ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1677/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La data de 4

aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții

M.C.G.și C.G.M.A., de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de

intervenienții Ș.I., Ș.B.M., V.C.R.C., Ș.D.M., Ș.M.și T.G.împotriva deciziei

civile nr.247 din 11 iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a

civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 4 aprilie 2003, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 15 aprilie 2003,

apoi la 21 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 28 iulie 1998 reclamanții M.C.G.și C. G. M.A. au chemat în

judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând ca prin

hotărârea ce se va da să se dispună obligarea pârâtei de a le lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București str.Silvestru nr.30 sector

2, compus din teren în suprafață de 314,71 mp. și construcție formate din

subsol, parter și două etaje ; în subsidiar să se dispună obligarea pârâtei la

despăgubiri în sumă de 1.000.000.000 lei reprezentând c/val. imobilului.

În motivarea

cererii s-a arătat că în mod greșit imobilul a fost naționalizat în baza

Decretului nr.92/1950, deoarece ambii părinți erau exceptați de la

naționalizare.

Tribunalul

București, prin sentința civilă nr.970/20.XI.1998, a admis acțiunea, a

constatat că reclamanții sunt proprietarii imobilului din litigiu și a dispus

ca pârâtul să fie obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul.

Împotriva

sentinței rămasă irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, Primăria

Municipiului București a formulat cerere de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art.322 pct.5 C.proc.civ., invocându-se în acest sens faptul că

imobilul în litigiu era închiriat din anul 1949 plătindu-se impozit pe

veniturile realizate din închiriere și că, anterior soluționării cauzei erau

încheiate cu chiriașii, 3 contracte de vânzare-cumpărare, situație în care,

pentru locuințele respective Primăria Municipiului București nu mai avea

calitatea procesuală pasivă.

Prin sentința

civilă nr.810/24.06.1999 a Tribunalului București – secția III-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată cererea de revizuire; a fost respinsă ca inadmisibilă

cererea de intervenție accesorie, în apărarea pârâtei revizuiente, formulată la

20 mai 1999 de către V.C.R.C., Ș.B.M., Ș.I., Ș.M.și Ș.D.M..

Soluția a fost

menținută în apel de către Curtea de Apel București, prin decizia civilă

nr.280/11.XI.1999.

Prin decizia

civilă nr.5249/21 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, a admis recursul

declarat de revizuientă, a casat hotărârile atacate și a admis cererea de

revizuire formulată împotriva sentinței civile nr.970/20 noiembrie 1998 pe care

a desființat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași

instanțe, reținând incidența dispozițiilor art.322 alin.1 pct.5 C.proc.civ.,

prin aceea că reclamanții au ascuns datele amintite, situație în care nu s-au putut

analiza condițiile reale în care s-a constituit titlul statului, respectiv

titlul chiriașilor cumpărători.

La rejudecare,

în primă instanță, au formulat cerere de intervenție în interes propriu,

dobânditorii unor apartamente din imobilul revendicat, V.C.R.C., Ș.B.M. și

Ș.I., Ș.M.și D.M., T. G.

S-a solicitat

respingerea acțiunii reclamanților de restituire în natură, recunoscându-se

astfel dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor dobândite prin

contracte de vânzare-cumpărare încheiate, în temeiul Legii nr.112/1995, cu

respectarea legii și de bună credință.

Prin sentința

civilă nr.193 din 11.02.2002, Tribunalul București, secția III-a civilă a

respins acțiunea ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins tot

astfel și cererea de intervenție.

Pentru aceasta,

s-a reținut că:

- în mod legal

imobilul a fost înscris în anexa la Decretul nr.92/1950, ca proprietatea lui

M.A., autoarea reclamanților, căsătorită sub regimul matrimonial al separației

de bunuri, care deși era casnică fiindu-i naționalizate 11 apartamente, va fi

asimilată exploatatorilor de imobile în sensul art.I din Decretul nr.92/1950.

