ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2003

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

La data de 5 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții C.O., C.G.și C.A.și de Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr.509 A din 25.09.2000 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 5 februarie 2003 și apoi la 13 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 1997 la Judecătoria sectorului 2 București sub nr.15347, reclamanta P.A.M.a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C.”A.” S.A.București, C.O., C.C.

și C.G., solicitând obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.Toamnei nr.80, compus din teren și construcție, precum și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr.00897/01.11.1996 și nr.01036/10.07.1996 prin care pârâții, persoane fizice, au cumpărat părți din imobilul revendicat. La 11 mai 1999 Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București prin sentința civilă nr.6705/1999. Prin sentința civilă nr.105 din 3 februarie 2000 Tribunalul București – Secția a V-a Civilă și de Contencios Administrativ a admis acțiunea astfel cum a fost formulată. Pentru a pronunța sentința, instanța a reținut că imobilul a aparținut M. S., care a fost moștenit de C.P., moștenit la rândul său de reclamantă prin certificatul de moștenitor nr.1110/12.09.1974 emis de Notariatul Sectorului 2 București.

Prin Decretul 92/1950, imobilul a fost naționalizat, deși autorul reclamantei, fost ofițer, făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, fiind funcționar la Întreprinderea 19 Instalații București. Reclamanta a arătat de asemenea că imobilul a mai format obiectul unei acțiuni în revendicare, admisă prin sentința civilă nr.6811 din 04.07.1994 a Judecătoriei sectorului 2 confirmată prin decizia civilă nr.106 din 18.01.1995 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, dar aceste hotărâri au fost desființate prin decizia civilă nr.302 din 02.02.1996 a Curții Supreme de Justiție, care a admis recursul în anulare cu motivarea că s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești. Reclamanta a mai arătat că neavând un titlu legitim de proprietate, statul nu putea înstrăina în mod valabil un imobil, care nu-i aparținea, actele de vânzare-cumpărare fiind lovite de nulitate pentru lipsa cauzei.

Nu putea fi reținută buna-credință a persoanelor fizice, atâta timp, cât prin intermediul a două notificări, la data de 04.11.1996, reclamanta i-a înștiințat pe pârâții C. și S.C.”A.” S.A. București să nu încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru imobil, deoarece există pe rolul Comisiei Europene a Drepturilor Omului la Strasbourg, dosar cu privire la acest imobil. Împotriva sentinței au declarat apel Municipiul București reprezentat prin Primarul General și pârâții Catalina. Prin decizia civilă nr.509/A din 25 septembrie 2000, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de C.O., C.G., C.A.și de Primăria Municipiului București, împotriva sentinței civile nr.103/2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în contradictoriu cu reclamanta P.A.M.și pârâta S.C.”A.” S.A.

București. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut că P.C.N. – autorul reclamantei a fost fiul M.S., proprietara imobilului dedus judecății, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.34241/24.11.1940 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat. Conform jurnalului nr.13476/16.08.1946 aparținând Tribunalului Ilfov – Secția a VII-a, M.S.a fost moștenită de fiul ei, căpitan P.C., aceeași persoană ca și autorul reclamantei. Simpla omisiune a unuia dintre prenumele autorului, nu poate conduce la ideea că nu există identitate între soțul reclamantei și fiul M.S. Actele de stare civilă coroborate cu certificatele de moștenitor și actul de proprietate atestă calitatea procesuală activă a reclamantei.

S-a mai reținut că autorul reclamantei, fost căpitan în armata română, la data naționalizării era funcționar public la Întreprinderea de Instalații București, categorie exceptată de art.II al Decretului nr.92/1950. Cum imobilul în litigiu a fost inclus în listele anexe ale Decretului nr.92/1950 cu încălcarea dispozițiilor art.II al aceluiași act normativ, rezultă că statul nu are un titlu valabil asupra imobilului litigios. Instanța de apel nu a putut reține buna-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece la data de 04.11.1996, reclamanta i-a înștiințat pe aceștia, prin intermediul executorilor judecătorești, să nu încheie contracte de vânzare-cumpărare, pentru că imobilul este în litigiu.

