ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

4 februarie 1999, reclamanta S.E. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

General al Municipiului București și SC C. SA, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren

și construcție.

Prin sentința civilă nr.

4548 din 10 iunie 1999, Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat

competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului București, sentința fiind

menținută ca urmare a respingerii apelului prin decizia civilă nr. 248 din 1

februarie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a

respingerii recursului prin decizia civilă nr. 2138 din 19 iunie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Soluționând cauza în primă

instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

a pronunțat sentința civilă nr. 455 din 22 iunie 2004, prin care a respins ca

nefondată acțiunea reclamantei, atât în contradictoriu cu pârâții, cât și cu

intervenienții G.R., G.M.C. și M.D.

Ulterior, aceeași instanță a

pronunțat sentința civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins ca

nefondată cererea de completare a sentinței civile nr. 455 din 22 iunie 2001.

Prin decizia civilă nr. 389 A din 10 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat

de reclamantă, a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea reclamantei astfel

cum a fost completată, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

nr. 41149 din 20 decembrie 1996 și 41102 din 25 noiembrie 1996 încheiate de

Primăria Municipiului București cu intervenienții, i-a obligat pe pârâți să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus

din construcție și teren și a respins cererea de intervenție în interes propriu

ca neîntemeiată.

Această hotărâre a fost

casată prin decizia nr. 5557 din 23 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Rejudecând, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a

pronunțat decizia nr. 204 A din 20 aprilie 2006, prin care a admis apelul

declarat de reclamantă, a desființat sentința civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și a trimis cauza

spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a decide astfel, Curtea

de Apel a reținut următoarele:

Reclamanta a formulat o

acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat abuziv

de stat, acțiune care este admisibilă, fiind promovată anterior intrării în

vigoare a Legii speciale de reparație nr. 10/2001.

Faptul că reclamanta a

înțeles să recurgă și la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru

valorificarea drepturilor legate de imobilul care a aparținut autorilor săi, nu

atrage admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Nici excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, câtă vreme

reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare a autorilor săi, T.I. și A.I.

În ceea ce privește sentința

apelată, curtea a constatat că prima instanță s-a rezumat, în considerentele

acesteia, la a analiza doar valabilitatea titlului statului, fără să se

pronunțe și fără a motiva capetele de cerere prin care reclamanta revendica

imobilul ori solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Chiar dacă dezlegarea dată

elementului privitor la titlul statului asupra bunului revendicat ar fi fost de

natură să inducă și soluția asupra celorlalte capete de cerere, instanța era

datoare să-și arate până la capăt argumentele și să se pronunțe asupra

respectivelor solicitări.

De asemenea, instanța nu s-a

pronunțat nici asupra excepției lipsei calității procesuale a reclamantei și

nici asupra cererilor de intervenție formulate în cauză.

În ceea ce privește cadrul

procesual, curtea de apel reține că tribunalul a atribuit în mod greșit

calitatea de intervenienți unor persoane care au fost chemate în judecată chiar

de către reclamantă prin completarea acțiunii introductive, singura căreia i

s-a atribuit corect calitatea de intervenientă fiind G.R., deoarece a formulat

o cerere de intervenție accesorie, greșit intitulată ca fiind în interes

propriu.

Urmare a decesului pârâtului

G.M.C., G.R. a dobândit o dublă calitate, devenind astfel și pârâtă, ca

succesoare în drepturi a defunctului, alături de C.R.C.

Curtea de apel. a considerat

că modul în care a procedat prima instanță echivalează cu o necercetare a

fondului pricinii, așa încât devin incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtele G.R. și C.R.C., criticând-o pentru nelegalitate în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele au susținut că

primele trei aspecte reținute de instanța de apel au fost deja dezlegate

irevocabil prin sentința civilă nr. 748/2001 a Tribunalului București, prin

care s-a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 455/2001 a

aceleiași instanțe, cu următoarea motivare.

Constatând titlul valabil al

statului, tribunalul a respins acțiunea principală, toate celelalte capete de

cerere accesorii urmând calea principalului.

Această soluție a intrat în

puterea lucrului judecat, ca urmare a neapelării, în conformitate cu

dispozițiile art. 281/3 C. proc. civ.

Pe de altă parte, curtea de

apel a aplicat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., într-o situație

care nu are nimic în comun cu acest text de lege.

