ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4575/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 13 martie 2000 pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, reclamanta B.D. a solicitat conform art. 583 C. proc. civ.

reconstituirea dosarului nr. 12524/1998 al aceleiași instanțe, a cărui judecată

fusese suspendată la data de 11 iunie 1999.

S-au depus copii de pe acțiune și înscrisurile

vizând starea civilă si dreptul de proprietate, iar instanța a dispus

reconstituirea încheierilor.

Prin încheierea din 11 mai 2000 instanța a

constatat dosarul reconstituit și a dispus, la cererea reclamantei, efectuarea

unei expertize în vederea determinării valorii obiectului litigiului. Ca

urmare, prin sentința civilă nr. 11515/15 iunie 2000, Judecătoria sectorului 1

și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse, rezultă că

prin acțiune, înregistrată la sfârșitul anului 1998, reclamanta B.D. a chemat

în judecată pe pârâții Consiliului General al Municipiului București și

Primăria sectorului 1 București, formulând două capete de cerere:

1 – revendicarea imobilului cu destinație de locuință situat

în București, și terenul aferent, plus anexe, proprietatea defunctului său

tată, N.I.,

2 – revendicarea imobilului cu destinație de locuință situat

în București,     și terenul aferent plus anexe, proprietatea defunctei sale

autoare Ș.I.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480

și art. 483 C. civ. și Legea nr. 112/1995. În motivarea acțiunii, precizată

ulterior, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare legală a defunctului

său tată, care a dobândit partea de răsărit în urma actului de partaj voluntar

din 11 iulie 1945, indiviziunea provenind în urma decesului bunicului patern

N.A., care dobândise întregul imobil prin cumpărare din anul 1910. Imobilul a

fost trecut în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950,

dar comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu a făcut aplicarea art. 3

alin. ultim, coroborat cu art. 13 din aceeași lege.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere,

a invederat că prin același act de partaj, defunctei Ș.I. (mătușa reclamantei,

a cărei succesoare este) i-a revenit în proprietate imobilul, trecut în

proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, conform deciziei nr. 2170/26

decembrie 1977.

În dovedirea acțiunii s-au depus în copii la

dosar acte de stare civilă, acte de vânzare-cumpărare (din anii 1890, 1910)

actul de partaj voluntar din 11 iulie 1945, decizia nr. 2170/1977 prin care s-a

dispus trecerea cu plată în proprietatea statului a patru locuințe din imobilul

nr. 36, fost 31, proprietatea doamnei Ș.E., împreună cu cota parte indiviză de

teren, în suprafață de 537,60 m

2

, luându-se act că proprietara a

optat pentru a rămâne cu locuința nr. 5, situată la parterul și etajul corpului

A.

De asemeni, s-au depus: certificatul de calitate

nr. 143/1996 eliberat de B.N.P., Ș.D., din care rezultă că urmare a decesului

lui N.I., intervenit la 07.04.1986, are calitate de moștenitor B.D. în calitate

de fiică.

Primind dosarul după declinare, Tribunalul

București a încuviințat efectuarea uneie xpertize.

S-a constatat, cu privire la primul imobil

revendicat, că nu mai există, întreaga suprafață fiind ocupată de blocuri de

locuințe cu multe etaje și spații comerciale.

Cu privire la cel de-al doilea imobil

revendicat, s-a constatat că întregul teren aferent imobilului se găsește în

indiviziune, proprietari fiind Ș.E. – 236,67 m

2

, V.M. și R. – 119,13

m

2

(dobândit în anul 1972 prin cumpărarea de la Ș.E.), statul român

533,72 m

2

.

Ca urmare a efectuării expertizei, reclamanta

și-a modificat acțiunea privind primul capăt de cerere, solicitând acordarea

unor despăgubiri pentru imobilul  nr. 60, care nu mai există.

S-a efectuat o nouă expertiză tehnică, care a

stabilit ipotetic existența unor construcții pe teren și a estimat că bunul ce

a aparținut autorului reclamantei ar avea o valoare de circulație de

5.300.000.000 lei.

