ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2685/2003

La

data de 13 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta

P.S.împotriva deciziei civile nr.330 A din 16 septembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 13 iunie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 19 iunie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 10 octombrie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3

București, reclamanta P.S., domiciliată în Str.Cezar Bolliac nr.57, a chemat în

judecată pe pârâții L.R., domiciliată la aceeași adresă și SC “T.”

Al

SA, solicitând de la cei doi pârâți revendicarea imobilului de la aceeași adresă

și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.1557/30 ianuarie

art.948 C. civ., reclamanta a arătat că întregul imobil a aparținut tatălui său,

I.G.de la care a fost naționalizat, măsură nelegală astfel cum s-a statuat prin

sentința civilă nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 3. Ca atare,

susține reclamanta, se impune logic anularea contractului încheiat între pârâți

având ca obiect un bun ce îi aparține ei, ca unică moștenitoare a fostului proprietar.

Ulterior s-a renunțat la cel de-al doilea capăt de cerere.

In urma

comunicării valorii de impozitare a celor două apartamente ce compun imobilul, Judecătoria

Sectorului 3 și-a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, prin sentința civilă nr.1787 din 27 februarie 2001.

L.R.

a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. S-a susținut că acțiunea în revendicare

este inadmisibilă, ea fiind nu doar posesor, ci proprietar în virtutea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul și cu respectarea legii, contract transcris

pentru opozabilitate, anterior promovării acțiunii din 1997 prin care reclamanta,

judecându-se cu o persoană fără calitate procesual pasivă, a obținut o hotărâre

judecătorească ce nu-i este opozabilă pârâtei. Prin cererea reconvențională, a solicitat

obligarea reclamantei

la plata

contravalorii îmbunătățirii imobilului

după data cumpărării, evaluate la 25.000.000 lei. A formulat de asemeni, împotriva

Municipiului București și a SC “T.” Al SA cerere de chemare în garanție împotriva

evictiunii.

La rândul

său, Municipiul București a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului

Finanțelor Publice, în conturile căruia  s-a vărsat prețul încasat de la cumpărătoare.

In urma

administrării probei cu înscrisuri, interogatorii și expertiză, Tribunalul București,

secția a III a civilă, a pronunțat sentința nr.84 din 22 ianuarie 2002 prin

care a admis acțiunea principală restrânsă, a obligat pe pârâta L.R. să lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. A admis cererile de chemare

în garanție, obligând Municipiul București și SC “T.” Al să plătească

283.472.000 lei către pârâta L.R., reprezentând contravaloarea imobilului, iar Ministerul

Finantelor Publice să plătească aceeași sumă de bani către Municipiul București.

A fost respinsă cererea reconvențională ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală, fiind respinsă și cererea de acordare a unui drept de

retenție.

A motivat

instanța de fond soluția la care s-a oprit în principal prin efectele constatărilor

din hotărârea judecătorească anterior pronunțată și opozabilitatea erga omnes a

dreptului de proprietate dobândit pe cale succesorală de la autorul său și recunoscute

prin caracterul declarativ al sent.civ.nr.6162/4.07.1997. Procedând la compararea

titlurilor în prezență, s-a considerat că esențial este criteriul legalității titlului

autorilor părților, în raport cu care s-a conchis că titlul reclamantei este preferabil.

Văzând că reclamanta a renunțat la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care solicitase

constatarea nulității contractului pârâtei, instanța a considerat că principiul

aparenței în drept, invocat în apărare, nu are incidență în cauză. De asemeni fără

relevanță a fost considerată  împrejurarea transcrierii titlurilor, care ar interesa

numai dacă titlurile ar fi provenit de la același autor.Cu privire la cererea reconvențională,

s-a motivat respingerea ei prin referire la art.49 alin.3 din Legea nr.10/2001,

obligația de dezdăunare pentru sporul de valoare adus imobilului revenind persoanei

juridice care l-a deținut. Admiterea cererilor de chemare în garanție a fost motivată

prin invocarea art.1337 C.civ..

Impotriva

sentinței au declarat apel pârâții SC “T.” Al SA, Municipiul București, Ministerul

Finanțelor Publice și L.R.. Prin decizia civilă nr.330 din 16 septembrie 2002, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile și schimbând sentința,

a respins acțiunea principală, pe cale de consecintă cererile de chemare în garanție

și cererea reconvențională.

In motivarea

deciziei instanța de apel a reținut că necontestat, la data cumpărării apartamentului,

pârâta nu avea cunoștiintă despre pretențiile reclamantei, astfel încât, chiar dacă

prin hotărâre judecătorească s-a constatat ulterior, nevalabilitatea titlului statului,

buna credință a cumpărătoarei o îndreptățește să păstreze bunul. Ca  argument a

fost invocată chiar renunțarea reclamantei la cel de-al doilea capăt al cererii.

In plus, invocându-se principiul introdus prin art.46 alin.2 din Legea

nr.10/2001, interpretat și de Curtea Constituțională în decizia nr.191/25 iunie

2002, s-a conchis că în speță compararea titlurilor de proprietate nu poate fi primită

ca modalitate de soluționare a acțiunii în revendicare.