În opinia recurentelor,

cercetarea fondului nu se reflectă în modul cum sunt calificate părțile sau cum

este soluționată o excepție.

În realitate, tribunalul a

cercetat fondul cauzei și a constatat valabilitatea titlului statului, urmarea

fiind cea naturală, aceea de a acorda prioritate titlului valabil și de a

respinge cererea.

În fine, recurentele au

considerat că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat

decizia cu trimitere la curtea de apel, indicând ca în rejudecare să fie avute

în vedere, ca apărări de fond, și criticile formulate prin cererile de recurs.

Prin sentința civilă nr. 455

din 21 iunie 2001 Tribunalul București a respins integral acțiunea reclamantei,

soluție care nu impune, din punct de vedere procedural, respingerea fiecărui

capăt de cerere în parte.

Este adevărat că în

considerentele sentinței, instanța se referă doar la motivele pentru care

reține că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, fără a

arăta și de ce nu admite cererea de constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii pentru apartamentele care

compun construcția revendicată sau cererea de intervenție.

Asupra acestei omisiuni s-a

pronunțat însă Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 748

din 22 octombrie 2001, prin care a respins cererea de completare a sentinței

nr. 455 din 21 iunie 2001, cu motivarea că, respingând cererea principală având

ca obiect revendicare a imobilului, pe considerentul că titlul statului este

valabil, toate celelalte capete de cerere accesorii urmează soarta

principalului.

Sentința civilă nr. 748 din

22 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, nu a fost atacată cu apel, devenind definitivă și irevocabilă și

intrând astfel în puterea lucrului judecat.

Prin această sentință,

tribunalul a oferit părților explicația respingerii integrale a acțiunii, în

sensul că dezlegarea dată capătului de cerere principal determină și dezlegarea

celorlalte cereri formulate în cauză, pe care tribunalul le-a calificat ca

fiind accesorii.

În aceste circumstanțe, nu

se poate reține că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei, câtă vreme s-a

pronunțat asupra acțiunii, respingând-o pe fond și nu pe cale de excepție,

pentru considerentele arătate și trimițând cauza spre rejudecare la tribunal,

curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

pronunțând o hotărâre nelegală.

Având în vedere că, procedând

în acest mod, curtea de apel nu a mai analizat criticile vizând fondul cauzei,

Înalta Curte în baza art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ. a admis

recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 768 din 29 ianuarie 2007.

În această a doua

rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 4300/272007 (1546/2007), pe

rolul Secției a III-a a Curții de Apel.

Curtea de Apel București s-a

constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel,

date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm. C. proc. civ.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Împotriva sentinței fondului

a declarat apel reclamanta S.E., care a criticat soluția pronunțată de tribunal

prin aceea că tribunalul nu a verificat înscrisurile existente la dosar din

care rezultă că autoarea sa avea pensie de urmaș, în calitate de văduvă de

colonel și că autoarea sa avea un singur imobil care cuprindea două apartamente

și nu putea fi încadrată în categoria exploatatorilor de locuințe.

Apelanta a mai arătat că

instanța nu a motivat în vreun fel motivul respingerii cererii completatoare ce

se referea la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

De asemenea, instanța nu s-a

pronunțat asupra cererii de intervenție.

La 20 martie 2006,

intimatele G.R. și C.R.C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea apelului ca nefondat.

În apărare, au invocat

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

inadmisibilitate care a fost justificată pe trei considerente distincte.

În primul rând, s-a susținut

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun în

condițiile existenței unei legi speciale de reparație – Legea nr. 10/2001. S-a

arătat că inadmisibilitatea este dată de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Apoi, s-a susținut

inadmisibilitatea cererii de față, având în vedere că reclamanta a înțeles să

uzeze și de calea Legii nr. 10/2001 pentru a redobândi același imobil, or

cumularea celor două căi de a obține restituirea aceluiași bun nu este permisă.

Prin cel de-al treilea

argument, s-a susținut inadmisibilitatea cererii în revendicare a porțiunii de

teren ce constituie curtea imobilului, dat fiind că intimatele nu au dobândit

proprietatea acestuia, ea rămânând mai departe în proprietatea Primăriei

Municipiului București.

Pe fondul cauzei, intimatele

au arătat că naționalizarea a fost legală întrucât autoarea apelantei făcea

parte din categoria exploatatorilor de imobile, de vreme ce obținea venituri

din închirierea imobilului. Ea nu se încadra în categoriile exceptate de la

naționalizare, nefiind pensionară pentru limită de vârstă, ci beneficiind doar

de o pensie de urmaș al soțului său.