În acest sens, instanța a reținut că Statul neavând un titlu legitim de proprietate, nu putea înstrăina în mod valabil un imobil ce nu-i aparținea; actele de vânzare-cumpărare încheiate în atare condiții sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei (art.966 C.civ.), întrucât vânzătorul, nefiind proprietarul bunului dobândit, nu poate satisface scopul avut în vedere de cumpărător – dobândirea proprietății. Împotriva deciziei menționată mai sus, au declarat recurs pârâții C.O., C.G., C.A.și Municipiul București prin Primarul General.

Prin recursul declarat de Municipiul București sunt invocate următoarele motive de recurs: Greșit au reținut instanțele că autorul reclamantei ar fi persoană exceptată de la naționalizare, susținerea instanței, în sensul exceptării de la naționalizare, trebuie înlăturată, deoarece autorul reclamantei, conform dovezilor administrate, deținea la data naționalizării, 18 apartamente, cu destinația de locuințe și obținerea veniturilor din închirierea acestora, depășea cu mult nevoile familiei acestuia. Legiuitorul la data respectivă, în art.I pct.2 din Decretul-lege 92/1950 a prevăzut că se naționalizează imobilele dobândite, care sunt deținute de exploatatori de locuințe, iar excepțiile stabilite în art.II vin să confirme în plus că aceste categorii ce, prin comparație cu cei de la art.I, care le folosesc doar pentru familie, să fie excluși de la naționalizare.

S-a mai susținut că sunt incidente dispozițiile Legii nr.112/1995 și deci, vânzarea spațiilor de locuit s-a făcut în mod legal și chiar reclamanta a subscris la acest punct de vedere, când a depus cerere la comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 prin care a solicitat acordarea de despăgubiri. Recurenții C.O., C.G.și C.A.au criticat decizia atât pentru motivele invocate de Municipiul București prin Primarul General, cât și pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9, 10 și 11 C.proc.civ., astfel: Recurenții au susținut că în mod greșit instanța a stabilit că imobilul în discuție a fost preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea Decretului nr.92/1950, deoarece autorul reclamantei era exceptat de la naționalizare în conformitate cu prevederile art.II din decret, având calitatea de salariat.

În dosar s-au administrat dovezi din care rezultă că autorul reclamantei P.C.N.avea în 1950 poziția de moșier având 350 ha teren arabil și pășune în comuna Măicănești, județul Vrancea, comuna Copăceni – județul Ilfov și comuna Titulești Olt, mai deținea în 1950, 19 apartamente cu destinația de locuințe închiriate, așa încât potrivit Decretului 92/1950, art.1 pct.1 proprietățile autorului reclamantei au trecut în patrimoniul statului cu titlu. Cu privire la ignorarea Legii nr.112/1995 de către instanțele judecătorești, acestea au pronunțat hotărâri nelegale, în sensul că, reclamanta nu s-a adresat comisiei de aplicare a Legii 112/1995 a sectorului 2 București până la 29 iulie 1996 să i se rezolve problema restituirii sau acordării de despăgubiri pentru imobilele naționalizate și nu a făcut cunoscut, deși știa că imobilele sunt închiriate, Primăriei și S.C.”A.” S.A.

care administra imobilul în discuție, că se opune vânzării către chiriași a spațiilor deținute de aceștia. În ceea ce privește nereținerea de către instanțele de judecată a bunei-credințe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, acestea în mod greșit au statuat reaua-credință a cumpărătorilor, deoarece reclamanta nu a dovedit cărei persoane s-a predat notificarea și în ce măsură au fost respectate dispozițiile art.85 și urm. C.proc.civ.privitoare la comunicarea actelor de procedură prin executorii judecătorești sau prin poștă. Actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 1 noiembrie 1996 după trei luni de la expirarea termenului înlăuntrul căruia reclamanta se putea adresa Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995, iar notificarea s-a pretins că a fost expediată pe 4 noiembrie 1996, după încheierea contractului de vânzare.