În atare situație titlul statului este valabil, devenind ineficientă analiza

încadrării în art.2 din decret ca excludere de la aplicarea acestuia;

- nu este

necesară analiza bunei credințe a actualilor cumpărători, întrucât reclamantul

nu a solicitat revendicarea imobilului de la actualii posesori și nici nu a

cerut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare;

- față de

soluția dată cererii de revendicare, atâta vreme cât buna credință a

intervenienților nu a fost pusă la îndoială, se vor respinge cererile de

intervenție ;

- în ce

privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, reclamantul a

obținut despăgubiri în baza Legii nr.112/1995 prin hotărârea 2297/1999, iar

contestația a fost respinsă.

Curtea de Apel

București – secția IV-a civilă prin decizia civilă nr.247 din 11 iunie 2002:

- a respins

excepția lipsei calității procesuale a intervenienților, ca neîntemeiată;

- a admis

apelul declarat de reclamanții M.C.G., C.G.M.A, împotriva sentinței civile

nr.193/11.02.2002 pronunțată de Tribunalul București, pe care a schimbat-o în

parte în sensul că;

- a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B. cu privire la partea din

imobil înstrăinată intervenienților prin contractele de vânzare-cumpărare:

nr.1299/6.12.1996 – V.R.C.; nr.1343/20.02.1996 – T.G.; nr.86/25.09.1996 –

Ș.B.M., Ș.I.; nr.4839/31.01.1998 – Ș.M.și D.M.; precum și pentru apartamentul

nr.1, situat la parter, vândut lui S.M.și A. – contract de vânzare-cumpărare

nr.182/1973;

- a respins

acțiunea împotriva C.G.M.B. pentru partea de imobil înstrăinată în baza

contractelor de vânzare-cumpărare menționate, pentru lipsa calității procesuale

pasive;

- a admis în

parte acțiunea și a obligat C.G.M.B. să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București str.Silvestru

nr.30 sector 2, compus din teren în suprafață de 314,71 mp. și construcția

aflată pe acesta, mai puțin partea înstrăinată prin contractele de

vânzare-cumpărare menționate mai sus;

-

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței;

-

a respins cererea de cheltuieli de judecată a apelanților.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

- în faza de

judecată a apelului, participă părțile din procesul de fond, chiar dacă unele

din acestea nu au atacat hotărârea. Excepția privind lipsa calității procesuale

a intervenienților este deci nefondată;

- este fondată

excepția privind lipsa calității procesuale a C.G.M.B. pentru partea de imobil

înstrăinată, față de caracterul acțiunii în revendicare și de faptul că această

parte nu mai are posesia unei părți din imobil, înstrăinate potrivit

contractelor de vânzare-cumpărare;

- aplicabil

este regimul matrimonial cu separații de bunuri reglementat la data dobândirii

imobilului, naționalizarea făcându-se deci pe numele adevăratului și unicului

proprietar, în persoana căruia se verifică îndeplinirea condițiilor sau

excepțiilor de aplicare a Decretului nr.92/1950.

Sub acest

aspect, nu s-au administrat probe din care să rezulte că autoarea reclamanților

era exceptată de la naționalizare.

- titlul

statului nu este valabil, din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 și

raportat la Constituția din 1950, art.481 C.civ.și art.17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului;

- eventualele

despăgubiri care s-ar fi acordat conform Legii 112/1995, nu împiedică apelarea

la dispozițiilor dreptului comun privind revendicare, temeiurile juridice fiind

diferite;

- în ce

privește nulitatea absolută invocată de către apelanți prin apel, pe cale de

excepție, aceasta are caracter de cerere nouă, căruia urmează a i se face

aplicare art.294 C.proc.civ..

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.C.G.și C.G.M.A., pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, intervenienții V.C.R.C., Ș.I. și

B.M., Ș.D.M. și E., T.G..

Reclamanții au

formulat un prim recurs la data de 11 iulie 2002, înainte de comunicarea

hotărârii atacate pentru ca, apoi, la 20.03.2002 să formuleze motive de recurs

suplimentare.

În recursul

declarat inițial și întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art.304

pct.7-10 C.proc.civ., reclamanții susțin că, hotărârea atacată este nelegală și

netemeinică întrucât:

-

intervenienții au pierdut în fața instanței de apel, orice calitate procesuală

în cauză întrucât respingându-se ca neîntemeiate cererile de intervenție și

neatacând hotărârea, soluția dată astfel a intrat în puterea lucrului judecat.

