ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2003

La data de 4 aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții M.C.G.și C.G.M.A., de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de intervenienții Ș.I., Ș.B.M., V.C.R.C., Ș.D.M., Ș.M.și T.G.împotriva deciziei civile nr.247 din 11 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 4 aprilie 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 15 aprilie 2003, apoi la 21 aprilie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 28 iulie 1998 reclamanții M.C.G.și C. G. M.A.

au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va da să se dispună obligarea pârâtei de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București str.Silvestru nr.30 sector 2, compus din teren în suprafață de 314,71 mp. și construcție formate din subsol, parter și două etaje ; în subsidiar să se dispună obligarea pârâtei la despăgubiri în sumă de 1.000.000.000 lei reprezentând c/val. imobilului. În motivarea cererii s-a arătat că în mod greșit imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, deoarece ambii părinți erau exceptați de la naționalizare. Tribunalul București, prin sentința civilă nr.970/20.XI.1998, a admis acțiunea, a constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului din litigiu și a dispus ca pârâtul să fie obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul.

Împotriva sentinței rămasă irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, Primăria Municipiului București a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 C.proc.civ., invocându-se în acest sens faptul că imobilul în litigiu era închiriat din anul 1949 plătindu-se impozit pe veniturile realizate din închiriere și că, anterior soluționării cauzei erau încheiate cu chiriașii, 3 contracte de vânzare-cumpărare, situație în care, pentru locuințele respective Primăria Municipiului București nu mai avea calitatea procesuală pasivă. Prin sentința civilă nr.810/24.06.1999 a Tribunalului București – secția III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie, în apărarea pârâtei revizuiente, formulată la 20 mai 1999 de către V.C.R.C., Ș.B.M., Ș.I., Ș.M.și Ș.D.M..

Soluția a fost menținută în apel de către Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.280/11.XI.1999. Prin decizia civilă nr.5249/21 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, a admis recursul declarat de revizuientă, a casat hotărârile atacate și a admis cererea de revizuire formulată împotriva sentinței civile nr.970/20 noiembrie 1998 pe care a desființat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași instanțe, reținând incidența dispozițiilor art.322 alin.1 pct.5 C.proc.civ., prin aceea că reclamanții au ascuns datele amintite, situație în care nu s-au putut analiza condițiile reale în care s-a constituit titlul statului, respectiv titlul chiriașilor cumpărători. La rejudecare, în primă instanță, au formulat cerere de intervenție în interes propriu, dobânditorii unor apartamente din imobilul revendicat, V.C.R.C., Ș.B.M.

și Ș.I., Ș.M.și D.M., T. G. S-a solicitat respingerea acțiunii reclamanților de restituire în natură, recunoscându-se astfel dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate, în temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea legii și de bună credință. Prin sentința civilă nr.193 din 11.02.2002, Tribunalul București, secția III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins tot astfel și cererea de intervenție. Pentru aceasta, s-a reținut că: - în mod legal imobilul a fost înscris în anexa la Decretul nr.92/1950, ca proprietatea lui M.A., autoarea reclamanților, căsătorită sub regimul matrimonial al separației de bunuri, care deși era casnică fiindu-i naționalizate 11 apartamente, va fi asimilată exploatatorilor de imobile în sensul art.I din Decretul nr.92/1950.

În atare situație titlul statului este valabil, devenind ineficientă analiza încadrării în art.2 din decret ca excludere de la aplicarea acestuia; - nu este necesară analiza bunei credințe a actualilor cumpărători, întrucât reclamantul nu a solicitat revendicarea imobilului de la actualii posesori și nici nu a cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare; - față de soluția dată cererii de revendicare, atâta vreme cât buna credință a intervenienților nu a fost pusă la îndoială, se vor respinge cererile de intervenție ; - în ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, reclamantul a obținut despăgubiri în baza Legii nr.112/1995 prin hotărârea 2297/1999, iar contestația a fost respinsă.

Curtea de Apel București – secția IV-a civilă prin decizia civilă nr.247 din 11 iunie 2002: - a respins excepția lipsei calității procesuale a intervenienților, ca neîntemeiată; - a admis apelul declarat de reclamanții M.C.G., C.G.M.A, împotriva sentinței civile nr.193/11.02.2002 pronunțată de Tribunalul București, pe care a schimbat-o în parte în sensul că; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B. cu privire la partea din imobil înstrăinată intervenienților prin contractele de vânzare-cumpărare: nr.1299/6.12.1996 – V.R.C.; nr.1343/20.02.1996 – T.G.; nr.86/25.09.1996 – Ș.B.M., Ș.I.; nr.4839/31.01.1998 – Ș.M.și D.M.; precum și pentru apartamentul nr.1, situat la parter, vândut lui S.M.și A. – contract de vânzare-cumpărare nr.182/1973; - a respins acțiunea împotriva C.G.M.B.

pentru partea de imobil înstrăinată în baza contractelor de vânzare-cumpărare menționate, pentru lipsa calității procesuale pasive; - a admis în parte acțiunea și a obligat C.G.M.B. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București str.Silvestru nr.30 sector 2, compus din teren în suprafață de 314,71 mp. și construcția aflată pe acesta, mai puțin partea înstrăinată prin contractele de vânzare-cumpărare menționate mai sus; - a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; - a respins cererea de cheltuieli de judecată a apelanților. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: - în faza de judecată a apelului, participă părțile din procesul de fond, chiar dacă unele din acestea nu au atacat hotărârea.

