ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2646/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2646/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au luat în examinare

recursurile declarate de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A.”L.” București,

continuat de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și

de chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, împotriva

deciziei nr.636 din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a

IV-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat recurentul-reclamant S.A.I., reprezentat de avocatul R.I.,

recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat, prin consilier juridic M.B.și recurentul chemat în garanție Consiliul

General al Municipiului București, prin consilier juridic O.O.

Procedura completă.

Toți recurenții au

satisfăcut cerințele legii timbrului, achitând taxele judiciare de timbru și

timbrele judiciare în cuantumul stabilit la termenul din 29 ianuarie 2003,

consemnat în încheierea de la acea dată.

Instanța constată că

pricina este în stare de judecată.

Avocatul R.I., pentru

recurentul-reclamant S.A.I., solicită admiterea recursului declarat în cauză

numai pe aspectul cheltuielilor de judecată aferente judecății de fond și celei

din apel. Solicită a se dispune să i se plătească și cheltuielile de judecată

ocazionate de judecarea recursului.

Consilier juridic M.B.,

pentru recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat, solicită admiterea recursului pe care l-a declarat în cauză.

Consilier juridic O.O,

pentru recurentul chemat în garanție Consiliul General al Municipiului

București, solicită admiterea recursului. Referindu-se la celelalte două

recursuri, pune concluzii de admitere a celui declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.București

și de respingere a celui declarat de reclamante.

Avocatul R.I., pentru

recurentul-reclamant, în ce privește recursul pârâtei R.A.A.P.P.S.București,

pune concluzii de respingere iar în ce privește recursul chematului în garanție

Consiliul General al Municipiului București, lasă la aprecierea instanței.

Consilier juridic M.B.,

pentru recurenta-pârâtă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat,

solicită respingerea recursului reclamantelor și admiterea recursului

chematului în garanție.

C U R T E A

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 25 iulie 2000

reclamantul S.A.I. a chemat în judecată pe pârâta R.A.”L.” pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata contravalorii lipsei de

folosință pentru imobilul situat în București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul

2, sumă evaluată provizoriu la cuantumul de 160.000.000 lei, precum și la plata

dobânzilor legale.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că prin decizia nr.2229/A/1999, definitivă și irevocabilă,

pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, i s-a admis acțiunea

în revendicare și a redobândit proprietatea imobilului situat în București,

str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2. Anterior acestui proces, la data de 1

februarie 1995, reclamantul a mai promovat o acțiune împotriva pârâtei R.A.”L.”

prin  care a solicitat să se constate că nu are titlu legal pentru a administra

imobilul, acțiunea fiind admisă prin decizia nr.1311/1996 a Tribunalului

București – Secția a IV-a civilă care a constatat că imobilul din str.Vasile

Conta nr.12, sectorul 2, este proprietatea reclamantului, deținut fără titlu de

pârâta R.A.”L.”.

Susține reclamantul că din

momentul chemării în judecată buna-credință a pârâtei a încetat și că după

pronunțarea hotărârii prin care s-a constatat că pârâta nu are nici un titlu

asupra imobilului, aceasta nu mai avea nici o justificare să refuze predarea

bunului.

La 12 octombrie 2000

reclamantul S.A.I. a formulat, în temeiul art.132 pct.2 C.proc.civ., o

precizare de acțiune în sensul că solicită obligarea pârâtei R.A.”L.” doar la

plata fructelor civile (chirii încasate de pârâtă) începând cu data de 1

februarie 1995, la zi, înțelegând să renunțe la judecata capătului de cerere privind

dobânzile legale.

La 12 octombrie 2000 pârâta

R.A.”L.” a introdus cerere reconvențională prin intermediul căreia a solicitat

obligarea reclamantului S.A.I. la plata sumei de 12.778 DM sau echivalentul în

lei la data efectuării plății reprezentând contravaloarea investițiilor

efectuate de pârâtă la imobilul din București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul

2, precum și la plata sumei de 15.274.364 lei, ce urmează a fi actualizată cu

indicele de inflație, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate la

același imobil.