În atare situație, greșit s-a respins excepția invocată;

- Consiliul

General al Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauză cu

privire la partea din imobil înstrăinată, în discuție fiind valabilitatea

titlului statului cu privire la bunul preluat, precum și valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare;

- nu s-a făcut

o verificare corespunzătoare a titlului statului, ajungându-se la soluția

absurdă ca acțiunea să fie admisă pentru o parte din imobil considerată a fi

preluată fără titlu valabil, și respinsă pentru partea înstrăinată chiriașilor,

considerată eronat a fi trecut la stat cu titlu legal de proprietate;

- eronat s-a

acordat preferință contractelor de vânzare-cumpărare, deși statul nu a avut un

titlu valabil de proprietate asupra imobilului, situație în care prin soluția

dată în apel trebuia să se constate acest lucru pentru întreg imobilul;

- de altfel,

vânzarea apartamentelor s-a făcut de Primăria Municipiului București prin S.C.

“A.” S.A. fără să se fi făcut dovada existenței unei împuternici în acest sens;

- este inexact

că reclamanții ar fi primit despăgubiri bănești pentru imobilul revendicat,

prin hotărâre dată pe legea nr.112/1995, folosirea unei asemenea căi nefiind

însă de natură a-l împiedica pe proprietar să apeleze la acțiunea în

revendicare;

- în ce

privește buna credință a chiriașilor cumpărători, nu pot fi avute în vedere

dispozițiile Legii 10/2001.

În motivele de

recurs „suplimentare”, formulate după comunicarea hotărârii atacate,

reclamanții invocă deasemeni, chestiunile privind: lipsa de calitate procesuală

a intervenienților în apel, atât activă cât și pasivă; calitatea procesuală

pasivă a C.G.M.B. reținută greșit de instanța de apel că neființând în speță,

admisibilitatea acțiunii de drept comun chiar în situația în care s-a apelat la

procedura oferită de Legea 112/1995.

Mai susțin aici

recurenții că în cauză s-a dovedit dobândirea imobilului în timpul căsătoriei

autorilor reclamanților  prima instanță stabilind că mama a fost casnică, soție

de inginer și că, greșit instanța de apel nu a procedat la examinarea

valabilității titlului de proprietate al fiecărui dobânditor, nulitatea unui

act juridic putând fi invocată având, pe cale de acțiune sau pe cale de

excepție.

Prin recursul

declarat, și întemeiat pe motivele de casare prev. de art.304 pct.9, 10

C.proc.civ., Consiliul General al Municipiului București, critică hotărârea

dată în apel, arătând că:

- nu s-a

reținut semnificația celor 12 contracte de închiriere, existente înainte de

naționalizarea imobilului din litigiu, în ce privește constituirea titlului

statului;

- nu s-a

reținut faptul că, urmare notificării pe Legea nr.10/2001, prin dispoziție a

Primarului General s-a restituit în natură partea de imobil rămasă liberă.

S-a făcut o

greșită aplicare a legii, în special a dispozițiilor art.6 din Legea

nr.213/1998, apreciindu-se că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat,

în realitate imobilul fiind naționalizat cu respectarea prevederilor Decretului

92/1950, care și-a produs efectele în concordanță cu ordinea constituțională

instaurată prin Constituția din 1948.

După cum

greșită este sub acest aspect și referirea la Declarația Universală a

Drepturilor Omului, considerat ca tratat internațional la care România este

parte:

Se mai susține

în recurs, că instanța trebuia să menționeze, cu privire la partea de imobil

înstrăinată, și sentința civilă nr.8796/2002, iar sub un alt aspect, era

necesar a se pronunța asupra capătului de cerere subsidiar al reclamanților,

privind acordarea de despăgubiri.

Solicită

recurenta respingerea acțiunii îndreptată împotriva C.G.M.B. pentru partea de

imobil nevândută, pentru lipsă de interes și de obiect, sau a se stabili faptul

că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.

Recursul promovat

de intervenienți, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9, 10 C.proc.civ. se

referă în esență, la aceleași chestiuni, menționate deja cu privire la recursul

C.G.M.B. solicitându-se respingerea acțiunii în revendicare și pentru partea

din imobil neînstrăinată, reținându-se că trecerea imobilului în proprietatea

statului s-a făcut cu titlu valabil.