S-a mai depus adresa nr. 66707/07.05.2001 emisă

de Direcția impozite și taxe locale a sectorului 1, din care rezultă care sunt

proprietarii în indiviziune ai imobilului  nr. 36.

Pe baza probelor administrate s-a pronunțat

sentința civilă nr. 1389/19 septembrie 2001 prin care Tribunalul București,

secția a IV a civilă, a respins acțiunea ca nefondată.

În motivarea sentinței s-a reținut cu privire la

primul imobil, că reclamanta avea la dispoziție calea legii speciale, de vreme

ce imobilul nu mai există.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere,

s-a reținut că imobilul revendicat a intrat cu titlu în proprietatea statului,

potrivit Legii nr. 4/1973, fosta proprietară primind despăgubiri în anul 1974,

de când dreptul de proprietate s-a transmis la stat.

În fața curții de apel, reclamanta a precizat că

acțiunea sa nu vizează revendicarea părții din imobil cumpărată în anul 1972 de

V.M.

Prin decizia civilă nr. 213/29 aprilie 2002,

Curtea de apel București, secția a III a civilă, a admis apelul reclamantei, a

schimbat sentința și a admis acțiunea precizată, obligând pârâtul Consiliul

General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul  nr.  36.

Același pârât a fost obligat la plata sumei de

5.300.000.000 lei reprezentând contravaloarea a ½ din imobilul situat în

București.

A fost admisă excepția lipsei calității

procesual pasive a Primăriei sectorului 1, față de care acțiunea a fost

respinsă.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a

reținut că bunicul reclamantei, A.N., ar fi dobândit proprietatea imobilelor

prin vânzare-cumpărare din anul 1890 și partaj în anul 1945.

Cu privire la imobilul nr. 36, acțiunea a fost

considerată întemeiată cu motivarea că Legea nr. 4/1973, în temeiul căreia o

parte din imobil a fost trecută cu plata în proprietatea statului, era contrară

Constituției din 1965.

Cu privire la cererea de despăgubiri pentru imobilul

care a existat  la nr. 60, s-a reținut că potrivit art. 1073 C. civ. Statul –

care a naționalizat imobilul de la tatăl reclamantei, funcționar, iar apoi a

dispus de el – trebuie să repare prin echivalent, la valoarea din expertiză.

Împotriva acestei decizii în termen legal a

declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, care a

invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 4 și 7 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut, cu privire la imobilul nr.

36, că autoarea reclamantei nu a atacat decizia nr. 2170/1977 prin care bunul a

trecut cu titlu, în urma plății unei despăgubiri, în proprietatea statului. Ca

atare, dreptul de proprietate al acesteia nu se mai găsea în patrimoniul ei la

data decesului, pentru a fi transmis pe cale succesorala.

S-a mai susținut că este incident și motivul

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de apel depășind

atribuțiile puterii judecătorești atunci când a apreciat că Legea nr. 4/1993

era contrară Constituției.

Cu privire la cel de-al doilea imobil care a

existat  s-a susținut că instanța a motivat contradictoriu soluția pe care a

pronuntat-o.

Intimata

nu a formulat întâmpinare dar prin concluziile sale și notele scrise depuse în

termenul de pronunțare a solicitat retragerea recursului.

Curtea constată că recursul este fondat, urmând

sa-l admită, cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleași

instanțe de apel, în cauză nefiind întrunite cerințele art. 314 C. proc. civ.

în sensul că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.

Ceea ce este necontestat în cauză  este că în

anul 1910 A.N. a devenit proprietarul unui teren situat în Sos. F. (Col. M.

G.), cu dimensiunile 25 m lățime și 41 m lungime.

La decesul acestuia s-a întocmit actul de partaj

voluntar prin care fiicei Ș.E. i-a revenit în proprietate imobilul  36, fost

31, iar fiilor T. N., I.N. și V.N. câte o parte din imobilul  nr. 60.

