ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 4 februarie 1999, reclamanta S.E. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și construcție. Prin sentința civilă nr. 4548 din 10 iunie 1999, Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului București, sentința fiind menținută ca urmare a respingerii apelului prin decizia civilă nr. 248 din 1 februarie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 2138 din 19 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Soluționând cauza în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 455 din 22 iunie 2004, prin care a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, atât în contradictoriu cu pârâții, cât și cu intervenienții G.R., G.M.C. și M.D.

Ulterior, aceeași instanță a pronunțat sentința civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins ca nefondată cererea de completare a sentinței civile nr. 455 din 22 iunie 2001. Prin decizia civilă nr. 389 A din 10 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost completată, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41149 din 20 decembrie 1996 și 41102 din 25 noiembrie 1996 încheiate de Primăria Municipiului București cu intervenienții, i-a obligat pe pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din construcție și teren și a respins cererea de intervenție în interes propriu ca neîntemeiată.

Această hotărâre a fost casată prin decizia nr. 5557 din 23 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Rejudecând, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a pronunțat decizia nr. 204 A din 20 aprilie 2006, prin care a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Reclamanta a formulat o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat, acțiune care este admisibilă, fiind promovată anterior intrării în vigoare a Legii speciale de reparație nr. 10/2001.

Faptul că reclamanta a înțeles să recurgă și la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru valorificarea drepturilor legate de imobilul care a aparținut autorilor săi, nu atrage admisibilitatea acțiunii în revendicare. Nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, câtă vreme reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare a autorilor săi, T.I. și A.I. În ceea ce privește sentința apelată, curtea a constatat că prima instanță s-a rezumat, în considerentele acesteia, la a analiza doar valabilitatea titlului statului, fără să se pronunțe și fără a motiva capetele de cerere prin care reclamanta revendica imobilul ori solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Chiar dacă dezlegarea dată elementului privitor la titlul statului asupra bunului revendicat ar fi fost de natură să inducă și soluția asupra celorlalte capete de cerere, instanța era datoare să-și arate până la capăt argumentele și să se pronunțe asupra respectivelor solicitări. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat nici asupra excepției lipsei calității procesuale a reclamantei și nici asupra cererilor de intervenție formulate în cauză. În ceea ce privește cadrul procesual, curtea de apel reține că tribunalul a atribuit în mod greșit calitatea de intervenienți unor persoane care au fost chemate în judecată chiar de către reclamantă prin completarea acțiunii introductive, singura căreia i s-a atribuit corect calitatea de intervenientă fiind G.R., deoarece a formulat o cerere de intervenție accesorie, greșit intitulată ca fiind în interes propriu.

Urmare a decesului pârâtului G.M.C., G.R. a dobândit o dublă calitate, devenind astfel și pârâtă, ca succesoare în drepturi a defunctului, alături de C.R.C. Curtea de apel. a considerat că modul în care a procedat prima instanță echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, așa încât devin incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele G.R. și C.R.C., criticând-o pentru nelegalitate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentele au susținut că primele trei aspecte reținute de instanța de apel au fost deja dezlegate irevocabil prin sentința civilă nr. 748/2001 a Tribunalului București, prin care s-a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 455/2001 a aceleiași instanțe, cu următoarea motivare.

Constatând titlul valabil al statului, tribunalul a respins acțiunea principală, toate celelalte capete de cerere accesorii urmând calea principalului. Această soluție a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a neapelării, în conformitate cu dispozițiile art. 281/3 C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea de apel a aplicat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., într-o situație care nu are nimic în comun cu acest text de lege. În opinia recurentelor, cercetarea fondului nu se reflectă în modul cum sunt calificate părțile sau cum este soluționată o excepție. În realitate, tribunalul a cercetat fondul cauzei și a constatat valabilitatea titlului statului, urmarea fiind cea naturală, aceea de a acorda prioritate titlului valabil și de a respinge cererea.

În fine, recurentele au considerat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat decizia cu trimitere la curtea de apel, indicând ca în rejudecare să fie avute în vedere, ca apărări de fond, și criticile formulate prin cererile de recurs. Prin sentința civilă nr. 455 din 21 iunie 2001 Tribunalul București a respins integral acțiunea reclamantei, soluție care nu impune, din punct de vedere procedural, respingerea fiecărui capăt de cerere în parte. Este adevărat că în considerentele sentinței, instanța se referă doar la motivele pentru care reține că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, fără a arăta și de ce nu admite cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii pentru apartamentele care compun construcția revendicată sau cererea de intervenție.