Impotriva

acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele

de casare prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 din C.proc.civ. Se susține astfel mai

întâi că instanta a încălcat dispozițiile art.261 alin.5 C.proc.civ, nemotivând

în fapt și în drept admiterea celor patru apeluri. Apoi, se reproșează instanței

de apel că a schimbat natura cauzei cu care a fost investită, invocând decizia Curții

Constituționale din materia nulității contractelor de vânzare-cumpărare într-o cauză

care nu avea un asemenea obiect. Incălcările legii invocate prin cel de-al treilea

motiv de recurs vizează greșita aplicare a Legii nr.112/1995, neinvocată in acțiune,

precum și art.129 alin.5 din C.proc.civ.care obligă judecătorii să stăruie prin

toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Or, susține recurenta, fără a administra

probe, instanta de apel a consacrat teza bunei credințe a pârâtei.

Prin întâmpinare,

intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul

este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerațiile ce se vor expune în

cele ce urmează.

Reclamanta a investit instanța la 10 octombrie 2000 cu o

acțiune, restrânsă ulterior, prin care a solicitat pârâtei L.R. să-i lase

liniștită posesia asupra unui imobil a cărui proprietară s-a pretins. A

precizat în numeroase rânduri că acțiunea formulată este o acțiune în

revendicare pe care instanțele trebuie să o soluționeze prin compararea

titlurilor celor două părți litigante.

In dovedirea cererii sale, reclamanta a depus în copie trei

contracte de vânzare-cumpărare prin care în anii 1934, 1936 și 1937 diferite

persoane au vândut lui G.I.(despre care reclamanta afirmă că este tatăl său)

părțile lor indivize asupra imobilului în discuție. De asemeni a depus copia

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 ianuarie 1997 prin care pârâta

a cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentul în care locuia anterior

din 1981 în calitate de chiriaș. Și-a mai completat probatoriul reclamanta cu

copia sent.civ.nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului III prin care

s-a soluționat o altă acțiune a ei, formulată la 9 aprilie 1997  în

contradictoriu cu Primăria București. Bunul a fost naționalizat în anul 1950,

figurând în anexa Decretului nr.92/1950 alături de alte trei apartamente care

aparținuseră lui I.G.

In analiza pe care a făcut-o, prima instanță a folosit pentru

comparație criteriul “legalității” titlului, apreciind că dreptul de

proprietate a intrat în mod legal în patrimoniul autorului și s-a transmis pe

cale succesorală la reclamantă. In schimb, se susține în sentința de fond,

pârâta a dobândit de la un neproprietar, iar principiul aparenței nu are nici o

incidență.

Instanța de apel, dimpotrivă, a dat eficiență principiului

aparenței în drept care a fost aplicat în favoarea pârâtei-posesoare care a

dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar

aparent, fiind de bună credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă

cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.

Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului

aparent, proprie soluționării acțiunii în revendicare, instanța de apel nu a

schimbat natura juridică a obiectului dedus judecății, cum se susține în

motivele de recurs. Intr-adevăr, după ce și-a motivat soluția cu referire la

datele concrete ale dosarului, instanța de apel, pentru a-și întări argumentarea,

a folosit considerații ale Curții Constituționale, care investită  cu

excepția  de  neconstituționalitate  a  art.46  alin.2 din Legea

nr.10/2001,

a readus în atenție considerațiile teoretice cu privire la adagiul

error

communis facit jus.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a făcut

decât să aplice exigențele art.261 pct.5 C.proc.civ acordând importanța

cuvenită argumentelor instanței de contencios constituțional, fără ca prin

aceasta să se considere că obiectul cererilor ar fi trebuit să fie identic

pentru această trimitere.

Nefondată  este   și critica  referitoare la folosirea de către

instanța de apel, în motivare a  referirilor  la  dispozițiile Legii

nr.112/1995, neinvocate în acțiune. Investită cu o acțiune în revendicare în

care titlul reclamantei îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare din anii

1934, 1936 și 1937 iar titlul pârătei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr.112/1995 cu proprietarul aparent, instanța nu putea ignora

dispozițiile acestei legi, chiar dacă nu au fost indicate ca temei în drept al

acțiunii.

In speță, pârâtei i s-a acordat cu drept cuvânt preferință în

acțiunea în revendicare, în condițiile în care: la data încheierii contractului

statul avea aparența că este proprietar al bunului, ce figura în anexa

Decretului nr.92/1950; o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a

apartamentelor în condiții strict reglementate de art.9 din Legea nr.112/1995;

nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a titlului

statului nu fusese pronunțată (acțiunea reclamantei în contradictoriu cu statul

fiind promovată ulterior cumpărării bunului de către pârâtă); prin nici o probă

nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință a posesorului-pârât.

Ca atare, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului

aparent, efectul imediat este acela al respingerii acțiunii în revendicare a

adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la

proprietarul aparent. Desigur că în raporturile dintre proprietarul aparent și

adevăratul proprietar este loc de desocotire, care variază după cum

proprietarul aparent a fost de bună-credință sau de rea credință. In prezentul

litigiu însă, instanța nu a fost investită cu o cerere având un asemenea

obiect.

Folosind un asemenea raționament, motivat, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală, astfel că se impune menținerea acesteia.

Față de cele ce preced, conform art.312 și 314 C.proc.civ,

recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta P.S.împotriva deciziei nr.330 A din 16 septembrie 2002 a Curții de

Apel București – secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.