ÎCCJ, Decizia nr. 254/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 254/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

18 iulie 2001, G.M. a chemat în judecată pe O.V. și O.C., Primăria Municipiului

București și SC H.N. SA, solicitând să se dispună:

- obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, format

din construcție și teren în suprafață de 600 metri pătrați;

- constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 752/30020 din 28 noiembrie 1996, încheiat

între pârâții O.V. și O.C., în calitate de cumpărători și Primăria municipiului

București, reprezentată prin SC H.N. SA, în calitate de vânzători;

- evacuarea pârâților O.V. și O.C.

și a oricăror alte persoane, care ar locui împreună cu aceștia, din imobilul

situat în București, sectorul 1.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1011 din 17 iunie 2002, a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamantul M.G., continuată de S.A.A. Împotriva

sentinței, S.A.A. a declarat apel, acesta fiind respins, ca tardiv, prin

decizia civilă nr. 399/A din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă. S.A.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind

înaintată la Curtea Supremă de Justiție, secția civilă.

Fixându-se primul termen la 19

septembrie 2003, cauza a fost amânată, succesiv, la 19 decembrie 2003, la 30

ianuarie 2004, la 2 aprilie 2004 și, apoi, la 11 iunie 2004.

La acest din urmă termen, avocatul D.I.,

apărător al recurentului reclamant S.A.A., a depus copie de pe o adresă prin

care i s-a comunicat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4

că, prin rezoluția nr. 3759/P/2004 din 10 iunie 2004, s-a dispus începerea

urmăririi penale față de T.V., pentru faptul de a fi întocmit în fals

procesul-verbal de comunicare a sentinței pronunțate în cauză și de a fi depus

înscrisul respectiv la dosar, solicitând suspendarea judecării recursului până

la soluționarea procesului penal.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă, prin încheierea din 11 iunie 2004, a dispus suspendarea

judecării recursului declarat de reclamantul S.A.A., împotriva deciziei civile nr.

399/A din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

S-a motivat că, față de dispozițiile

art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se impune suspendarea judecării recursului,

deoarece, din rezoluția la care se face referire prin copia adresei prezentate

de apărătorul reclamantului, rezultă că s-a dispus începerea urmăririi penale

pentru săvârșirea infracțiunii de fals în legătură cu comunicarea sentinței

pronunțate în cauză.

Intimații-pârâți O.V. și O.C. au

declarat recurs împotriva acestei încheieri, solicitând să fie casată și să se

dispună reluarea cursului judecății.

În sprijinul recursului, s-a invocat

temeiul de casare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că au

fost aplicate greșit prevederile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

S-a relevat, în acest sens, că

textul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., neavând caracter imperativ,

lasă instanței posibilitatea să aprecieze, în raport cu datele specifice ale

cauzei, dacă se impune suspendarea sau continuarea judecății în situații de

natura celei invocate de reclamant, că, prin admiterea cererii de suspendare,

s-a blocat cursul judecății, iar raporturile juridice dintre părți vor rămâne

neclarificate.

S-a mai învederat că începerea

urmăririi penale nu poate avea semnificația constatării vinovăției agentului

procedural și a comiterii infracțiunilor ce i s-au imputat, precum și că,

pentru eventualitatea în care s-ar ajunge, totuși, la condamnarea agentului

respectiv, există remediu procedural, constând în formularea unei cereri de

revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Pe de altă parte, intimatul-reclamant

S.A.A. a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că art. 244

1

C. proc. civ., prin care se prevede că încheierea de soluționare a cererii de

suspendare a judecății este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, nu

poate fi interpretat decât în sensul că, în raport cu principiul simetriei, o

atare încheiere nu este supusă nici unei căi de atac, atunci când este

pronunțată în recurs pentru că ar deveni un recurs la recurs și s-ar acorda

părților căi de atac suplimentare.

Din examinarea hotărârii atacate, în

raport cu excepția de inadmisibilitate a recursului și cu motivele de casare

invocate în sprijinul recursului, se constată următoarele:

A. Cu privire la excepția de

inadmisibilitate a recursului

Prin art. 244

1

alin. (1) C.

proc. civ. se prevede că, „asupra suspendării judecării procesului, instanța, în

toate cazurile, se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs

în mod separat”.

Din această dispoziție cu caracter

imperativ, care se referă la toate cazurile, rezultă voința neechivocă a

legiuitorului de a da posibilitate să fie atacată cu recurs orice soluție de

suspendare a judecății, independent de nivelul instanței care a pronunțat

încheierea de suspendare, pentru a supune astfel controlului judiciar toate

cazurile de întrerupere a cursului procesului.