Asupra acestei omisiuni s-a pronunțat însă Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins cererea de completare a sentinței nr. 455 din 21 iunie 2001, cu motivarea că, respingând cererea principală având ca obiect revendicare a imobilului, pe considerentul că titlul statului este valabil, toate celelalte capete de cerere accesorii urmează soarta principalului. Sentința civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, nu a fost atacată cu apel, devenind definitivă și irevocabilă și intrând astfel în puterea lucrului judecat. Prin această sentință, tribunalul a oferit părților explicația respingerii integrale a acțiunii, în sensul că dezlegarea dată capătului de cerere principal determină și dezlegarea celorlalte cereri formulate în cauză, pe care tribunalul le-a calificat ca fiind accesorii.

În aceste circumstanțe, nu se poate reține că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei, câtă vreme s-a pronunțat asupra acțiunii, respingând-o pe fond și nu pe cale de excepție, pentru considerentele arătate și trimițând cauza spre rejudecare la tribunal, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pronunțând o hotărâre nelegală. Având în vedere că, procedând în acest mod, curtea de apel nu a mai analizat criticile vizând fondul cauzei, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ. a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 768 din 29 ianuarie 2007. În această a doua rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 4300/272007 (1546/2007), pe rolul Secției a III-a a Curții de Apel.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm. C. proc. civ. Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele: Împotriva sentinței fondului a declarat apel reclamanta S.E., care a criticat soluția pronunțată de tribunal prin aceea că tribunalul nu a verificat înscrisurile existente la dosar din care rezultă că autoarea sa avea pensie de urmaș, în calitate de văduvă de colonel și că autoarea sa avea un singur imobil care cuprindea două apartamente și nu putea fi încadrată în categoria exploatatorilor de locuințe. Apelanta a mai arătat că instanța nu a motivat în vreun fel motivul respingerii cererii completatoare ce se referea la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție. La 20 martie 2006, intimatele G.R. și C.R.C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat. În apărare, au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, inadmisibilitate care a fost justificată pe trei considerente distincte. În primul rând, s-a susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în condițiile existenței unei legi speciale de reparație – Legea nr. 10/2001. S-a arătat că inadmisibilitatea este dată de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Apoi, s-a susținut inadmisibilitatea cererii de față, având în vedere că reclamanta a înțeles să uzeze și de calea Legii nr. 10/2001 pentru a redobândi același imobil, or cumularea celor două căi de a obține restituirea aceluiași bun nu este permisă. Prin cel de-al treilea argument, s-a susținut inadmisibilitatea cererii în revendicare a porțiunii de teren ce constituie curtea imobilului, dat fiind că intimatele nu au dobândit proprietatea acestuia, ea rămânând mai departe în proprietatea Primăriei Municipiului București. Pe fondul cauzei, intimatele au arătat că naționalizarea a fost legală întrucât autoarea apelantei făcea parte din categoria exploatatorilor de imobile, de vreme ce obținea venituri din închirierea imobilului.

Ea nu se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare, nefiind pensionară pentru limită de vârstă, ci beneficiind doar de o pensie de urmaș al soțului său. Prima instanță a dezlegat implicit și capetele de cerere accesorii, nemaifiind nevoie să se pronunțe expres și asupra lor, intimatele invocând o serie de argumente în combaterea argumentelor reclamantei privitoare la constatarea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare. De asemenea, ele au susținut că prima instanță nu mai trebuia să se pronunțe asupra cererilor de intervenție, întrucât apelanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat chemarea în judecată a intimatelor. Prin decizia civilă nr. 47 A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate.

S-a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă S.E., împotriva sentinței civile nr. 455 din 22 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. S-a schimbat în tot sentința în sensul că s-a admis acțiunea completată de reclamanta S.E. împotriva pârâtei Consiliului General al Municipiului București, SC C. SA, pârâtei-interveniente G.R. și pârâților M.C.A., M.D. și C.R.C. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41149 din 20 decembrie 1996 și nr. 41102 din 25 noiembrie 1996, încheiată între Primăria Municipiului București, prin mandatar – pârâta SC C. SA și G.M.C. și G.R. și M.D. și M.C.A. Au fost obligați pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, compuse din teren și construcție în suprafața de 359,30 mp.