În motivarea cererii

reconvenționale pârâta a învederat că imobilul din București, str.Vasile Conta

nr.12, sectorul 2, a intrat cu plată în administrarea R.A.”L.” prin decizia

nr.396/1990 a Consiliului Local al Municipiului București și că la acest imobil

pârâta a efectuat numeroase lucrări de investiții, reparații, consolidări și

modernizări de instalații. Întrucât reclamantul a fost pus în posesia

nemișcătorului căruia i s-au adus îmbunătățiri și reparații și la care s-au

efectuat lucrări de investiții, trebuie să restituie contravaloarea acestora,

în caz contrar reclamantul s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Tot la data de 12 octombrie

2000 pârâta R.A.”L.” a chemat în garanție Consiliul General al Municipiului

București pentru a fi obligat să-i restituie suma plătită pentru imobilul în

cauză, conform dispoziției de plată nr.20/30 decembrie 1991, actualizată cu

indicele de inflație. Prin petiția de la fila 33 dosar de fond, pârâta a

precizat că suma plătită chematului în garanție cu titlu de preț a fost de

6.761.475 lei, ce s-a cerut a fi actualizată potrivit indicelui de inflație.

La data de 14 decembrie

2000 reclamantul S.A.I. a formulat o nouă precizare de acțiune prin care a

solicitat obligarea pârâtei R.A.”L.” la plata sumei de 169.190 U.S.D.

reprezentând fructe civile (chirii) culese de pârâtă în perioada 1 februarie

1995-27 octombrie 2000.

Prin precizarea de acțiune

reclamantul a arătat că imobilul litigios a fost închiriat de pârâtă Ambasadei

Regatului Thailanda și potrivit contractului de locațiune chiria încasată de

pârâtă a fost de 3350 U.S.D./lună, respectiv 3900 U.S.D./lună, în total pârâta

încasând pe perioada solicitată 241.700 U.S.D. Din această sumă reclamantul a

dedus cheltuielile de întreținere ale imobilului care reprezintă 30 % din suma

brută încasată, adică 72.510 U.S.D., rămânând un beneficiu net de 169.190

U.S.D. Reclamantul a fost de acord cu compensarea parțială a creanțelor

reciproce.

Investit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București – Secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, prin sentința nr.149 din 28 februarie 2001, a admis acțiunea

principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.A.I. și a

obligat pe pârâta R.A.”L.” la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a

169.190 U.S.D. constituind chirie, la cursul practicat de Banca Națională a

României din ziua plății, către reclamant.

Tribunalul a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta R.A.”L.” și a obligat pe reclamant la plata

echivalentului în lei a sumei de 12.778 D.M., la cursul zilei practicat de

B.N.R. la data efectuării plății reprezentând contravaloarea investițiilor

făcute la imobilul din București, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, precum și

la plata sumei de 15.274.364 lei contravaloarea unor lucrări executate de

pârâtă la același imobil.

A fost admisă cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta R.A.”L.” și a fost obligat Consiliul

General al Municipiului București la plata sumei de 6.761.475 lei reprezentând

plata efectuată la primirea imobilului.

Apelurile declarate

împotriva acestei sentințe de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A.”L.” și de

chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București, au fost

respinse ca nefondate prin decizia nr.636 din 17 decembrie 2001 pronunțată de

Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel

instanțele au reținut și motivat că prin decizia nr.1311 din 24 iunie 1996

Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis acțiunea reclamantului

S.A.I. și a constatat că imobilul din str.Vasile Conta nr.12, sector 2,

București, este proprietatea reclamantului, deținut fără titlu de pârâta

R.A.”L.”. Prin decizia nr.2224/A din 14 decembrie 1999 Tribunalul București –

Secția a V-a civilă și de contencios administrativ a admis acțiunea reclamantului

și a obligat pe pârâții R.A.”L.” și Ministerul Finanțelor Publice să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie același imobil.

