ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3790/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

judecătoriei sectorului 2 București la data de 5 aprilie 2000, reclamanta G.A.M.

a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.S.,

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea

pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că este proprietara imobilului în urma actului de partaj voluntar din 6

mai 1946 intervenit între reclamantă și mama sa V.D., prin care au stins starea

de indiviziune în calitate de unice moștenitoare ale tatălui reclamantei,

generalul H.D.

În anul 1961, Tribunalul Militar

București, prin sentința penală nr. 87 din 7 aprilie 1961, a condamnat pe reclamantă,

la o pedeapsă privativă de libertate cu măsura confiscării totale a averii

personale, pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale.

Fapta reglementată în art. 209 C.

pen. a fost dezincriminată prin Decretul nr. 12/1990, efectele dezincriminării

vizând potrivit art. 12 C. pen. atât pedepsele principale sau complimentare,

cât și măsurile de siguranță cum este cea a confiscării averii.

Se învederează că imobilul

proprietatea reclamantei situat în str. R. nr. 3 a fost preluat în baza

Decretului nr. 221/1960 – prin decizia nr. 1319/1962, astfel cum rezulta din

adresa S.C. F. S.A. nr. 4731/16 aprilie 1998.

Ulterior, reclamanta a chemat în

judecată, cu reținerea aceleiași motivări și pe pârâta S.M.

Prin sentința civilă nr. 12225 din

11 octombrie 2000 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 318 din 4

mai 2001, Tribunalul București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ,

a admis acțiunea  și au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

În fața tribunalului  reclamanta a

depus minuta deciziei nr. 4355 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme de

Justiție, prin care s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

sentinței civile nr. 87/7 aprilie 1961 a Tribunalului Militar București și a

deciziei penale nr. 348/13 mai 1961 a Tribunalului de Regiune Militară

București, s-au casat hotărârile atacate, au fost achitați inculpații și a fost

înlăturată pedeapsa complimentară a confiscării averii.

S-a reținut că reclamanta deține

titlul de proprietate asupra imobilului revendicat reprezentat de actul de

partaj voluntar și prin compararea titlurilor cu cel al pârâților S., titlul

reclamantei este cel mai vechi.

De asemenea normele de aplicare ale

Legii nr. 112/1995 în baza cărora pârâții S. au cumpărat apartamentul din

imobilul revendicat nu enumeră printre actele normative ce constituie titlul

Statului și Decretul nr. 221/1960, astfel că, imobilul în litigiu nu putea face

obiectul înstrăinării.

Împotriva sentinței de fond au

declarat apel pârâții S.S. și S.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, precum și Consiliul General al Municipiului București invocând

printre altele, lipsa calității sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 181 din 30

aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A respins ca

nefondat apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București. A

admis apelul formulat de pârâții S.S. și S.M.. A schimbat în tot sentința de

fond, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. A obligat

reclamanta la 12.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâți.

Pentru a pronunța o astfel de

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu referire la apelul declarat de

pârâții S., instanța s-a pronunțat asupra excepției în sensul că actul de

partaj voluntar este încheiat la 6 mai 1946 în București în fața notarului de

stat care certifica îndeplinirea condițiilor legale.

S-a reținut o totală bună credință

pentru părțile contractante privind actul de vânzare-cumpărare al apartamentului

din imobilul în litigiu și că acest act este anterior deciziei Curții Supreme

de Justiție în baza căreia reclamanta a  redobândit titlul de proprietate.

S-a mai reținut că reclamanta nu a

notificat nici o parte din contractul de vânzare-cumpărare să nu vândă,

respectiv să nu cumpere imobilul în litigiu.

Cu referire la apelul declarat de

Consiliul General al Municipiului București care a invocat lipsa calității sale

procesuale pasive, instanța a reținut că operează dispozițiile art. 19 pct. 1,

art. 21 pct. 1 și art. 67 din Legea nr. 215/2001 în sensul că Primarul General

al Capitalei reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau

juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție.

Reclamanta a atacat cu recurs

decizia pronunțată de instanța de apel și a indicat, în esență, următoarele

motive de casare: art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât instanța deși

stabilește în mod cert că imobilul a fost preluat abuziv, totuși apreciază

buna-credință a intimaților S.S. și S.M., paralizând acțiunea în revendicare și

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea pronunțată a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât s-a raportat la art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și a considerat buna credință drept criteriu de

preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

Recursul este fondat în sensul

considerentelor ce urmează.

În cazul în speță împrejurările de

fapt nu sunt pe deplin lămurite.

Este de reținut, în primul rând că

temeiul de drept al acțiunii formulată de către reclamantă este art. 480 C. civ.

În această situație o primă preocupare a instanței de apel era să constate dacă

obiectul cererii, respectiv imobilul, este precis determinat, ori acest lucru

nu a făcut.

Reclamanta, în acțiunea sa, a arătat

că imobilul din București, a fost proprietatea sa, astfel cum rezultă din actul

de partaj voluntar din 6 mai 1946 și se compune din clădiri și teren, cu toate

dependințele existente.

Se constată că instanța de apel nu a

sesizat că reclamanta a cerut prin acțiune întreg imobilul atunci când a

respins acțiunea față de persoanele fizice, fără să observe că acestea au

cumpărat numai un apartament din imobil.

Dacă în ceea ce privește

apartamentul din imobilul în litigiu ocupat de S.S. și S.M., instanța a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale, în sensul că a stabilit ca acesta a

fost cumpărat de pârâții care l-au locuit mai mult de 45 de ani, cu o totală

bună-credință, nefiind notificată nici o parte contractantă să nu vândă și

respectiv să nu cumpere apartamentul din imobil, pentru restul imobilului, care

nu a fost cumpărat, instanța de apel nu s-a preocupat să lămurească acest

aspect, care, în aceste condiții a rămas în patrimoniul statului.

Astfel fiind, în conformitate cu

prevederile art. 314 C. proc. civ., urmează a admite recursul și a casa în

parte decizia recurată pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV – a

civilă, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării instanța

urmează ca prin probe noi și administrarea unei expertize tehnice, cerința

esențială în dezbaterea litigiului dedus judecății să elucideze coordonatele de

individualizare ale imobilului revendicat, cât și actualul stadiu al acestuia,

în sensul de a stabili dacă, în materialitatea lui mai corespunde sau nu cu cel

existent în anul 1946, astfel cum, a fost dobândit prin actul de partaj

voluntar.

Tot cu ocazia rejudecării, urmează a

se avea în vedere și celelalte motive invocate în recurs care nu au fost

menționate în considerentul mai înainte arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta G.A.M. împotriva deciziei nr. 181 din 30 aprilie 2002 a Curții de

Apel București, secția a IV – a civilă, pe care o casează în parte și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  3 octombrie  2003.