ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3790/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei sectorului 2 București la data de 5 aprilie 2000, reclamanta G.A.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și S.S., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în urma actului de partaj voluntar din 6 mai 1946 intervenit între reclamantă și mama sa V.D., prin care au stins starea de indiviziune în calitate de unice moștenitoare ale tatălui reclamantei, generalul H.D.

În anul 1961, Tribunalul Militar București, prin sentința penală nr. 87 din 7 aprilie 1961, a condamnat pe reclamantă, la o pedeapsă privativă de libertate cu măsura confiscării totale a averii personale, pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale. Fapta reglementată în art. 209 C. pen. a fost dezincriminată prin Decretul nr. 12/1990, efectele dezincriminării vizând potrivit art. 12 C. pen. atât pedepsele principale sau complimentare, cât și măsurile de siguranță cum este cea a confiscării averii. Se învederează că imobilul proprietatea reclamantei situat în str. R. nr. 3 a fost preluat în baza Decretului nr. 221/1960 – prin decizia nr. 1319/1962, astfel cum rezulta din adresa S.C.

F. S.A. nr. 4731/16 aprilie 1998. Ulterior, reclamanta a chemat în judecată, cu reținerea aceleiași motivări și pe pârâta S.M. Prin sentința civilă nr. 12225 din 11 octombrie 2000 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 318 din 4 mai 2001, Tribunalul București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea și au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

În fața tribunalului reclamanta a depus minuta deciziei nr. 4355 din 7 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 87/7 aprilie 1961 a Tribunalului Militar București și a deciziei penale nr. 348/13 mai 1961 a Tribunalului de Regiune Militară București, s-au casat hotărârile atacate, au fost achitați inculpații și a fost înlăturată pedeapsa complimentară a confiscării averii. S-a reținut că reclamanta deține titlul de proprietate asupra imobilului revendicat reprezentat de actul de partaj voluntar și prin compararea titlurilor cu cel al pârâților S., titlul reclamantei este cel mai vechi.

De asemenea normele de aplicare ale Legii nr. 112/1995 în baza cărora pârâții S. au cumpărat apartamentul din imobilul revendicat nu enumeră printre actele normative ce constituie titlul Statului și Decretul nr. 221/1960, astfel că, imobilul în litigiu nu putea face obiectul înstrăinării. Împotriva sentinței de fond au declarat apel pârâții S.S. și S.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, precum și Consiliul General al Municipiului București invocând printre altele, lipsa calității sale procesuale pasive. Prin decizia civilă nr. 181 din 30 aprilie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A respins ca nefondat apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București.

A admis apelul formulat de pârâții S.S. și S.M.. A schimbat în tot sentința de fond, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la 12.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâți. Pentru a pronunța o astfel de hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Cu referire la apelul declarat de pârâții S., instanța s-a pronunțat asupra excepției în sensul că actul de partaj voluntar este încheiat la 6 mai 1946 în București în fața notarului de stat care certifica îndeplinirea condițiilor legale. S-a reținut o totală bună credință pentru părțile contractante privind actul de vânzare-cumpărare al apartamentului din imobilul în litigiu și că acest act este anterior deciziei Curții Supreme de Justiție în baza căreia reclamanta a redobândit titlul de proprietate.

S-a mai reținut că reclamanta nu a notificat nici o parte din contractul de vânzare-cumpărare să nu vândă, respectiv să nu cumpere imobilul în litigiu. Cu referire la apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, instanța a reținut că operează dispozițiile art. 19 pct. 1, art. 21 pct. 1 și art. 67 din Legea nr. 215/2001 în sensul că Primarul General al Capitalei reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție. Reclamanta a atacat cu recurs decizia pronunțată de instanța de apel și a indicat, în esență, următoarele motive de casare: art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, întrucât instanța deși stabilește în mod cert că imobilul a fost preluat abuziv, totuși apreciază buna-credință a intimaților S.S. și S.M., paralizând acțiunea în revendicare și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât s-a raportat la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a considerat buna credință drept criteriu de preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Recursul este fondat în sensul considerentelor ce urmează. În cazul în speță împrejurările de fapt nu sunt pe deplin lămurite. Este de reținut, în primul rând că temeiul de drept al acțiunii formulată de către reclamantă este art. 480 C. civ.

În această situație o primă preocupare a instanței de apel era să constate dacă obiectul cererii, respectiv imobilul, este precis determinat, ori acest lucru nu a făcut. Reclamanta, în acțiunea sa, a arătat că imobilul din București, a fost proprietatea sa, astfel cum rezultă din actul de partaj voluntar din 6 mai 1946 și se compune din clădiri și teren, cu toate dependințele existente. Se constată că instanța de apel nu a sesizat că reclamanta a cerut prin acțiune întreg imobilul atunci când a respins acțiunea față de persoanele fizice, fără să observe că acestea au cumpărat numai un apartament din imobil. Dacă în ceea ce privește apartamentul din imobilul în litigiu ocupat de S.S.

și S.M., instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, în sensul că a stabilit ca acesta a fost cumpărat de pârâții care l-au locuit mai mult de 45 de ani, cu o totală bună-credință, nefiind notificată nici o parte contractantă să nu vândă și respectiv să nu cumpere apartamentul din imobil, pentru restul imobilului, care nu a fost cumpărat, instanța de apel nu s-a preocupat să lămurească acest aspect, care, în aceste condiții a rămas în patrimoniul statului. Astfel fiind, în conformitate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., urmează a admite recursul și a casa în parte decizia recurată pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării instanța urmează ca prin probe noi și administrarea unei expertize tehnice, cerința esențială în dezbaterea litigiului dedus judecății să elucideze coordonatele de individualizare ale imobilului revendicat, cât și actualul stadiu al acestuia, în sensul de a stabili dacă, în materialitatea lui mai corespunde sau nu cu cel existent în anul 1946, astfel cum, a fost dobândit prin actul de partaj voluntar. Tot cu ocazia rejudecării, urmează a se avea în vedere și celelalte motive invocate în recurs care nu au fost menționate în considerentul mai înainte arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta G.A.M. împotriva deciziei nr. 181 din 30 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, pe care o casează în parte și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2003.