Instanțele au reținut că

pârâta R.A.”L.” a perceput din închirierea imobilului, de la Ambasada Regatului

Thailanda, în perioada 20 august 1996-31 august 1999 suma de 3550 U.S.D. lunar

și de 3900 U.S.D. lunar pe perioada 1 octombrie 1999-27 octombrie 2000 și

interpretând dispozițiile art.483-487 Cod civil, au apreciat că pârâta a

devenit un posesor de rea-credință începând cu data introducerii acțiunii în

constatarea faptului că imobilul este proprietatea reclamantului și că este

reținut fără drept de către pârâtă, respectiv de la data de 1 februarie 1995.

Luând în considerare

răspunsurile pârâtei la interogatoriu, instanțele au obligat-o la plata sumei

reprezentând echivalentul în lei a 169.190 U.S.D. reprezentând chirii, iar

reclamantul a fost obligat către pârâtă la echivalentul în lei a sumei de

12.778 D.M. și la plata sumei de 15.274.364 lei reprezentând contravaloarea

investițiilor și a altor lucrări efectuate de pârâtă pe perioada cât a stăpânit

imobilul. Referitor la cuantumul sumei reprezentând chirii instanțele au

constatat că pârâta nu a administrat probe din care să rezulte că impozitele și

taxele către stat reprezentau 70 % din valoarea chiriei și că la acestea s-au

adăugat alte cheltuieli legate de valoarea unor materiale sau plata salariilor.

Împotriva hotărârilor

pronunțate în cauză, în termen legal au declarat recurs reclamantul S.A.I.,

pârâta R.A.”L.” și chematul în garanție Consiliul General al Municipiului

București.

Urmare a incidenței

O.U.G.nr.32/2002 în temeiul căreia recurenta-pârâtă R.A.”L.” a fost comasată

prin absorbție de R.A.Administrația Petrimoniului Protocolului de Stat, a fost

introdusă în cauză această regie, care, prin petiția nr.7372/17 iunie 2003, a

declarat că înțelege să-și însușească recursul declarat de regia absorbită.

În motivarea recursului

reclamantul S.A.I. a criticat hotărârile pronunțate în cauză pentru neaplicarea

prevederilor art.1441 C.civ.în sensul că, deși compensarea creanțelor reciproce

opera de drept, instanțele au refuzat incidența acestei instituții. S-a

reproșat instanțelor neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată cât timp

acțiunea reclamantului a fost admisă în întregime și că reclamantul a fost de

acord cu admiterea cererii reconvenționale, acord manifestat în termenul

prevăzut de lege.

Pârâta R.A.”L.” prin

succesoarea în drepturi R.A.-A.P.P.S a criticat hotărârile date în cauză în

temeiul următoarelor motive: instanțele au omis să pună în discuție, față de

prevederile art.5 alin.3 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii

nr.146/1997, nulitatea cererii reclamantului, având în vedere că pretențiile

acestuia sunt solicitate în valută; în acest context, obiectul cererii de

chemare în judecată a fost incert pe tot parcursul procesului și schimbat după

administrarea probatoriilor, înainte de judecata cauzei, încălcându-se astfel

prevederile art.132 și 134 C.proc.civ.; întrucât prin decizia civilă nr.1311

din 24 iunie 1996 Tribunalul București a admis doar o acțiune în constatare, în

mod greșit s-a constatat că de la data introducerii acestei acțiuni pârâta a

cunoscut viciile posesiei; din contra, pârâta fiind de bună-credință, l-a pus

în posesie pe reclamant imediat după ce tribunalul a admis acțiunea în

revendicare prin decizia civilă nr.2229/A din 14 decembrie 1999; acțiunea

reclamantului, având ca obiect fructele civile culese de pârâtă pe perioada 1

februarie 1995-27 octombrie 2000, este prescrisă; deși pârâta a dovedit prin

înscrisuri că din chiriile încasate a beneficiat doar de 30 %, restul de 70 %

reprezentând taxe și impozite către stat, în mod greșit instanțele au declarat

ca nedovedite aceste aspecte; fără temei legal instanțele au refuzat

actualizarea sumelor cerute prin cererea reconvențională și cererea de chemare

în garanție, deși la dosar s-a depus indicele de inflație comunicat de

Institutul Național de Statistică.