S-a respins cererea de intervenție în interes propriu, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reținut următoarele : Cu privire la excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, justificată prin existența unei legi speciale de reparație care ar face inoperantă o acțiune în revendicare de drept comun, Curtea observă că titularele excepției au nesocotit cadrul legal existent la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost promovată anterior adoptării legii speciale în discuție (Legea nr. 10/2001), respectiv la 4 februarie 1999 când cadrul legal existent și aplicabil imobilelor preluate de stat era dat exclusiv de dispozițiile Legii nr. 112/1995 (incidentă doar pentru imobilele preluate cu titlu) și cele ale dreptului comun în materie de revendicare imobiliară, art. 480 și art. 481 C. civ.

Prin urmare, raportată la acest cadru legal, cererea de chemare în judecată apare ca fiind admisibilă. Faptul că reclamanta a înțeles să recurgă și la procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obține recunoașterea drepturilor sale în legătură cu imobilul ce a aparținut autorilor săi, nu este de natură a atrage inadmisibilitatea prezentei acțiunii în revendicare, mai ales că, pe cele două căi procesuale demarate, cum s-a dovedit, reclamanta a solicitat recunoașterea unor drepturi distincte (în cazul de față, restituirea în natură, iar în procedura Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri).

De asemenea, cererea în revendicare nu poate fi declarată inadmisibilă nici pentru faptul că cei doi chiriași cumpărători nu ar fi dobândit și proprietatea terenului ce constituie curtea imobilului, teren ce a fost revendicat și el de către reclamantă; astfel cum rezultă chiar din completarea la cererea de chemare în judecată inițială, reclamanta a solicitat obligarea pârâților – persoane fizice și persoane juridice – de a-i restitui imobilul în deplină proprietate și posesie, desigur, fiecare dintre aceștia în raport de partea din imobil deținută. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate invocată de intimatele G. și C.R.C. A fost considerată, de asemenea, drept neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale active a apelantei – reclamante, invocată de intimatul M.C.

și argumentată pe lipsa vocației acesteia la succesiunea soților T.I. și A.I. din pricina inexistenței sale la momentul deschiderii succesiunii acestora. Susținerile intimatului nu au fost dovedite în nici un fel, el neadministrând nici un fel de dovezi și nejustificându-și în nici un fel contestările făcute, contestări ce au vizat inclusiv legalitatea celor două certificate de moștenitor prin care reclamanta și-a dovedit calitatea de succesor și care își produc depline efecte, bucurându-se de prezumția de legalitate, atâta timp cât nu au fost anulate și cât nu s-a dovedit existența vreunui motiv care să afecteze valabilitatea acestora. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului București a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei, analiza cuprinsă în considerentele acestei hotărâri rezumându-se la cercetarea asupra valabilității titlului statului.

În urma cererii de completare a acestei sentințe, formulată de reclamantă care invoca nepronunțarea de către instanță asupra tuturor capetelor din cererea sa de chemare în judecată, astfel cum fusese completată, s-a pronunțat sentința civilă nr. 748 din 22 ianuarie 2001 prin care s-a arătat că nu se pune problema necesității realizării unei completări a sentinței anterioare întrucât, constatându-se valabilitatea titlului statului, tribunalul a respins cererea principală, dar și pe cele accesorii, care au urmat soarta principalului.

Așadar, contrar celor susținute prin întâmpinarea intimatului M.C., apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 455 din 21 iunie 2001 nu poate fi văzut ca limitat la capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului în litigiu, de vreme ce însăși instanța ce a pronunțat ambele hotărâri menționate a stabilit irevocabil că prima dintre ele a dezlegat toate raporturile juridice litigioase deduse judecății prin cererile ce s-au formulat, iar pe de altă parte, întrucât sentința civilă nr. 748 din 22 ianuarie 2001 pronunțată asupra cererii de completare a reclamantei, nu poate fi considerată ca referindu-se ori dezlegând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, așa cum s-a arătat și în motivarea instanței referitoare la soluționarea aspectului aflat în divergență.

Decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5557 din 23 iunie 2005 nu statuează în nici un fel asupra cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de apel, după cum nefondat susține același intimat. Instanța de recurs a casat prima decizie pronunțată în judecarea apelului rezumându-se a constata inadvertența de ordin formal între analiza cuprinsă în considerentele deciziei – care viza soluția conținută în sentința civilă nr. 455 din 21 iunie 2001 – și dispozitivul acesteia, care făcea trimitere la sentința civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001, ambele emise de Tribunalul București. Acestea fiind stabilite și supunând analizei apelul declarat de reclamantă, Curtea a stabilit ca fiind întemeiate criticile invocate în motivarea acestuia.

Din actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea soților I.T. și A. a căror moștenitoare este apelanta – reclamantă. S-a mai reținut că T.I. a fost colonel în armata română iar soția acestuia casnică. Încă din anul 1950 A.I. a formulat contestație împotriva naționalizării imobilului arătând că închirierea acestuia nu s-a făcut în scop de exploatare, unii dintre chiriași fiind repartizați de către Oficiul de închiriere. Ulterior, apartamentele din imobil au fost ocupate de către intimații – pârâți și pârâta – intervenientă care au arătat că au cumpărat apartamentele în anul 1996, fiind dobânditori de bună-credință. S-a mai reținut că în cauză a fost introdus și pârâtul M.C.A., față de împrejurarea că la momentul cumpărării apartamentului acesta era căsătorit cu M.D.

și conform sentinței civile nr. 4214 din 8 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 5 București, ca urmare a tranzacției încheiate de către foștii soți, apartamentul i-a revenit în proprietate exclusivă. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispozițiile sale se aplică doar în situația imobilelor cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului cu titlu. Chiar dacă prin Normele Metodologice inițiale de aplicare a Legii nr. 12/1995 (H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996) s-a specificat că Decretul nr. 92/1950 de naționalizare a unor bunuri, ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea a constatat faptul că aceste norme au o forță juridică inferioară legii (în speță, Legea nr. 112/1995), iar potrivit doctrinei și jurisprudenței consacrate în materie, prin „titlu”, se înțelege actul juridic în virtutea căruia se dobândește un drept de proprietate.

Așadar, instanța trebuia să aprecieze existența titlului din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispozițiile internaționale ratificate și constituționale îi impuneau și nu în baza unui act normativ inferior ca valoare. De altfel, întrezărind grava eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte, dispozițiile menționate, prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (în speță, Decretul nr. 92/1950) – art. 1 din H.G. nr. 11/1997. Pentru a putea aprecia dacă statul putea vinde imobilele în baza Legii nr. 112/1995, instanța a apreciat dacă Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu pentru acesta.

Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar curtea a constatat flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 care recunoștea și garanta prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului încriminat. De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea ulterioară a Legii nr. 213/1998 care definește „titlul” în acest sens precizat. Ca atare, atât sub imperiul H.G. nr. 20/1996, cât și sub imperiul H.G.

nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil). În consecință, vânzarea către chiriași a apartamentelor imobilului, pe care îl ocupau, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca fiind realizată cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Este de datoria instanței de a judeca valabilitatea titlului statului, în cadrul operațiunii de stabilire a legalității încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, date fiind dispozițiile imperative ale art. 1 din lege și dată fiind profunda și evidenta inechitate și neconstituționalitate a actelor normative din perioada comunistă.

Concluzionându-se că statul a p reluat imobilul fără titlu, s-a constatat că în cauză au devenit incidente prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată la 2 septembrie 2005, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Așa cum am arătat, imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile, însă, în care acesta nu era supus acestei legi (art. 1 din lege) și prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii, nu au respectat prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 și deci nu sunt valabile. Nu se poate opune în cauză, nici teza validității aparenței în drept, atât timp cât chiriașii nu au realizat dovada caracterului invincibil al erorii în care s-ar fi aflat și nici a îndeplinirii condiției bunei-credințe la încheiere, nedovedind că au efectuat diligențe rezonabile pentru a se informa asupra situației juridice.

