotărârile date în cauză în temeiul următoarelor motive: instanțele au omis să pună în discuție, față de prevederile art.5 alin.3 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997, nulitatea cererii reclamantului, având în vedere că pretențiile acestuia sunt solicitate în valută; în acest context, obiectul cererii de chemare în judecată a fost incert pe tot parcursul procesului și schimbat după administrarea probatoriilor, înainte de judecata cauzei, încălcându-se astfel prevederile art.132 și 134 C.proc.civ.; întrucât prin decizia civilă nr.1311 din 24 iunie 1996 Tribunalul București a admis doar o acțiune în constatare, în mod greșit s-a constatat că de la data introducerii acestei acțiuni pârâta a cunoscut viciile posesiei; din contra, pârâta fiind de bună-credință, l-a pus în posesie pe reclamant imediat după ce tribunalul a admis acțiunea în revendicare prin decizia civilă nr.2229/A din 14 decembrie 1999; acțiunea reclamantului, având ca obiect fructele civile culese de pârâtă pe perioada 1 februarie 1995-27 octombrie 2000, este prescrisă; deși pârâta a dovedit prin înscrisuri că din chiriile încasate a beneficiat doar de 30 %, restul de 70 % reprezentând taxe și impozite către stat, în mod greșit instanțele au declarat ca nedovedite aceste aspecte;

fără temei legal instanțele au refuzat actualizarea sumelor cerute prin cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, deși la dosar s-a depus indicele de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică. Chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București critică hotărârile pronunțate în cauză cu motivarea că prin decizia nr.396/1990 Primăria Municipiului București a transmis în administrarea mai multor întreprinderi specializate o serie de imobile iar dispoziția de plată pentru suma totală de 171.324.195 lei nu face dovada încheierii unui contract între pârâtă și chematul în garanție ca acesta din urmă să răspundă pentru evicțiune, instituție care este de esența vânzării.

Recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele care succed: Prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul S.A.I. a cerut obligarea pârâtei R.A.”L.” să-i restituie fructele civile (chiriile) pe care le-a perceput (încasat) din închirierea imobilului din București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, unei ambasade. Reclamantul a precizat că anterior promovării procesului în revendicarea nemișcătorului finalizat cu retrocedarea bunului, la data de 1 februarie 1995, a introdus o acțiune în constatare împotriva aceleiași pârâte iar prin decizia nr.1311 din 24 iunie 1996 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, acțiunea a fost admisă, s-a constatat că imobilul este proprietatea reclamantului, iar pârâta îl deține fără titlu, astfel că de la data de 1 februarie 1995 regia pârâtă a încetat de a fi de bună-credință întrucât a cunoscut viciile posesiei.

Fructele civile sunt venituri bănești produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, fără ca substanța bunului ce le produc să scadă(art.525 C.civ.). De la regula conform căreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art.485 C.civ.a instituit o excepție potrivit cu care posesorul de bună-credință al lucrului îi culege fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenție asupra lor. Art.487 C.civ.stabilește că posesorul încetează să mai fie de bună-credință în momentul în care a luat cunoștință de viciile care-i afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a cunoscut viciile titlului, posesorul să nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaște în privința dobândirii cu bună-credință a fructelor.

Este adevărat că încetarea bunei-credințe este o chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar, în mod unanim doctrina și jurisprudența au stabilit că intentarea acțiunii în justiție împotriva posesorului face să înceteze buna sa credință și de la data acțiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bună-credință. Din această perspectivă, speța dedusă recursurilor de față pune în discuție mai multe chestiuni, omise ori neaprofundate de către cele două instanțe, și anume: data de la care se datorează restituirea fructelor de către pârâtă; perioada de timp pentru care se datorează fructele; intervenția prescripției extinctive; cuantumul chiriei pe care pârâta trebuie să-l restituie reclamantului.

Este evident că, de la data de 1 februarie 1995, când reclamantul a introdus prima acțiune în justiție, pârâta a încetat să mai fie de bună credință deoarece de la acea dată trebuia să fi cunoscut viciile titlului cu care deținea bunul (Decizia nr.396/1990 a Primăriei Municipiului București), neavând nici o relevanță dacă acțiunea din 1 februarie 1995 a fost una în constatarea dreptului și nu în realizarea lui, efectele juridice ale demersului judiciar întreprins de reclamant constând în atenționarea pârâtei ca posesiunea care o exercită asupra bunului este fondată pe un titlu viciat.