Reclamanta din cauza de față (legatară a E.Ș. și

moștenitoare legală a lui I.N.) a revendicat în întregime ambele imobile.

Despre imobilul din fostul Bd. F. s-a susținut

că a fost în mod greșit naționalizat de la tatăl său, I.N., care, potrivit

carnetului de muncă depus (extras), ar fi fost funcționar, deci exceptat de la

naționalizare.

Nu există nici o dovadă însă din

care să rezulte că de la tatăl său fusese naționalizată partea de proprietate

ce-i revenise în urma partajului cu frații săi. În anexa Decretului nr. 92/1950

figurează la poziția 5496 N.V., căruia i s-au naționalizat 4 apartamente, nr.

60.

Ca atare, în legătură cu acest imobil, situația

de fapt nu este pe deplin stabilită, urmând ca instanța de trimitere să dispună

suplimentarea probatorului pentru a determina configurația imobilului, care

parte a intrat în 1945 în proprietatea tatălui reclamantei; dacă acesta, la data

naționalizării imobilelor mai era proprietar.

După calificarea acestei situații de fapt, se

putea lua în discuție modificarea cererii introductive, formulată la 7

februarie 2001 dosarul nr. 4463/2000 al Tribunalului București, secția a IV a

civilă.

Cu privire la această cerere, în fața Curții s-a

invocat de către pârâtul recurent  C.G.M.B. excepția prescripției dreptului la

acțiune, excepția netimbrării și excepția inadmisibilității pe calea dreptului

comun, în raport cu dispozițiile art. 6 alin. (2) teza finală din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu

referire la existența unor legi speciale de reparație.

Sub acest ultim aspect, se constata de asemeni

lipsa tuturor elementelor de fapt pe baza cărora Curtea să poată statua în

drept.

Astfel cum rezultă din copia acțiunii,

reclamanta s-a plâns cu privire la atitudinea Comisiei pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995. Se creeaza astfel prezumția relativă că reclamanta a întreprins

demersuri în temeiul acestei legi speciale de reparație, a căror soluționare nu

rezultă însă din alte probe din dosar.

De aceea, instanța de trimitere va cere părților

litigate să completeze probatoriul sub acest aspect. Dacă se va dovedi că

într-adevăr, reclamanta s-a adresat pentru despăgubiri potrivit Legii nr.

112/1995, aceasta are semnificația (astfel cum se afirmă chiar în acțiune) că

s-a acceptat trecerea imobilului cu titlu în proprietatea statului.

De clarificarea acestei chestiuni depinde și

soluționarea celorlalte două excepții ridicate de recurență. De principiu însă,

o acțiune în despăgubiri formulată potrivit dreptului comun este prescriptibilă

și supusă timbrării.

Cu privire la cel de-al doilea imobil, situat

la nr. 36, situația actuală a acestuia este de asemeni neclară..

Este necontestat că el a revenit în anul 1945 în

proprietatea autoarei reclamantei, Ș.E.

Ulterior, proprietara a dispus de o parte din

imobil în favoarea familiei V. (în anul 1972).

De asemeni, o altă persoană C.D. se pare că a

construit pe terenul aferent acestui imobil.

În anul 1977, prin decizia nr. 2170, dată în

aplicarea Legii nr. 4/1973, autoarea reclamantei (decedata în anul 1996) a

primit despăgubiri pentru patru apartamente ce au fost transmise cu plată în

proprietatea statului, ea pastrându-și dreptul de proprietate asupra

apartamentului nr. 5.

Instanța de trimitere urmează să clarifice și

situația actuală a acestui imobil și de a se pronunța în raport cu limitele

investirii de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum

a fost precizată.

Pentru aceste considerente, văzând că fără a fi

pe deplin stabilită situația de fapt Curtea de apel, ca instanță devolutivă s-a

pronunțat pe fond, decizia acesteia urmează a fi casată, cu trimiterea spre

rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr. 213 A din 29

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă

Pronunțată, în ședință publică, astăzi  6 noiembrie 2003.