Astfel, dată fiind mediatizarea intensă a Legii nr. 112/1995 pe plan național, se poate presupune cu un grad mare de probabilitate, că chiriașii știau în ce fel de imobil locuiau, dovadă certă fiind și încheierea contractelor în baza Legii nr. 112/1995 și nu în baza unui alt act normativ. Așa cum s-a arătat, buna-credință trebuie să fie, pentru a putea produce efecte juridice, totală, deplină și dincolo de orice dubiu. În speță, însă, nu este cazul, chiriașii neefectuând nici un minim de diligențe, spre a verifica situația imobilului. În drept, s-a reținut că atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim admis că încheierea unei vânzări în condițiile în care vânzătorul și cumpărătorul sunt de rea-credință, știind sau trebuind să știe că bunul aparține altuia, face ca aceasta să fie nulă absolut pentru cauză ilicită (art. 966 C. civ.).

Totodată, a fost unanim admisă existența prezumției bunei-credințe a subdobânditorului în legătură cu care art. 1898 alin. (1) C. civ. arată: „buna-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. Din această definiție, rezultă că buna-credință presupune o eroare din partea unei persoane. Dar, această eroare nu decurge însă din simpla ignoranță pur subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparență înșelătoare suficient de credibilă. În acest sens s-a arătat în doctrină că dobânditorul trebuie considerat de rea-credință dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său.

Cum în cauză pârâții aveau cunoștință de faptul că locuiesc într-o casă naționalizată, s-a apreciat că există un dubiu care exclude buna-credință în ceea ce îi privește pe pârâți. Aceștia au cumpărat un bun de la stat despre care știau că a fost preluat de stat în condiții notorii de forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, astfel că este exclusă buna lor credință. Așadar, două dintre condițiile esențiale ale tezei validității aparenței în drept, nu sunt îndeplinite: buna-credință și existența unei erori comune și invincibile.

Ca atare, acțiunea reclamantei se impunea a fi admisă și sub acest considerent, iar constatându-se implicit nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în acțiunea de revendicare, care presupune compararea titlurilor, nu ar mai fi rămas decât titlul reclamantei, care, evident, este prevalent, reclamanta realizând și dovada dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 1926 (fila 15 dosar fond), contrar susținerilor intimaților. Așadar, referitor la acțiunea în revendicare formulată de reclamant, Curtea a constatat că sentința apelată, din acest punct de vedere, este incorectă întrucât, constatându-se nevalabilitatea titlului statului – Decretul nr. 92/1950, precum și nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ulterioare, potrivit considerentelor expuse anterior, în operațiunea de comparare, singura ce deține un titlu, este reclamanta.

Cum în prezent imobilul se află în posesia intimaților, a fost admisă și cererea de revendicare și au fost obligați aceștia în baza art. 480 C. civ. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 359,30 mp. Au fost considerate ca întemeiate și criticile apelantei referitoare la neclarificarea poziției procesuale și a calității părților litigante în raport de cererile ce s-au formulat în cauză. Astfel, deși prin înscrisurile aflate la filele 83 – 85, reclamanta și-a completat cererea inițială atât sub aspectul obiectului dedus judecății cât și al părților litigante, ea arătând că îi cheamă în judecată în calitate de pârâți și pe G.M.C.

și M.D., prima instanță a atribuit acestor persoane calitatea de intervenienți, fără a exista nici o justificare în acest sens. Este adevărat că la fila 96 a dosarului de fond s-a regăsit și cererea de intervenție formulată de G.R. și G.M.C., însă față de faptul chemării în proces, în calitate de pârât, a numitului G.M.C., instanța ar fi trebuit să dea prioritate manifestării de voință a reclamantei, ca parte care are inițiativa stabilirii cadrului procesual și care s-a manifestat prima.

Aceeași este situația și a numitului M.C., care a devenit parte în proces, în urma completării cererii de chemare în judecată a reclamantei realizată prin înscrisul aflat la fila 54 a dosarului nr. 4759/2000 a Tribunalului București, prin care aceasta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu această persoană, în calitate de pârât, ca urmare a faptului că apartamentul dobândit de soții M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41102 din 25 noiembrie 1996, a revenit la partaj fostului soț. Și în cazul său, menționarea calității de intervenient este eronată și nu corespunde actelor procesuale îndeplinite în cauză. Singura parte a cărei calitate de intervenient a fost atribuită în mod corect, este numita G.R., față de care reclamanta nu și-a manifestat voința de a o chema în judecată, în calitate de pârâtă, și care a intervenit în proces exclusiv ca urmare a propriei manifestări de voință.