Dacă chiriile sunt datorate, de principiu, proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1 februarie 1995, nu înseamnă că ele și pot fi restituite pe întreaga perioadă de timp (1 februarie 1995-25 iulie 2000 – data introducerii acțiunii prezente), deoarece sunt incidente prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958 în conformitate cu care dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani, precum și dispozițiile art.7 alin.1 din același act normativ, potrivit cu care prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, în cazul dedus judecății, dreptul la acțiune s-a născut la 24 iunie 1996, când prin decizia nr.1311 Tribunalul București a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra nemișcătorului, dată de la care nu mai exista nici un impediment de ordin material ori juridic pentru promovarea unei acțiuni în restituirea chiriilor.

Pe de altă parte, atunci când se pune în discuție restituirea fructelor civile de către posesorul de rea-credință a lucrului, trebuie stabilite pe bază de probe care au fost fructele efectiv încasate de posesor, acesta din urmă neputând fi silit să înapoieze sume neîncasate decât dacă neperceperea lor se datorează unei neglijențe. Or, în cauză, pârâta s-a apărat în cursul procesului că din sumele încasate în valută de la locatar în temeiul contractelor de închiriere, un procent de 70 % a fost virat la bugetul statului reprezentând costuri, taxe și impozite, fiind făcut în acest sens un început de dovadă cu notele interne ale serviciului de contabilitate al pârâtei (filele 27-28 dosar apel).

Întrucât instanțele nu au lămurit aceste aspecte se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârilor și reluarea judecății, sens în care se va dispune de către instanța de trimitere administrarea unei expertize contabile care să stabilească, pentru perioada de trei ani anteriori promovării prezentei acțiuni în justiție, cuantumul sumelor efectiv încasate de pârâtă cu titlu de chirii de pe urma imobilului exploatat. Din acest punct de vedere se privește ca greșit procedeul instanței de fond, necorectat în apel, de a reveni asupra expertizei dispusă în cauză (încheierea din 14 decembrie 2000 – fila 86) pe motiv că reclamantul recunoaște pretențiile pârâtei din cererea reconvențională, eroare constând în aceea că recunoașterea(mărturisirea) reclamantului a produs efecte nu împotriva lui, adică asupra celui ce a făcut mărturisirea, ci împotriva pârâtei.

Cu referire la recursul chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București prin care neagă obligația de garanție pentru evicțiune, invocând lipsa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta se constată că potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire. Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații în cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persoană.

In principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros. Prin urmare, obligația de garanție sau de despăgubire, care justifică incidența instituției juridice discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul contractelor de vânzare-cumpărare, dar și în cazul oricărei transmisiuni de bunuri, singura condiție fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.

Cum pârâta a susținut în timpul procesului că a primit imobilul în administrare în baza Deciziei nr.396/1990 a Primăriei Municipiului București și că în schimbul bunului a plătit un preț prin dispoziția de plată nr.20/30 decembrie 1991 (dispoziție comună pentru mai multe imobile), în rejudecare, instanța de trimitere, va solicita aceluiași expert contabil să verifice și să stabilească ce preț a plătit pârâta chematului în garanție pentru imobilul în cauză, preț pe care expertul îl va actualiza potrivit indicelui de inflație. Tot prin expertiză contabilă va fi actualizată suma de 15.274.364 lei reprezentând contravaloarea unor lucrări executate de pârâtă la imobil, urmând ca expertul să propună instanței posibilitatea compensării creanțelor reciproce ale reclamantului și ale pârâtei până la concurența celei mai mici.

Față de cele ce preced și întrucât în speță se impune reluarea judecății în întregul său, vor fi admise recursurile declarate de reclamant, pârâtă și de chematul în garanție, vor fi casate hotărârile date în cauză, cu consecința trimiterii acesteia la tribunal, ca instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A.”L.” București continuat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București împotriva deciziei nr.636 din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr.169 din 28 februarie 2001 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă și de contencios administrativ și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2003.