Chematul în garanție

Consiliul General al Municipiului București critică hotărârile pronunțate în

cauză cu motivarea că prin decizia nr.396/1990 Primăria Municipiului București

a transmis în administrarea mai multor întreprinderi specializate o serie de

imobile iar dispoziția de plată pentru suma totală de 171.324.195 lei nu face

dovada încheierii unui contract între pârâtă și chematul în garanție ca acesta

din urmă să răspundă pentru evicțiune, instituție care este de esența vânzării.

Recursurile sunt fondate,

în limitele și pentru considerentele care succed:

Prin acțiunea introductivă

de instanță, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul S.A.I. a cerut

obligarea pârâtei R.A.”L.” să-i restituie fructele civile (chiriile) pe care

le-a perceput (încasat) din închirierea imobilului din București, str.Vasile

Conta nr.12, sectorul 2, unei ambasade. Reclamantul a precizat că anterior

promovării procesului în revendicarea nemișcătorului finalizat cu retrocedarea

bunului, la data de 1 februarie 1995, a introdus o acțiune în constatare

împotriva aceleiași pârâte iar prin decizia nr.1311 din 24 iunie 1996 a

Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, acțiunea a fost admisă, s-a

constatat că imobilul este proprietatea reclamantului, iar pârâta îl deține

fără titlu, astfel că de la data de 1 februarie 1995 regia pârâtă a încetat de

a fi de bună-credință întrucât a cunoscut viciile posesiei.

Fructele civile sunt

venituri bănești produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori

dobânzile, care de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului,

fără ca substanța bunului ce le produc să scadă(art.525 C.civ.). De la regula

conform căreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art.485 C.civ.a

instituit o excepție potrivit cu care posesorul de bună-credință al lucrului îi

culege fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenție asupra

lor.

Art.487 C.civ.stabilește că

posesorul încetează să mai fie de bună-credință în momentul în care a luat

cunoștință de viciile care-i afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a

cunoscut viciile titlului, posesorul să nu se mai bucure de beneficiul pe care

legea îl recunoaște în privința dobândirii cu bună-credință a fructelor.

Este adevărat că încetarea

bunei-credințe este o chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea

judecătorului, dar, în mod unanim doctrina și jurisprudența au stabilit că

intentarea acțiunii în justiție împotriva posesorului face să înceteze buna sa

credință și de la data acțiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe

temeiul posesiunii de bună-credință.

Din această perspectivă,

speța dedusă recursurilor de față pune în discuție mai multe chestiuni, omise

ori neaprofundate de către cele două instanțe, și anume: data de la care se

datorează restituirea fructelor de către pârâtă; perioada de timp pentru care

se datorează fructele; intervenția prescripției extinctive; cuantumul chiriei

pe care pârâta trebuie să-l restituie reclamantului.

Este evident că, de la data

de 1 februarie 1995, când reclamantul a introdus prima acțiune în justiție,

pârâta a încetat să mai fie de bună credință deoarece de la acea dată trebuia

să fi cunoscut viciile titlului cu care deținea bunul (Decizia nr.396/1990 a

Primăriei Municipiului București), neavând nici o relevanță dacă acțiunea din 1

februarie 1995 a fost una în constatarea dreptului și nu în realizarea lui,

efectele juridice ale demersului judiciar întreprins de reclamant constând în

atenționarea pârâtei ca posesiunea care o exercită asupra bunului este fondată

pe un titlu viciat.

Dacă chiriile sunt

datorate, de principiu, proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1

februarie 1995, nu înseamnă că ele și pot fi restituite pe întreaga perioadă de

timp (1 februarie 1995-25 iulie 2000 – data introducerii acțiunii prezente),

deoarece sunt incidente prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958 în

conformitate cu care dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani, precum

și dispozițiile art.7 alin.1 din același act normativ, potrivit cu care

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, în

cazul dedus judecății, dreptul la acțiune s-a născut la 24 iunie 1996, când

prin decizia nr.1311 Tribunalul București a constatat calitatea de proprietar a

reclamantului asupra nemișcătorului, dată de la care nu mai exista nici un

impediment de ordin material ori juridic pentru promovarea unei acțiuni în

restituirea chiriilor.

