ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4575/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 martie 2000 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta B.D. a solicitat conform art. 583 C. proc. civ. reconstituirea dosarului nr. 12524/1998 al aceleiași instanțe, a cărui judecată fusese suspendată la data de 11 iunie 1999. S-au depus copii de pe acțiune și înscrisurile vizând starea civilă si dreptul de proprietate, iar instanța a dispus reconstituirea încheierilor. Prin încheierea din 11 mai 2000 instanța a constatat dosarul reconstituit și a dispus, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize în vederea determinării valorii obiectului litigiului. Ca urmare, prin sentința civilă nr. 11515/15 iunie 2000, Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse, rezultă că prin acțiune, înregistrată la sfârșitul anului 1998, reclamanta B.D. a chemat în judecată pe pârâții Consiliului General al Municipiului București și Primăria sectorului 1 București, formulând două capete de cerere: 1 – revendicarea imobilului cu destinație de locuință situat în București, și terenul aferent, plus anexe, proprietatea defunctului său tată, N.I., 2 – revendicarea imobilului cu destinație de locuință situat în București, și terenul aferent plus anexe, proprietatea defunctei sale autoare Ș.I. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și art. 483 C. civ. și Legea nr. 112/1995.

În motivarea acțiunii, precizată ulterior, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare legală a defunctului său tată, care a dobândit partea de răsărit în urma actului de partaj voluntar din 11 iulie 1945, indiviziunea provenind în urma decesului bunicului patern N.A., care dobândise întregul imobil prin cumpărare din anul 1910. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, dar comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu a făcut aplicarea art. 3 alin. ultim, coroborat cu art. 13 din aceeași lege. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, a invederat că prin același act de partaj, defunctei Ș.I.

(mătușa reclamantei, a cărei succesoare este) i-a revenit în proprietate imobilul, trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, conform deciziei nr. 2170/26 decembrie 1977. În dovedirea acțiunii s-au depus în copii la dosar acte de stare civilă, acte de vânzare-cumpărare (din anii 1890, 1910) actul de partaj voluntar din 11 iulie 1945, decizia nr. 2170/1977 prin care s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului a patru locuințe din imobilul nr. 36, fost 31, proprietatea doamnei Ș.E., împreună cu cota parte indiviză de teren, în suprafață de 537,60 m 2 , luându-se act că proprietara a optat pentru a rămâne cu locuința nr. 5, situată la parterul și etajul corpului A. De asemeni, s-au depus: certificatul de calitate nr. 143/1996 eliberat de B.N.P., Ș.D., din care rezultă că urmare a decesului lui N.I., intervenit la 07.04.1986, are calitate de moștenitor B.D.

în calitate de fiică. Primind dosarul după declinare, Tribunalul București a încuviințat efectuarea uneie xpertize. S-a constatat, cu privire la primul imobil revendicat, că nu mai există, întreaga suprafață fiind ocupată de blocuri de locuințe cu multe etaje și spații comerciale. Cu privire la cel de-al doilea imobil revendicat, s-a constatat că întregul teren aferent imobilului se găsește în indiviziune, proprietari fiind Ș.E. – 236,67 m 2 , V.M. și R. – 119,13 m 2 (dobândit în anul 1972 prin cumpărarea de la Ș.E.), statul român 533,72 m 2 . Ca urmare a efectuării expertizei, reclamanta și-a modificat acțiunea privind primul capăt de cerere, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru imobilul nr. 60, care nu mai există.

S-a efectuat o nouă expertiză tehnică, care a stabilit ipotetic existența unor construcții pe teren și a estimat că bunul ce a aparținut autorului reclamantei ar avea o valoare de circulație de 5.300.000.000 lei. S-a mai depus adresa nr. 66707/07.05.2001 emisă de Direcția impozite și taxe locale a sectorului 1, din care rezultă care sunt proprietarii în indiviziune ai imobilului nr. 36. Pe baza probelor administrate s-a pronunțat sentința civilă nr. 1389/19 septembrie 2001 prin care Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins acțiunea ca nefondată. În motivarea sentinței s-a reținut cu privire la primul imobil, că reclamanta avea la dispoziție calea legii speciale, de vreme ce imobilul nu mai există.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut că imobilul revendicat a intrat cu titlu în proprietatea statului, potrivit Legii nr. 4/1973, fosta proprietară primind despăgubiri în anul 1974, de când dreptul de proprietate s-a transmis la stat. În fața curții de apel, reclamanta a precizat că acțiunea sa nu vizează revendicarea părții din imobil cumpărată în anul 1972 de V.M. Prin decizia civilă nr. 213/29 aprilie 2002, Curtea de apel București, secția a III a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința și a admis acțiunea precizată, obligând pârâtul Consiliul General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul nr. 36. Același pârât a fost obligat la plata sumei de 5.300.000.000 lei reprezentând contravaloarea a ½ din imobilul situat în București.

A fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Primăriei sectorului 1, față de care acțiunea a fost respinsă. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că bunicul reclamantei, A.N., ar fi dobândit proprietatea imobilelor prin vânzare-cumpărare din anul 1890 și partaj în anul 1945. Cu privire la imobilul nr. 36, acțiunea a fost considerată întemeiată cu motivarea că Legea nr. 4/1973, în temeiul căreia o parte din imobil a fost trecută cu plata în proprietatea statului, era contrară Constituției din 1965. Cu privire la cererea de despăgubiri pentru imobilul care a existat la nr. 60, s-a reținut că potrivit art. 1073 C. civ. Statul – care a naționalizat imobilul de la tatăl reclamantei, funcționar, iar apoi a dispus de el – trebuie să repare prin echivalent, la valoarea din expertiză.

Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 4 și 7 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut, cu privire la imobilul nr. 36, că autoarea reclamantei nu a atacat decizia nr. 2170/1977 prin care bunul a trecut cu titlu, în urma plății unei despăgubiri, în proprietatea statului. Ca atare, dreptul de proprietate al acesteia nu se mai găsea în patrimoniul ei la data decesului, pentru a fi transmis pe cale succesorala. S-a mai susținut că este incident și motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de apel depășind atribuțiile puterii judecătorești atunci când a apreciat că Legea nr. 4/1993 era contrară Constituției.

Cu privire la cel de-al doilea imobil care a existat s-a susținut că instanța a motivat contradictoriu soluția pe care a pronuntat-o. Intimata nu a formulat întâmpinare dar prin concluziile sale și notele scrise depuse în termenul de pronunțare a solicitat retragerea recursului. Curtea constată că recursul este fondat, urmând sa-l admită, cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleași instanțe de apel, în cauză nefiind întrunite cerințele art. 314 C. proc. civ. în sensul că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite. Ceea ce este necontestat în cauză este că în anul 1910 A.N. a devenit proprietarul unui teren situat în Sos. F. (Col. M. G.), cu dimensiunile 25 m lățime și 41 m lungime.

La decesul acestuia s-a întocmit actul de partaj voluntar prin care fiicei Ș.E. i-a revenit în proprietate imobilul 36, fost 31, iar fiilor T. N., I.N. și V.N. câte o parte din imobilul nr. 60. Reclamanta din cauza de față (legatară a E.Ș. și moștenitoare legală a lui I.N.) a revendicat în întregime ambele imobile. Despre imobilul din fostul Bd. F. s-a susținut că a fost în mod greșit naționalizat de la tatăl său, I.N., care, potrivit carnetului de muncă depus (extras), ar fi fost funcționar, deci exceptat de la naționalizare. Nu există nici o dovadă însă din care să rezulte că de la tatăl său fusese naționalizată partea de proprietate ce-i revenise în urma partajului cu frații săi.

În anexa Decretului nr. 92/1950 figurează la poziția 5496 N.V., căruia i s-au naționalizat 4 apartamente, nr. 60. Ca atare, în legătură cu acest imobil, situația de fapt nu este pe deplin stabilită, urmând ca instanța de trimitere să dispună suplimentarea probatorului pentru a determina configurația imobilului, care parte a intrat în 1945 în proprietatea tatălui reclamantei; dacă acesta, la data naționalizării imobilelor mai era proprietar. După calificarea acestei situații de fapt, se putea lua în discuție modificarea cererii introductive, formulată la 7 februarie 2001 dosarul nr. 4463/2000 al Tribunalului București, secția a IV a civilă. Cu privire la această cerere, în fața Curții s-a invocat de către pârâtul recurent C.G.M.B.

excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția netimbrării și excepția inadmisibilității pe calea dreptului comun, în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu referire la existența unor legi speciale de reparație. Sub acest ultim aspect, se constata de asemeni lipsa tuturor elementelor de fapt pe baza cărora Curtea să poată statua în drept. Astfel cum rezultă din copia acțiunii, reclamanta s-a plâns cu privire la atitudinea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Se creeaza astfel prezumția relativă că reclamanta a întreprins demersuri în temeiul acestei legi speciale de reparație, a căror soluționare nu rezultă însă din alte probe din dosar.

De aceea, instanța de trimitere va cere părților litigate să completeze probatoriul sub acest aspect. Dacă se va dovedi că într-adevăr, reclamanta s-a adresat pentru despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, aceasta are semnificația (astfel cum se afirmă chiar în acțiune) că s-a acceptat trecerea imobilului cu titlu în proprietatea statului. De clarificarea acestei chestiuni depinde și soluționarea celorlalte două excepții ridicate de recurență. De principiu însă, o acțiune în despăgubiri formulată potrivit dreptului comun este prescriptibilă și supusă timbrării. Cu privire la cel de-al doilea imobil, situat la nr. 36, situația actuală a acestuia este de asemeni neclară.. Este necontestat că el a revenit în anul 1945 în proprietatea autoarei reclamantei, Ș.E.

Ulterior, proprietara a dispus de o parte din imobil în favoarea familiei V. (în anul 1972). De asemeni, o altă persoană C.D. se pare că a construit pe terenul aferent acestui imobil. În anul 1977, prin decizia nr. 2170, dată în aplicarea Legii nr. 4/1973, autoarea reclamantei (decedata în anul 1996) a primit despăgubiri pentru patru apartamente ce au fost transmise cu plată în proprietatea statului, ea pastrându-și dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5. Instanța de trimitere urmează să clarifice și situația actuală a acestui imobil și de a se pronunța în raport cu limitele investirii de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Pentru aceste considerente, văzând că fără a fi pe deplin stabilită situația de fapt Curtea de apel, ca instanță devolutivă s-a pronunțat pe fond, decizia acesteia urmează a fi casată, cu trimiterea spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr. 213 A din 29 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a Civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2003.