Excepția privind lipsa calității procesuale a intervenienților este deci nefondată; - este fondată excepția privind lipsa calității procesuale a C.G.M.B. pentru partea de imobil înstrăinată, față de caracterul acțiunii în revendicare și de faptul că această parte nu mai are posesia unei părți din imobil, înstrăinate potrivit contractelor de vânzare-cumpărare; - aplicabil este regimul matrimonial cu separații de bunuri reglementat la data dobândirii imobilului, naționalizarea făcându-se deci pe numele adevăratului și unicului proprietar, în persoana căruia se verifică îndeplinirea condițiilor sau excepțiilor de aplicare a Decretului nr.92/1950. Sub acest aspect, nu s-au administrat probe din care să rezulte că autoarea reclamanților era exceptată de la naționalizare.

- titlul statului nu este valabil, din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 și raportat la Constituția din 1950, art.481 C.civ.și art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; - eventualele despăgubiri care s-ar fi acordat conform Legii 112/1995, nu împiedică apelarea la dispozițiilor dreptului comun privind revendicare, temeiurile juridice fiind diferite; - în ce privește nulitatea absolută invocată de către apelanți prin apel, pe cale de excepție, aceasta are caracter de cerere nouă, căruia urmează a i se face aplicare art.294 C.proc.civ.. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.C.G.și C.G.M.A., pârâtul Consiliul General al Municipiului București, intervenienții V.C.R.C., Ș.I.

și B.M., Ș.D.M. și E., T.G.. Reclamanții au formulat un prim recurs la data de 11 iulie 2002, înainte de comunicarea hotărârii atacate pentru ca, apoi, la 20.03.2002 să formuleze motive de recurs suplimentare. În recursul declarat inițial și întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7-10 C.proc.civ., reclamanții susțin că, hotărârea atacată este nelegală și netemeinică întrucât: - intervenienții au pierdut în fața instanței de apel, orice calitate procesuală în cauză întrucât respingându-se ca neîntemeiate cererile de intervenție și neatacând hotărârea, soluția dată astfel a intrat în puterea lucrului judecat.

În atare situație, greșit s-a respins excepția invocată; - Consiliul General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză cu privire la partea din imobil înstrăinată, în discuție fiind valabilitatea titlului statului cu privire la bunul preluat, precum și valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare; - nu s-a făcut o verificare corespunzătoare a titlului statului, ajungându-se la soluția absurdă ca acțiunea să fie admisă pentru o parte din imobil considerată a fi preluată fără titlu valabil, și respinsă pentru partea înstrăinată chiriașilor, considerată eronat a fi trecut la stat cu titlu legal de proprietate; - eronat s-a acordat preferință contractelor de vânzare-cumpărare, deși statul nu a avut un titlu valabil de proprietate asupra imobilului, situație în care prin soluția dată în apel trebuia să se constate acest lucru pentru întreg imobilul; - de altfel, vânzarea apartamentelor s-a făcut de Primăria Municipiului București prin S.C.

“A.” S.A. fără să se fi făcut dovada existenței unei împuternici în acest sens; - este inexact că reclamanții ar fi primit despăgubiri bănești pentru imobilul revendicat, prin hotărâre dată pe legea nr.112/1995, folosirea unei asemenea căi nefiind însă de natură a-l împiedica pe proprietar să apeleze la acțiunea în revendicare; - în ce privește buna credință a chiriașilor cumpărători, nu pot fi avute în vedere dispozițiile Legii 10/2001. În motivele de recurs „suplimentare”, formulate după comunicarea hotărârii atacate, reclamanții invocă deasemeni, chestiunile privind: lipsa de calitate procesuală a intervenienților în apel, atât activă cât și pasivă; calitatea procesuală pasivă a C.G.M.B. reținută greșit de instanța de apel că neființând în speță, admisibilitatea acțiunii de drept comun chiar în situația în care s-a apelat la procedura oferită de Legea 112/1995.

