ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2003

La data de 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A.M.S.împotriva deciziei civile nr.112/A din 7 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 5 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 11 august 1998, reclamanta A.M.S.a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. “ F.” S.A., D.R.A.L.și D.M.G., T.G.și T.M., M.M.și M.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va da să se dispună obligarea acestora la predarea în deplină și exclusivă proprietate a imobilului situat în București str.Ștefan Mihăileanu nr.36, constatându-se că nu îi sunt opozabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu privire la spațiile deținute în imobilul în litigiu.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin decizia civilă nr.2703/20 noiembrie 1996 a Tribunalului Municipiului București, s-a constatat nulitatea operațiunii de înscriere în lista imobilelor naționalizate conform Decretului nr.91/1950 a imobilului menționat, constatându-se, pe cale de consecință validitatea dreptului de proprietate al reclamantei. Deși notificați despre existența litigiului, pârâții au cumpărat totuși apartamentele deținute. Tribunalul București, prin sentința civilă nr.1030 din 9 iunie 1999 a respins acțiunea. Curtea de Apel București prin decizia civilă nr.62 din 3 februarie 2000 a admis apelul formulat de reclamantă, a desființat acțiunea și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

După casare, tribunalul a luat act că reclamanta renunță la judecată împotriva pârâților S.C. “ F.” S.A., M.M.și M.G.. Prin sentința civilă nr.813 din 17 iulie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea în revendicare ca nefondată. S-a reținut pentru aceasta, că în momentul vânzării, validitatea dreptului reclamantei nu fusese constatată printr-o hotărâre, iar pârâții nu au cunoscut de existența litigiului și nu s-a făcut nici o dovadă că au fost de rea credință. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.112 din 7 martie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr.813/17 iulie 2000 a Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâții dețin imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, transcris, deci opozabil erga omnes; reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului,iar decizia nr.2703/1996, invocată de reclamantă, nu poate fi opozabilă pârâților, întrucât nu a fost transcrisă și pârâții nu au fost parte în acel dosar; prin compararea celor două titluri, titlul intimaților este mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea legii, iar, potrivit art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr.112/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9 și 11 C. proc.civ., susținând că; - eronat, instanța de apel și-a motivat soluția indicând prevederile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001; - nu pot fi înlăturate cele constatate în fapt și soluționate în drept, prin decizia civilă nr.2703/20 noiembrie 1996, în sensul că imobilul a fost abuziv naționalizat; - greșit s-a reținut că apartamentele au fost cumpărate cu respectarea legilor în vigoare, câtă vreme este stabilit că statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate legal valabil, iar chiriașii au fost notificați, buna credință de care face vorbire instanța neconstituind o modalitate prin care se poate dobândi o proprietate imobiliară.

La termenul din 1 martie 2001, recurenta a invocat un nou motiv de recurs, în sensul de a se constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate prin fraudarea legii – considerând, raportat la prevederile art.2 Decretul nr.167/1958, că o cerere cu un astfel de obiect poate fi formulată oricând. Prin întâmpinare, intimații pârâți au solicitat respingerea acestui capăt de cerere, în considerarea faptului că noul „motiv de recurs” reprezintă în realitate o cerere nouă formulată direct în recurs, lucru inadmisibil. Sub acest aspect, într-adevăr, este de reținut că solicitarea recurentei, astfel formulată nu reprezintă un motiv de recurs, ci o cerere nouă, dincolo de cadrul procesual fixat, și care nu poate fi primită în această fază de judecată conform art.316 raportat la art.294 C.proc.civ.

Referitor la recursul formulat în termenul legal, acesta nu este întemeiat. Cererea de față este o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, reclamantul proprietar solicitând lăsarea în deplină proprietate a imobilului de la pârâții considerați posesori neproprietari, și aceasta întrucât, în opinia reclamantei, titlul de proprietate deținut de pârâți – contract de vânzare cumpărare – nu îi este opozabil, fiind deci, pe acest considerent, lipsit de efecte juridice. Indiscutabil, astfel formulată, și cum în mod corect a reținut instanța de apel, acțiunea nu conține un capăt de cerere având ca obiect desființarea contractelor de cânzare-cumpărare prin constatarea, pe cale de judecată a nulității absolute a acestora, ci numai constatarea măsurii în care actul juridic respectiv poate fi opus unui terț propriu zis față de părțile raportului juridic constituit astfel.

Or, este de reținut că, după apariția Legii nr.10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție, este condiționată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare (art.46 al.2 coroborat cu art.47 al.2 din lege). În acest sens, soluția trebuie să-și găsească aplicare și în cazul acțiunilor în curs de judecată având ca obiect revendicarea bunului de la subdobânditor, referitor la care persoanele îndreptățite nu înțeleg să facă uz de dispozițiile art.47 din Legea nr.10/2001.

Într-un asemenea caz nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate, ci pentru a rezolva acțiunea împotriva subdobânditorului (fostul chiriaș al imobilului revendicat) trebuie cercetat succesiv, valabilitatea titlului vânzătorului și, apoi buna credință a părților din actul juridic de înstrăinare. Ca atare, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune, astfel, ca o premiză inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare împotriva subdobânditorului. Or, în speță o asemenea cerere nu a fost formulată, motiv pentru care, firesc, acțiunea trebuia respinsă.

Tocmai de aceea, și cum, esențial, prin hotărârea atacată s-a reținut un asemenea argument în justificarea soluției date, hotărârea atacată apare ca legală, rămânând fără semnificație celelalte chestiuni invocate în recurs, cu privire la alte considerente reținute în hotărâre în legătură cu efectele contractelor de vânzare-cumpărare, menționate desigur, în sprijinul soluției de comparare a titlurilor și de caracterizare a unuia din ele ca fiind mai puternic. Față de cele arătate, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta A.M.S.împotriva deciziei civile nr.112 din 7 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.