Recurenții-pârâți au mai susținut că apartamentele oferite spre vânzare de Primăria Municipiului București prin S.C.”A.” S.A.București erau în circuitul civil, Legea nr.112/1995 permitea vânzarea lor, nefiind nici o interdicție de vânzare a spațiilor în discuție, titlul deținut de aceștia fiind încheiat în baza Legii nr.112/1995 fiind transcris. Recursurile care au în esență aceeași motivare, urmând a fi analizate împreună, sunt întemeiate, urmând a fi admise în sensul celor ce urmează: Așa cum rezultă din expunerea rezumativă la lucrările dosarului, instanțele au fost preocupate în principal de stabilirea calității de moștenitor legal a reclamantei P.A.M., în calitate de unică fiică a lui P.C., care la rândul său este fiul M.S., care a dobândit imobilul în litigiu, conform actului autentic de vânzare-cumpărare nr.34241 din 24.10.1940 emis de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat.

S-a reținut corect calitatea de moștenitoare legală a reclamantei, a persoanei de la care imobilul a fost trecut în proprietatea statului, avându-se în vedere că P.C.-N. este una și aceeași persoană cu P.C., fiind omis a se înscrie în actul de moștenire emis la decesul M.S. cel de al doilea prenume al fiului său. Apoi avându-se în vedere calitatea acestuia de funcționar public la Întreprinderea 19 Instalații București, la data emiterii actului de naționalizare, s-a stabilit că cel în cauză se încadra în cazurile de excepție prevăzute de art.II din Decretul 92/1952 și ca atare preluarea de către stat este abuzivă, nelegală.

Această soluție este criticabilă pentru că instanța de apel a reținut numai calitatea celui trecut în actul de naționalizare, fără a avea în vedere și a analiza și susținerile pârâților, însoțite de înscrisuri al căror conținut este de necontestat în sensul că P.C.N.avea în 1950 2 conace, 350 ha teren arabil, pășune în comuna Măicănești Vrancea precum și 5 imobile cu 19 apartamente cu destinația de locuințe și spații comerciale în București și Constanța, ce erau închiriate.

Analizarea acestor susțineri și aprofundarea lor, eventual și pentru suplimentarea probelor, în măsura în care se va aprecia că cele administrate nu sunt îndestulătoare, se impune pentru că în situația în care se va reține teza pârâților nu mai sunt incidente prevederile art.II din Decretul 92/1952 ci, se poate reține că preluarea imobilului de către stat s-a făcut în condițiile art.1 din actul normativ menționat, caz în care imobilul poate face obiectul reglementărilor cuprinse în Legea nr.112/1995 în sensul art.46 din Legea 10/2001. În ceea ce privește buna-credință invocată de recurenți în apel pentru menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996, instanța de apel a înlăturat aceste susțineri, având în vedere că la 04.11.1996 reclamanta i-a înștiințat pe cei în cauză, prin intermediul executorilor judecătorești să nu încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru că imobilul este în litigiu.

Concluzia la care s-a ajuns este greșită întrucât primul contract în litigiu este încheiat la 01.11.1996, deci notificarea făcută este lipsită de eficiență juridică, fiind adresată cumpărătorilor după perfectarea vânzării cu privire la cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 07.11.1996, este de examinat dacă eventualpe baza unor probe noi notificarea a fost expediată în condițiile legii și dacă cei notificați au luat cunoștință de conținutul ei, pentru că numai în această situație se poate aprecia că buna credință a dobânditorilor este înlăturată.

Față de cele arătate, se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârii recurate, precum și a hotărârilor anterioare și trimiterea cauzei conform art.725 pct.2 C.proc.civ.la Judecătoria sectorului 2 București spre a proceda la rejudecarea pricinii în sensul celor ce preced, astfel încât în raport de toate susținerile părților și probele administrate și eventual pe baza unor noi dovezi să se poată pronunța în cauză o soluție legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și de C.O., C.G.și C.A.împotriva deciziei nr.509/A din 25 septembrie 2000 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința civilă nr.105 din 3 februarie 2000 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ, sentința civilă nr.6705 din 11 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 2, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2003.