Mai susțin aici recurenții că în cauză s-a dovedit dobândirea imobilului în timpul căsătoriei autorilor reclamanților prima instanță stabilind că mama a fost casnică, soție de inginer și că, greșit instanța de apel nu a procedat la examinarea valabilității titlului de proprietate al fiecărui dobânditor, nulitatea unui act juridic putând fi invocată având, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Prin recursul declarat, și întemeiat pe motivele de casare prev. de art.304 pct.9, 10 C.proc.civ., Consiliul General al Municipiului București, critică hotărârea dată în apel, arătând că: - nu s-a reținut semnificația celor 12 contracte de închiriere, existente înainte de naționalizarea imobilului din litigiu, în ce privește constituirea titlului statului; - nu s-a reținut faptul că, urmare notificării pe Legea nr.10/2001, prin dispoziție a Primarului General s-a restituit în natură partea de imobil rămasă liberă.

S-a făcut o greșită aplicare a legii, în special a dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998, apreciindu-se că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat, în realitate imobilul fiind naționalizat cu respectarea prevederilor Decretului 92/1950, care și-a produs efectele în concordanță cu ordinea constituțională instaurată prin Constituția din 1948. După cum greșită este sub acest aspect și referirea la Declarația Universală a Drepturilor Omului, considerat ca tratat internațional la care România este parte: Se mai susține în recurs, că instanța trebuia să menționeze, cu privire la partea de imobil înstrăinată, și sentința civilă nr.8796/2002, iar sub un alt aspect, era necesar a se pronunța asupra capătului de cerere subsidiar al reclamanților, privind acordarea de despăgubiri.

Solicită recurenta respingerea acțiunii îndreptată împotriva C.G.M.B. pentru partea de imobil nevândută, pentru lipsă de interes și de obiect, sau a se stabili faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. Recursul promovat de intervenienți, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9, 10 C.proc.civ. se referă în esență, la aceleași chestiuni, menționate deja cu privire la recursul C.G.M.B. solicitându-se respingerea acțiunii în revendicare și pentru partea din imobil neînstrăinată, reținându-se că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu valabil. Recursul reclamanților nu este fondat. Greșit se susține că în apel, intervenienții cu pierdut orice calitate procesuală și aceasta în principal pentru faptul că nu au atacat hotărârea.

Rezultă din prevederile art.50 și următoarele C.proc.civ., că din momentul admiterii în principiu a intervenției terțul devine parte în procesul civil, având, în principiu, toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru părțile principale, putând sta în proces, într-o astfel de calitate în toate fazele procesuale. Faptul că, în speță, intervenienții nu au atacat cu apel hotărârea primei instanțe, nu poate constitui deci un argument în sensul dorit de recurenți. De altfel, acțiunea fiind respinsă, pentru intervenienți nu a mai existat interesul de a ataca pe această cale hotărârea. Interesul a existat însă, în promovarea recursului în raport de soluția pronunțată de instanța de apel, pe care, intervenienții au înțeles să o atace.

În ce privește critica privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B., este adevărat că, în discuție fiind valabilitatea titlului statului pentru imobilul preluat, de principiu și sub acest aspect, C.G.M.B. are calitate procesuală pasivă. Numai că, în speță excepția menționată a fost admisă nu în legătură cu această chestiune, ci pentru faptul că la acea dată, C.G.M.B., nu mai deținea partea respectivă de imobil. Or, față de prevederile art.480 C.civ.acțiunea în revendicare fiind acțiunea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, instanța nu putea decât să constate sub acest aspect, lipsa calității procesuale pasive. Aceasta, desigur și în considerarea faptului că problema valabilității contractelor de vânzare-cumpărare – amintită în recurs – nu a făcut obiect de cercetare judecătorească.

Tocmai de aceea, prin hotărârea atacată s-a admis astfel acțiunea, numai, pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată, constatându-se că titlul statului nu este valabil, - pentru considerentele acolo arătate, - neexistând nici o contradicție deci, între acestea și faptul că acțiunea a fost respinsă cu privire la partea de imobil înstrăinată intervenienților. Instanța nu a fost investită legal cu o cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care instanța de apel a apreciat corect că judecata nu se putea extinde sub acest aspect (art.294 C.proc.civ.). Cu atât mai mult în recurs nu s-ar putea extinde în acest sens cadrul procesual, prin analiza chestiunilor invocate în legătură cu nevalabilitatea contractelor amintite.

Nefondate sunt și criticile privind despăgubirile acordate sau nu în temeiul și pe procedura Legii nr.112/1995, câtă vreme chiar instanța de apel a reținut că o asemenea împrejurare nu împiedică recurgerea la dispozițiile dreptului comun privind revendicarea. Cât privește cele invocate în „suplimentul” de recurs, formulat ulterior, după cum s-a arătat deja, ele se constituie numai într-o repetare, cu formulări mai mult sau mai puțin diferite ale celor deja invocate inclusiv cu referire la chestiunea nulității cntractelor, pe care, corect, conform celor deja menționate, instanța de apel nu avea a le analiza, după cum nici această instanță nu le poate discuta pe fond. - Referitor la recursul pârâtului Consiliului General al Municipiului București – Acesta este fondat potrivit celor ce urmează.