Pe de altă parte, atunci

când se pune în discuție restituirea fructelor civile de către posesorul de

rea-credință a lucrului, trebuie stabilite pe bază de probe care au fost

fructele efectiv încasate de posesor, acesta din urmă neputând fi silit să

înapoieze sume neîncasate decât dacă neperceperea lor se datorează unei

neglijențe. Or, în cauză, pârâta s-a apărat în cursul procesului că din sumele

încasate în valută de la locatar în temeiul contractelor de închiriere, un

procent de 70 % a fost virat la bugetul statului reprezentând costuri, taxe și

impozite, fiind făcut în acest sens un început de dovadă cu notele interne ale

serviciului de contabilitate al pârâtei (filele 27-28 dosar apel).

Întrucât instanțele nu au

lămurit aceste aspecte se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârilor și

reluarea judecății, sens în care se va dispune de către instanța de trimitere

administrarea unei expertize contabile care să stabilească, pentru perioada de

trei ani anteriori promovării prezentei acțiuni în justiție, cuantumul sumelor

efectiv încasate de pârâtă cu titlu de chirii de pe urma imobilului exploatat.

Din acest punct de vedere

se privește ca greșit procedeul instanței de fond, necorectat în apel, de a

reveni asupra expertizei dispusă în cauză (încheierea din 14 decembrie 2000 –

fila 86) pe motiv că reclamantul recunoaște pretențiile pârâtei din cererea

reconvențională, eroare constând în aceea că recunoașterea(mărturisirea)

reclamantului a produs efecte nu împotriva lui, adică asupra celui ce a făcut

mărturisirea, ci împotriva pârâtei.

Cu referire la recursul

chematului în garanție Consiliul General al Municipiului București prin care

neagă obligația de garanție pentru evicțiune, invocând lipsa unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta se constată că potrivit art.60 alin.1

C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia

ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere de chemare

în garanție sau în despăgubire.

Instituția chemării în

garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire.

Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea

obligații în cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul

său de către o altă persoană. In principiu, obligația de garanție revine

tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros.

Prin urmare, obligația de

garanție sau de despăgubire, care justifică incidența instituției juridice

discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul contractelor

de vânzare-cumpărare, dar și în cazul oricărei transmisiuni de bunuri, singura

condiție fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.

Cum pârâta a susținut în

timpul procesului că a primit imobilul în administrare în baza Deciziei

nr.396/1990 a Primăriei Municipiului București și că în schimbul bunului a

plătit un preț prin dispoziția de plată nr.20/30 decembrie 1991 (dispoziție

comună pentru mai multe imobile), în rejudecare, instanța de trimitere, va

solicita aceluiași expert contabil să verifice și să stabilească ce preț a

plătit pârâta chematului în garanție pentru imobilul în cauză, preț pe care

expertul îl va actualiza potrivit indicelui de inflație.

Tot prin expertiză

contabilă va fi actualizată suma de 15.274.364 lei reprezentând contravaloarea

unor lucrări executate de pârâtă la imobil, urmând ca expertul să propună

instanței posibilitatea compensării creanțelor reciproce ale reclamantului și

ale pârâtei până la concurența celei mai mici.

Față de cele ce preced și

întrucât în speță se impune reluarea judecății în întregul său, vor fi admise

recursurile declarate de reclamant, pârâtă și de chematul în garanție, vor fi

casate hotărârile date în cauză, cu consecința trimiterii acesteia la tribunal,

ca instanță de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile

declarate de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A.”L.” București continuat de Regia

Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de chematul în

garanție Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București

împotriva deciziei nr.636 din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel București –

Secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată,

precum și sentința nr.169 din 28 februarie 2001 a Tribunalului București,

Secția a V-a civilă și de contencios administrativ și trimite cauza la același

tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2003.