Posibilitatea acordată părții de a

exercita calea de atac a recursului împotriva unei astfel de încheieri nu poate

fi echivalată, cum se pretinde prin excepția de inadmisibilitate ce s-a invocat,

cu instituirea unei căi suplimentare de atac, atâta timp cât suspendarea

judecății constituie o soluție cu privire la care părțile din proces sunt vădit

interesate, deoarece le pune în situația ca o perioadă nedeterminată, incertă,

să nu mai poată stărui pentru realizarea sau clarificarea drepturilor lor

aflate în litigiu.

Este adevărat că rațiuni de

simetrie, aplicabile în procesul civil, impun ca, de principiu, încheierile ce

se pronunță de instanța învestită cu judecarea recursului să nu poată fi

atacate cu recurs în mod separat, cât timp însăși hotărârea prin care se

pronunță asupra recursului cu care este sesizată nu este susceptibilă de a mai

fi atacată pe vreo cale.

Dar, așa cum s-a arătat, cât timp,

prin art. 244

1

alin. (1) C. proc. civ., introdus în acest cod prin

O.U.G. nr. 138/2000, s-a dat o reglementare cu caracter special, potrivit căreia,

în toate cazurile, încheierea asupra suspendării judecării procesului poate fi

atacată cu recurs în mod separat, nu se justifică excluderea de la această cale

de atac, imperativ prevăzută în textul menționat, a încheierii de suspendare a

judecății recursului, pentru că s-ar adăuga la lege.

De altfel, posibilitatea exercitării

căii de atac a recursului împotriva oricărei încheieri de suspendare a

judecății, independent de faza în care se află procesul, este subliniată și

prin alin. (2) al art. 244

1

C. proc. civ., prin care se prevede că

„recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării

procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și

împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a

procesului”.

Așa fiind, urmează ca excepția

inadmisibilității recursului să fie respinsă ca nefondată.

B. Cu privire la recursul declarat

de pârâții O.V. și O.C.

În conformitate cu art. 244 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ., „instanța poate suspenda judecata (…), când s-a început

urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra hotărârii ce urmează să se dea”.

Este adevărat că reclamantul S.A.A.

a prezentat instanței de recurs copia unei adrese prin care Parchetul de pe lângă

Judecătoria sectorului 4 i-a făcut cunoscut că, prin rezoluția din 10 iunie

2004, dată în dosarul nr. 3759/P/2004, „s-a dispus începerea urmăririi penale

față de învinuitul T.V., pentru infracțiunile prevăzute de art. 289 alin. (1)

C. pen și art. 291 C. pen., constând în aceea că a întocmit în fals procesul-verbal

de comunicare a sentinței civile nr. 1011 din 17 iunie 2002 a Tribunalului

București, secția IV-a civilă, și a uzat de acest înscris, astfel falsificat,

depunându-l la dosarul nr. 3620/2002 al Tribunalului București”, restituindu-se

dosarul la Secția 14 Poliție, în vederea efectuării urmăririi penale (dosarul nr.

5378/2002 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă).

Or, această comunicare, din care nu

rezultă fără echivoc că urmărirea penală, începută față de persoana menționată,

ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce ar urma să se pronunțe cu

privire la recursul declarat de reclamantul S.A.A., nu impunea suspendarea

judecării recursului respectiv, cât timp textul art. 244 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ. nu are caracter imperativ, ci prevede doar posibilitatea suspendării

judecării într-un astfel de caz, iar modul concret în care au fost exercitate

succesiv căile de atac și s-au formulat cereri demonstrează că soluționarea lor

nu era susceptibilă de a fi împiedicată de împrejurarea la care se referă actul

depus.

De altfel, în raport cu prevederea

de la art. 322 pct. 4 C. proc. civ., potrivit căreia constituie caz de

revizuire împrejurarea „dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat

fals în cursul sau în urma judecății”, situația ce se invocă în legătură cu

comunicarea prevăzută de reclamant nici nu este de natură a avea urmări

ireversibile cu privire la soluția ce ar urma să se pronunțe în cauză.

Ca urmare, prin soluția de

suspendare a judecării recursului s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.

244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel că încheierea atacată este supusă

cazului de casare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, urmează a se admite

recursul declarat de pârâții O.V. și O.C., a se casa încheierea atacată și a se

trimite cauza la instanța de recurs, pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții O.V.

și O.C. împotriva încheierii din 11 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă, în dosarul nr. 5378/2992.

Casează încheierea atacată.

Trimite cauza la secția civilă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru continuarea judecății.

Cu opinia separată a doamnelor

judecători G.C. și R.N., în sensul respingerii recursului ca inadmisibil.

Pronunțată, în ședință publică, azi.

20 septembrie 2004.

OPINIE SEPARATĂ,

Considerăm că excepția invocată de

intimatul-reclamant S.A.A. este întemeiată, iar recursul declarat de pârâții O.V.