Recursul

reclamanților nu este fondat.

Greșit se

susține că în apel, intervenienții cu pierdut orice calitate procesuală și

aceasta în principal pentru faptul că nu au atacat hotărârea. Rezultă din

prevederile art.50 și următoarele C.proc.civ., că din momentul admiterii în

principiu a intervenției terțul devine parte în procesul civil, având, în

principiu, toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru părțile

principale, putând sta în proces, într-o astfel de calitate în toate fazele

procesuale.

Faptul că, în

speță, intervenienții nu au atacat cu apel hotărârea primei instanțe, nu poate

constitui deci un argument în sensul dorit de recurenți. De altfel, acțiunea

fiind respinsă, pentru intervenienți nu a mai existat interesul de a ataca pe

această cale hotărârea.

Interesul a

existat însă, în promovarea recursului în raport de soluția pronunțată de

instanța de apel, pe care, intervenienții au înțeles să o atace.

În ce privește

critica privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a

C.G.M.B., este adevărat că, în discuție fiind valabilitatea titlului statului

pentru imobilul preluat, de principiu și sub acest aspect, C.G.M.B. are

calitate procesuală pasivă.

Numai că, în

speță excepția menționată a fost admisă nu în legătură cu această chestiune, ci

pentru faptul că la acea dată, C.G.M.B., nu mai deținea partea respectivă de

imobil. Or, față de prevederile art.480 C.civ.acțiunea în revendicare fiind

acțiunea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului

neproprietar, instanța nu putea decât să constate sub acest aspect, lipsa

calității procesuale pasive.

Aceasta,

desigur și în considerarea faptului că problema valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare – amintită în recurs – nu a făcut obiect de cercetare

judecătorească.

Tocmai de

aceea, prin hotărârea atacată s-a admis astfel acțiunea, numai, pentru partea

de imobil care nu a fost înstrăinată, constatându-se că titlul statului nu este

valabil, - pentru considerentele acolo arătate, - neexistând nici o

contradicție deci, între acestea și faptul că acțiunea a fost respinsă cu

privire la partea de imobil înstrăinată intervenienților.

Instanța nu a

fost investită legal cu o cerere având ca obiect constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care instanța de apel a

apreciat corect că judecata nu se putea extinde sub acest aspect (art.294

C.proc.civ.). Cu atât mai mult în recurs nu s-ar putea extinde în acest sens

cadrul procesual, prin analiza chestiunilor invocate în legătură cu

nevalabilitatea contractelor amintite.

Nefondate sunt

și criticile privind despăgubirile acordate sau nu în temeiul și pe procedura

Legii nr.112/1995, câtă vreme chiar instanța de apel a reținut că o asemenea

împrejurare nu împiedică recurgerea la dispozițiile dreptului comun privind

revendicarea.

Cât privește

cele invocate în „suplimentul” de recurs, formulat ulterior, după cum s-a

arătat deja, ele se constituie numai într-o repetare, cu formulări mai mult sau

mai puțin diferite ale celor deja invocate inclusiv cu referire la chestiunea

nulității cntractelor, pe care, corect, conform celor deja menționate, instanța

de apel nu avea a le analiza, după cum nici această instanță nu le poate

discuta pe fond.

- Referitor la

recursul pârâtului Consiliului General al Municipiului București – Acesta este

fondat potrivit celor ce urmează.

În adevăr, în

stabilirea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil,

instanța de apel a avut în vedere exclusiv, prevederile art.6 din Legea

nr.213/1998, raportat la Constituția din 1950, art.481 C.civ.și art.17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

S-a omis însă a

se observa importanța și reala semnificație a celor stabilite prin decizia

civilă nr.5249/2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în soluționarea

cererii de revizuire. Astfel, cererea a fost admisă, în temeiurile art.322 al.1

pct.5 C.proc.civ. (și desființată pe această cale, hotărârea de fond prin care

fusese admisă acțiunea), în considerarea contractelor de închiriere încheiate

până la data naționalizării, de către autoarea reclamanților cu privire la

imobilul din litigiu, în lipsa cărora instanța nu a putut analiza condițiile

reale în care s-a constituit titlul statului.