Intervenția pe care aceasta a formulat-o este una accesorie, contrar celor declarate în cuprinsul cererii sale (ca fiind în interes propriu și în interesul pârâtelor – persoane juridice) întrucât, deși implicit își apără și dreptul propriu, decurgând din calitatea sa de coproprietar al apartamentului cumpărat împreună cu soțul său, ea face o simplă apărare și nu tinde prin cererea formulată, de a câștiga pentru sine obiectul litigiului ori o parte a acestuia. Urmare a decesului numitului G.M.C., G.R. a dobândit în proces dublă calitate, de pârâtă, ca succesoare în drepturi a acestuia, păstrându-și totodată și calitatea de intervenientă accesorie, ea rămânând titulara cererii de intervenție formulată, în timp ce C.R.C.

a preluat calitatea procesuală a tatălui său, respectiv de pârâtă. Reținând că această cerere de intervenție este o cerere de intervenție accesorie, dar respectând principiul disponibilității părții, pârâta – intervenientă intitulându-și cererea ca fiind în interes propriu, acest principiu al disponibilității fiind unul fundamental și guvernând materia procesului civil și având în vedere considerentele anterioare, reținând și că pârâții, chiar dacă au beneficiat de prezumția bunei-credințe, din întregul material probator administrat în cauză, a rezultat că prezumția relativă a fost răsturnată de către apelanta – reclamantă, Curtea a respins cererea de intervenție formulată, ca nefondată. Împotriva deciziei civile au declarat recurs atât intervenienții G.R.

și C.R.C., M.C.A. cât și pârâta Primăria Municipiului București. Intervenienții G.R. și C.R.C. au învederat următoarele motive de nelegalitate a deciziilor recurate: Se susține că hotărârea a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. deoarece în mod netemeinic se reține, ca motiv al deciziei instanței de a constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 411148 din 20 decembrie 1996 și 41102 din 25 noiembrie 1996, împrejurarea că, la data încheierii acestora, cumpărătorii nu ar fi fost de bună-credință. Se consideră că s-au ignorat prevederile art. 1899 C. civ. care instituiau prezumția legală relativă, conform căreia buna-credință se prezumă până la proba contrară, și este suficient ca buna-credință să fie existat la momentul dobândirii imobilului, faptul că ulterior cumpărătorul și-ar fi dat seama de greșeala sa, neavând importanță.

Un alt motiv de nelegalitate invocat se referă la aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța ar fi acordat mai mult decât s-a cerut -, dispunând lăsarea în deplină proprietate și posesie a unei suprafețe de 359,6 mp, mai mult decât a solicitat intimata. Recurenții invocă și incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu putea fi admisă o cerere de revendicare a porțiunii de teren ce constituie curtea imobilului, dat fiind că ei nu sunt proprietarii terenului, terenul aflându-se în continuare în proprietatea Primăriei Municipiului București. Se constată că în mod greșit a fost admisă acțiunea intimatei – reclamante, deoarece nu poate fi admisibilă o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun atâta timp cât au fost edictate legi speciale de reparație privind restituirea imobilului în cauză.

Alte susțineri vizează faptul că autoarea intimatei a închiriat apartamente în imobilul în litigiu în decursul timpului către mai mulți chiriași, atunci când erau aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950; de asemenea, autoarea intimatei nu se încadra în categoria persoanelor exceptate, nefiind pensionată în sensul înțeles de actul normativ. Pe cale de consecință, se consideră că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, fiind transmis în mod valabil prin înstrăinare intervenientului. Intervenientul M.C.A. decedat pe parcursul procesului, susține drept critică de nelegalitate motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

– (instanța de apel depășind atribuțiile puterii judecătorești) deoarece instanța de apel a considerat preluarea imobilului ca fiind o preluare cu titlu nevalabil, dar nu a verificat modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950, raportat la obiectul cauzei -, ignorând această obligație și preferând a se substitui unei alte puteri a statului. Referitor la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține greșita reținere de către Curtea de Apel a faptului că intervenienții au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece simplul fapt că locuiau într-un imobil naționalizat și că ar fi trebuit să știe că există persoana îndreptățită la restituire nu poate atrage reaua-credință a acestora.