În adevăr, în stabilirea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, instanța de apel a avut în vedere exclusiv, prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, raportat la Constituția din 1950, art.481 C.civ.și art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. S-a omis însă a se observa importanța și reala semnificație a celor stabilite prin decizia civilă nr.5249/2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în soluționarea cererii de revizuire. Astfel, cererea a fost admisă, în temeiurile art.322 al.1 pct.5 C.proc.civ. (și desființată pe această cale, hotărârea de fond prin care fusese admisă acțiunea), în considerarea contractelor de închiriere încheiate până la data naționalizării, de către autoarea reclamanților cu privire la imobilul din litigiu, în lipsa cărora instanța nu a putut analiza condițiile reale în care s-a constituit titlul statului.

Așa fiind, față și de caracterul de cale de atac de retractare a revizuirii, prezenta judecată este ținută a respecta cele deja stabilite astfel de către instanța de revizuire, situație în care, fiind de necontestat în raport de probele administrate sub acest aspect (f. 7, 14 dosar revizuire) că imobilul a fost folosit pentru obținerea de venituri prin închiriere, decretul de naționalizare apare ca aplicat corect, potrivit prevederilor art.I din acesta. Așadar, chiar în aplicarea prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 instanța de apel trebuia să aprecieze că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, esențială fiind stabilirea faptului că aceasta s-a făcut cu aplicarea corectă a dispozițiilor amintite, cuprinse în Decretul nr.92/1950.

Aceasta cu atât mai mult cu cât aceeași instanță reținuse că naționalizarea s-a făcut pe numele adevăratului proprietar, iar în ce privește evetuala exceptare de la naționalizare potrivit art.II din decret, nu s-au administrat probe în acest sens.

Nu mai puțin, apare ca eronat considerentul instanței de apel cu privire la stabilirea titlului statului raportat la art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, câtă vreme sistemul european de protecție a Drepturilor Omului este alcătuit din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libetăților fundamentale și protocoalele care o însoțesc – respectiv Protocolul nr.1 intrat în vigoare însă la 18 mai 1954 (care în primul său articol reglementează protecția dreptului de proprietate în sistemul internațional, regional și european de protecție a drepturilor omului), Convenția însăși, intrând în vigoare, cu privire la România, numai la 20 iunie 1994. Dar, sub un alt aspect, soluția de respingere a acțiunii se cere a fi menținută pentru partea de imobil care nu a fost înstrăinată și în considerarea faptului, deloc lipsit de importanță, că urmare procedurii speciale prevăzute de Legea 10/2001, pe care reclamanții au înțeles să o urmeze, s-a emis Dispoziția nr.235/2002 a Primarului General al Capitalei prin care s-a restituit partea de imobil rămasă liberă, dreptul respectiv de proprietate fiind astfel readus în patrimoniul reclamanților.

Cât privește celelalte chestiuni invocate în recurs, – pct.3 – acestea nu puteau forma obiect de judecată în acest cadru procesual - în lipsa unor capete de cerere expres formulate în acest sens -, iar eventuala nepronunțare cu privire la cererea subsidiară a reclamanților putea fi invocată numai de aceștia din urmă. Referitor la recursul intervenienților. Prin cererea de intervenție în interes propriu, aceștia au solicitat – după cum s-a arătat succint -, respingerea acțiunii de restituire în natură (desigur, fiecare pentru apartamentul pe care îl deținea) „recunoscându-se astfel” dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor dobândite prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii nr.112/1995.

Or, cum soluția pronunțată în apel corespunde tocmai acestei solicitări, - acțiunea introductivă de instanță fiind respinsă în ce privește această parte de imobil, tocmai în virtutea acestui considerent -, recursul promovat împotriva acestei hotărâri, în ce-i privește pe intervenienți apare ca lipsit de interes, sub acest aspect. Pentru celelalte chestiuni invocate la pct.III s-a răspuns, deja prin considerentele aduse cu privire la recursul C.G.M.B. Acest recurs apare deci ca fiind nefondat. Față de cele arătate, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., urmează a se admite recursul declarat de C.G.M.B., a se modifica decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și a se respinge recursurile declarate de reclamanți și intervenienți împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr.247 din 11 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Modifică decizia, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții M.C.G.și C.G.M.A. împotriva sentinței nr.193 din 11.02.2002 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă, pe care o menține. Respinge recursurile declarate de reclamanții M.C.G.și C.G.M.A. și de intervenienții Ș.I., Ș.B.M., V.C.R.C., Ș.D.M., Ș.M.și T.G.împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2003.