Așa fiind, față

și de caracterul de cale de atac de retractare a revizuirii, prezenta judecată

este ținută a respecta cele deja stabilite astfel de către instanța de

revizuire, situație în care, fiind de necontestat în raport de probele

administrate sub acest aspect (f. 7, 14 dosar revizuire) că imobilul a fost

folosit pentru obținerea de venituri prin închiriere, decretul de naționalizare

apare ca aplicat corect, potrivit prevederilor art.I din acesta.

Așadar, chiar

în aplicarea prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 instanța de apel trebuia

să aprecieze că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, esențială fiind

stabilirea faptului că aceasta s-a făcut cu aplicarea corectă a dispozițiilor

amintite, cuprinse în Decretul nr.92/1950. Aceasta cu atât mai mult cu cât

aceeași instanță reținuse că naționalizarea s-a făcut pe numele adevăratului

proprietar, iar în ce privește evetuala exceptare de la naționalizare potrivit

art.II din decret, nu s-au administrat probe în acest sens.

Nu mai puțin,

apare ca eronat considerentul instanței de apel cu privire la stabilirea

titlului statului raportat la art.17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, câtă vreme sistemul european de protecție a Drepturilor Omului este alcătuit

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libetăților fundamentale

și protocoalele care o însoțesc – respectiv Protocolul nr.1 intrat în vigoare

însă la 18 mai 1954 (care în primul său articol reglementează protecția

dreptului de proprietate în sistemul internațional, regional și european de

protecție a drepturilor omului), Convenția însăși, intrând în vigoare, cu

privire la România, numai la 20 iunie 1994.

Dar, sub un alt

aspect, soluția de respingere a acțiunii se cere a fi menținută pentru partea

de imobil care nu a fost înstrăinată și în considerarea faptului, deloc lipsit

de importanță, că urmare procedurii speciale prevăzute de Legea 10/2001, pe

care reclamanții au înțeles să o urmeze, s-a emis Dispoziția nr.235/2002 a

Primarului General al Capitalei prin care s-a restituit partea de imobil rămasă

liberă, dreptul respectiv de proprietate fiind astfel readus în patrimoniul

reclamanților.

Cât privește

celelalte chestiuni invocate în recurs, – pct.3 – acestea nu puteau forma

obiect de judecată în acest cadru procesual - în lipsa unor capete de cerere

expres formulate în acest sens -, iar eventuala nepronunțare cu privire la

cererea subsidiară a reclamanților putea fi invocată numai de aceștia din urmă.

Referitor la

recursul intervenienților.

Prin cererea de

intervenție în interes propriu, aceștia au solicitat – după cum s-a arătat

succint -, respingerea acțiunii de restituire în natură (desigur, fiecare

pentru apartamentul pe care îl deținea) „recunoscându-se astfel” dreptul lor de

proprietate asupra apartamentelor dobândite prin contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii nr.112/1995.

Or, cum soluția

pronunțată în apel corespunde tocmai acestei solicitări, - acțiunea

introductivă de instanță fiind respinsă în ce privește această parte de imobil,

tocmai în virtutea acestui considerent -, recursul promovat împotriva acestei

hotărâri, în ce-i privește pe intervenienți apare ca lipsit de interes, sub

acest aspect. Pentru celelalte chestiuni invocate la pct.III s-a răspuns, deja

prin considerentele aduse cu privire la recursul C.G.M.B.

Acest recurs

apare deci ca fiind nefondat.

Față de cele

arătate, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., urmează a se admite

recursul declarat de C.G.M.B., a se modifica decizia atacată în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanți și a se respinge recursurile

declarate de reclamanți și intervenienți împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr.247 din 11

iunie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Modifică

decizia, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții M.C.G.și C.G.M.A.

împotriva sentinței nr.193 din 11.02.2002 a Tribunalului București – Secția a

III-a civilă, pe care o menține.

Respinge

recursurile declarate de reclamanții M.C.G.și C.G.M.A. și de intervenienții

Ș.I., Ș.B.M., V.C.R.C., Ș.D.M., Ș.M.și T.G.împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2003.