Se conchide că instanța de apel nu a justificat nevalabilitatea titlului preluării de către stat a imobilului, motiv pentru care se consideră că titlul statului a fost valabil. Recurenta – pârâtă Primăria București – prin Primar General a susținut incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece greșit s-a reținut de instanța de apel faptul că titlul statului de preluare nu a fost valabil. Acest act normativ (Decretul nr. 92/1950) și-a produs efecte juridice depline la momentul edictării și prin efectul aplicării efective s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, stingându-se dreptul de proprietate al fostului proprietar.

Cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, se consideră că soluția pronunțată de Curtea de Apel este doar cu aplicarea greșită a legii, nu s-a făcut dovada în cauză a relei-credințe a părților contractante la momentul perfectării actelor juridice, existând o eroare comună și invincibilă în privința calității de proprietar a vânzătorului. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei M.R.L., instanța constată că aceasta este nefondată, deoarece urmare a decesului soțului ei M.C., ea are calitatea de moștenitor legal rezervatar de pe urma acestuia, ca soție supraviețuitoare în baza dispozițiilor Legii nr. 319/1944.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: În mod corect Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate, a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă S.E., a schimbat sentința civilă în sensul admiterii acțiunii completate de reclamantă, constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41149/1996 și 41102/1996, fiind obligați pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compusă din suprafața de 359,30 mp și construcție aferentă, fiind respinsă și cererea de intervenție în interes propriu, ca neîntemeiată.

Criticile intervenienților G.R., C.R.C. și M.C. (decedat pe parcursul recursului), referitoare la buna credință a cumpărătorilor, critici ce se regăsesc și în cererea de recurs formulată de recurenta – pârâtă Primăria București – prin Primar General nu pot fi primite. În mod just instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente și anume art. 1899 C. civ., considerând că intervenienții cumpărători ai imobilelor apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost de rea – credință la data încheierii contractelor, în anul 1996, având cunoștință de faptul că locuiesc într-o casă naționalizată cumpărând un bun de la stat despre care știau că a fost preluat de stat în condiții notorii de forță, prin abuz, fiind exclusă în consecință buna lor credință.

Nu sunt astfel incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., invocate de recurenții – intervenienți și de Primăria municipiului București prin Primarul General în privința aprecierii bunei credințe a cumpărătorilor de către instanța de apel, neputând fi primită critica recurenților că nu prezintă relevanță faptul că ulterior cumpărătorii și-ar fi dat seama de greșeală. Nici criticile recurenților privind aprecierea valabilității titlului statului nu se justifică: în mod corect instanța de apel a apreciat că naționalizarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950 a contravenit dispozițiilor constituționale în vigoare la acel moment (dispoziții ce erau limitative în a permite naționalizarea anumitor bunuri), considerând că imobilele au fost preluate fără titlu, susținerile recurentului M.C.

privind încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești neputând fi primite. Instanța a verificat modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950, considerând că acesta contravenea grav dispozițiilor constituționale din 1948, dar și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, conchizându-se că, a fost sub imperiul H.G. nr. 20/1996, cât și sub imperiul H.G. nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului. Motivele de recurs invocate, ce vizează greșita admitere a acțiunii în revendicare, în condițiile în care au fost edictate legi speciale de reparație pentru restituirea imobilelor nu se justifică.

Corect instanța de apel a considerat că, pe de o parte, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost promovată anterior adoptării Legii nr. 10/2001, și pe de altă parte, a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților din litigiu, cu respectarea dispozițiilor legale incidente. Nici motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente: instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunțat întocmai și în virtutea principiului disponibilității părților pe cererea formulată de reclamantă (completată), cerere prin care aceasta a solicitat ca pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, imobil compus din teren și construcție în suprafață de 359,30 mp.

De asemenea, susținerile privind greșita obligare a intervenienților la restituirea terenului ce constituie curtea imobilului nu sunt fondate, instanța a obligat pe pârâți, nu pe intervenienți la restituirea imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu. Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de intervenienți și de pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 476 A din 28 ianuarie 2008, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu consecința menținerii deciziei ca legale în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenienții C.R.C., G.R., M.I.(E.) și M.L.R. și pârâta Primăria municipiului București împotriva deciziei nr. 47 A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010 .