ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2003

La data de 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul

declarat de reclamanta A.M.S.împotriva deciziei civile nr.112/A din 7 martie

2001 a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea

s-a amânat la 5 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 11 august 1998, reclamanta A.M.S.a chemat în  judecată pe

pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. “ F.” S.A.,

D.R.A.L.și D.M.G., T.G.și T.M., M.M.și M.G., solicitând ca prin hotărârea ce se

va da să se dispună obligarea acestora  la predarea în deplină și exclusivă

proprietate a imobilului situat în București str.Ștefan Mihăileanu nr.36,

constatându-se că nu îi sunt opozabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate

de pârâți cu privire la spațiile deținute în imobilul în litigiu.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că, prin decizia civilă nr.2703/20 noiembrie 1996

a Tribunalului Municipiului București, s-a constatat nulitatea operațiunii de

înscriere în lista imobilelor naționalizate conform Decretului nr.91/1950 a

imobilului menționat, constatându-se, pe cale de consecință validitatea

dreptului de proprietate al reclamantei. Deși  notificați despre existența

litigiului, pârâții au cumpărat totuși apartamentele deținute.

Tribunalul

București, prin sentința civilă nr.1030 din 9 iunie 1999 a respins acțiunea.

Curtea

de Apel București prin decizia civilă nr.62 din 3 februarie 2000 a admis apelul

formulat de reclamantă, a desființat acțiunea și a  trimis cauza spre

rejudecare la același tribunal.

După

casare, tribunalul a luat act că reclamanta renunță la judecată împotriva

pârâților  S.C. “ F.” S.A., M.M.și M.G..

Prin

sentința civilă nr.813 din 17 iulie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins acțiunea în revendicare ca nefondată.

S-a

reținut pentru aceasta, că în momentul vânzării, validitatea dreptului

reclamantei nu fusese constatată printr-o hotărâre, iar pârâții nu au  cunoscut

de existența litigiului și nu s-a făcut nici o dovadă că au fost de rea

credință.

Curtea

de Apel București, prin decizia civilă nr.112 din 7 martie 2001, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.813/17

iulie  2000 a Tribunalului București.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâții dețin imobilul în baza

unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995,

transcris, deci opozabil erga omnes; reclamanta nu a solicitat constatarea

nulității contractului,iar decizia nr.2703/1996, invocată de reclamantă, nu

poate fi opozabilă pârâților, întrucât nu a fost transcrisă și pârâții nu au

fost parte în acel dosar; prin compararea celor două titluri, titlul

intimaților este mai  bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea legii,

iar, potrivit art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se

stabilesc numai prin  echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea Legii nr.112/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs  reclamanta,

invocând motivele de casare  prevăzute de art.304 pct.9 și 11 C. proc.civ.,

susținând că;

- eronat, instanța de apel și-a  motivat soluția indicând

prevederile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001;

- nu pot fi înlăturate cele constatate în fapt și soluționate în

drept, prin decizia civilă nr.2703/20 noiembrie 1996, în sensul că imobilul a

fost abuziv naționalizat;

- greșit s-a reținut că apartamentele au fost cumpărate cu

respectarea  legilor în vigoare, câtă vreme este stabilit că statul nu a avut

niciodată un titlu de proprietate legal valabil, iar chiriașii au fost

notificați, buna credință de care face vorbire instanța neconstituind o

modalitate prin care se poate dobândi o proprietate imobiliară.

La termenul din 1 martie 2001, recurenta a invocat un nou motiv

de recurs, în sensul de a se constata nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate prin fraudarea legii – considerând, raportat la

prevederile art.2 Decretul nr.167/1958, că o cerere cu un astfel de obiect

poate fi formulată oricând.

Prin întâmpinare, intimații pârâți au solicitat respingerea

acestui capăt de cerere, în considerarea faptului că noul „motiv de recurs”

reprezintă în realitate o cerere nouă formulată direct în recurs, lucru

inadmisibil.

Sub acest aspect, într-adevăr, este de reținut că solicitarea

recurentei, astfel formulată nu reprezintă un motiv de recurs, ci o cerere

nouă, dincolo de cadrul procesual fixat, și care nu poate fi primită în această

fază de judecată conform art.316 raportat la art.294 C.proc.civ.

Referitor la recursul formulat în termenul legal, acesta nu este

întemeiat.

Cererea de față este o acțiune în revendicare formulată pe calea

dreptului comun, reclamantul proprietar solicitând lăsarea în deplină

proprietate a imobilului de la pârâții considerați posesori neproprietari, și

aceasta întrucât, în opinia reclamantei, titlul de proprietate deținut de

pârâți – contract de vânzare cumpărare – nu îi este opozabil, fiind deci, pe

acest considerent, lipsit de efecte juridice.

Indiscutabil, astfel formulată, și cum în mod corect a reținut

instanța de apel, acțiunea nu conține un capăt de cerere având ca obiect

desființarea contractelor de cânzare-cumpărare prin constatarea, pe cale de

judecată a nulității  absolute a acestora, ci numai constatarea măsurii în care

actul juridic respectiv poate fi opus unui terț propriu zis față de părțile

raportului juridic  constituit astfel.

Or,

este de reținut că, după apariția Legii nr.10/2001,  restituirea imobilelor

preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție, este

condiționată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulității actului de

înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare

(art.46 al.2 coroborat cu art.47 al.2 din lege).

În

acest sens, soluția trebuie să-și găsească aplicare și în cazul acțiunilor în

curs de judecată  având ca obiect revendicarea bunului de la subdobânditor,

referitor la care persoanele îndreptățite nu înțeleg să facă uz de dispozițiile

art.47 din Legea nr.10/2001.

Într-un

asemenea caz  nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare

a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate,

ci pentru a rezolva acțiunea împotriva  subdobânditorului (fostul chiriaș al

imobilului revendicat) trebuie cercetat succesiv, valabilitatea titlului

vânzătorului și, apoi buna credință a părților din actul juridic de

înstrăinare. Ca atare, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se

impune, astfel, ca o premiză inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare

împotriva subdobânditorului.

Or,

în speță o asemenea cerere nu a fost formulată, motiv pentru care, firesc,

acțiunea trebuia respinsă.

Tocmai

de aceea, și cum, esențial, prin hotărârea atacată s-a reținut  un asemenea

argument în justificarea soluției date,  hotărârea atacată apare ca legală,

rămânând fără semnificație celelalte chestiuni invocate în recurs, cu privire

la alte considerente reținute în hotărâre în legătură cu efectele contractelor

de vânzare-cumpărare, menționate desigur, în sprijinul soluției de comparare a

titlurilor și de caracterizare a unuia din  ele ca fiind  mai puternic.

Față de cele arătate, în temeiul prevederilor art.312

C.proc.civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta A.M.S.împotriva deciziei civile nr.112 din 7

martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.