și O.C. împotriva încheierii din 11 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă, urmează să fie respins, ca inadmisibil,

pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost învestit cu judecarea recursului formulat

de pârâții O.V. și O.C. împotriva încheierii din data de 11 iunie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin care s-a

dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamantul S.A.A.

împotriva deciziei civile nr. 399/A din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel

București, care i-a respins ca tardiv declarat apelul declanșat în contra

sentinței civile nr. 1011 din 16 iunie 2002 a Tribunalului București.

Temeiul suspendării judecării

recursului este cel prevăzut de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar secția

civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a considerat întrunite cerințele

acestei dispoziții legale, întrucât, prin rezoluția nr. 3759/P/2004 a Parchetului

de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, s-a început urmărirea penală

pentru întocmirea în fals a procesului-verbal de comunicare a sentinței civile nr.

1011/2002, pronunțată de Tribunalul București, de către agentul procedural T.V.

Prin recursul declarat de pârâți se

invocă dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., iar calea de atac

are ca temei juridic art. 244

1

C. proc. civ.

Prealabil analizei pe fond a

recursului, intimatul-reclamant S.A.A. a invocat excepția inadmisibilității

recursului, susținând că art. 244

1

C. proc. civ. trebuie interpretat

în sensul respectării principiilor ce guvernează procesul civil și că, prin O.U.G.

nr. 138/2000, privind modificarea Codului de procedură civilă, legiuitorul nu a

intenționat să acorde părților posibilitatea atacării cu recurs a unei

încheieri prin care s-a întrerupt cursul judecății de către instanța de recurs,

întrucât s-ar ajunge la situația inadmisibilă ca, unei încheieri provizorii, să

i se recunoască o cale de atac, ce nu este prevăzută pentru hotărârea finală.

Într-adevăr, art. 244

1

C.

proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, prevede că „Asupra suspendării

judecării procesului, instanța, în toate cazurile, se va pronunța prin

încheiere, care poate fi atacată cu recurs în mod separat”.

Deși se pare că legiuitorul nu

distinge și recunoaște calea de atac a recursului împotriva oricărei încheieri

de suspendare a procesului, totuși, într-o interpretare sistematică a textelor

de lege în coroborare cu principiile de drept aplicabile procesului civil,

rezultă că recursul prevăzut de art. 244

1

C. proc. civ., nu privește

întreruperea cursului judecății în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Astfel, este cunoscut principiul

conform căruia „legea specială derogă de la legea generală”, iar în cauză art. 27

din Legea nr. 56/1993, cu modificările ulterioare, privind organizarea și

funcționarea Curții Supreme de Justiție, prevede, derogând de la art. 244

1

C. proc. civ., că: „La secțiile Curții Supreme de Justiție, după competența

fiecăreia, părțile pot declara recurs și împotriva hotărârilor nedefinitive sau

actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale,

iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel”.

De aici rezultă că recursul,

împotriva încheierilor de suspendare, reglementat de art. 244

1

C.

proc. civ. nu poate fi exercitat decât împotriva încheierilor pronunțate de

judecătorii, tribunale și curți de apel și în nici un caz împotriva

încheierilor de întrerupere a proceselor pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, unde hotărârile finale nu mai au prevăzută vreo cale de atac.

Dacă legiuitorul ar fi înțeles că și

încheierile de suspendare a procesului, pronunțate de secțiile Înalte Curți de

Casație și Justiție, să fie atacate separat cu recurs, ar fi prevăzut, în

competența de jurisdicție a Completului de 9 judecători, soluționarea acestora,

or, art. 24 din Legea nr. 56/1993, modificată, nu recunoaște acestui complet

posibilitatea de a judeca asemenea recursuri.

Prin respectarea și exercitarea

căilor de atac, așa cum sunt prevăzute de legea internă, este asigurat și

accesul la justiție al părților, fără nici o îngrădire.

Așa fiind, excepția

inadmisibilității recursului declarat de pârâți în cauză este întemeiată.

De altfel și pe fond, secția civilă

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății

recursului, întrucât erau pe deplin întrunite cerințele art. 244 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ., deoarece infracțiunea de fals, pentru care s-a început

urmărirea penală împotriva agentului procedural, ce se pretinde că a falsificat

procesul-verbal de comunicare a sentinței tribunalului către

intimatul-reclamant, ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce se va

pronunța în recurs. De fapt, instanța de recurs, secția civilă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, urmează a se pronunța tocmai asupra legalității

hotărârii instanței de apel care, în raport cu data comunicării sentinței

tribunalului către intimatul-reclamant, a considerat apelul acestuia ca tardiv

declarat. Drept urmare, recursul declarat de pârâți este nu numai inadmisibil,

dar și nefondat.