Prima instanță a dezlegat

implicit și capetele de cerere accesorii, nemaifiind nevoie să se pronunțe

expres și asupra lor, intimatele invocând o serie de argumente în combaterea

argumentelor reclamantei privitoare la constatarea nulității celor două

contracte de vânzare-cumpărare.

De asemenea, ele au susținut

că prima instanță nu mai trebuia să se pronunțe asupra cererilor de

intervenție, întrucât apelanta a formulat cerere completatoare prin care a

solicitat chemarea în judecată a intimatelor.

Prin decizia civilă nr. 47 A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate.

S-a admis apelul declarat de apelanta – reclamantă S.E., împotriva sentinței

civile nr. 455 din 22 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă. S-a schimbat în tot sentința în sensul că s-a admis acțiunea completată

de reclamanta S.E. împotriva pârâtei Consiliului General al Municipiului

București, SC C. SA, pârâtei-interveniente G.R. și pârâților M.C.A., M.D. și C.R.C.

S-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41149 din 20 decembrie 1996 și

nr. 41102 din 25 noiembrie 1996, încheiată între Primăria Municipiului

București, prin mandatar – pârâta SC C. SA și G.M.C. și G.R. și M.D. și M.C.A. Au

fost obligați pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie,

imobilul situat în București, compuse din teren și construcție în suprafața de

359,30 mp. S-a respins cererea de intervenție în interes propriu, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de apel a reținut următoarele :

Cu privire la excepția de

inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, justificată prin existența

unei legi speciale de reparație care ar face inoperantă o acțiune în

revendicare de drept comun, Curtea observă că titularele excepției au nesocotit

cadrul legal existent la data promovării prezentei cereri de chemare în

judecată.

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă a fost promovată anterior adoptării legii

speciale în discuție (Legea nr. 10/2001), respectiv la 4 februarie 1999 când

cadrul legal existent și aplicabil imobilelor preluate de stat era dat exclusiv

de dispozițiile Legii nr. 112/1995 (incidentă doar pentru imobilele preluate cu

titlu) și cele ale dreptului comun în materie de revendicare imobiliară, art.

480 și art. 481 C. civ.

Prin urmare, raportată la

acest cadru legal, cererea de chemare în judecată apare ca fiind admisibilă.

Faptul că reclamanta a

înțeles să recurgă și la procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obține recunoașterea

drepturilor sale în legătură cu imobilul ce a aparținut autorilor săi, nu este

de natură a atrage inadmisibilitatea prezentei acțiunii în revendicare, mai

ales că, pe cele două căi procesuale demarate, cum s-a dovedit, reclamanta a

solicitat recunoașterea unor drepturi distincte (în cazul de față, restituirea

în natură, iar în procedura Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri).

De asemenea, cererea în

revendicare nu poate fi declarată inadmisibilă nici pentru faptul că cei doi chiriași

cumpărători nu ar fi dobândit și proprietatea terenului ce constituie curtea

imobilului, teren ce a fost revendicat și el de către reclamantă; astfel cum

rezultă chiar din completarea la cererea de chemare în judecată inițială,

reclamanta a solicitat obligarea pârâților – persoane fizice și persoane

juridice – de a-i restitui imobilul în deplină proprietate și posesie, desigur,

fiecare dintre aceștia în raport de partea din imobil deținută.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate

invocată de intimatele G. și C.R.C.

A fost considerată, de

asemenea, drept neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale active a

apelantei – reclamante, invocată de intimatul M.C. și argumentată pe lipsa

vocației acesteia la succesiunea soților T.I. și A.I. din pricina inexistenței

sale la momentul deschiderii succesiunii acestora.

Susținerile intimatului nu

au fost dovedite în nici un fel, el neadministrând nici un fel de dovezi și

nejustificându-și în nici un fel contestările făcute, contestări ce au vizat

inclusiv legalitatea celor două certificate de moștenitor prin care reclamanta și-a

dovedit calitatea de succesor și care își produc depline efecte, bucurându-se

de prezumția de legalitate, atâta timp cât nu au fost anulate și cât nu s-a

dovedit existența vreunui motiv care să afecteze valabilitatea acestora.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea a reținut că prin

sentința civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului București a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei, analiza cuprinsă în considerentele

acestei hotărâri rezumându-se la cercetarea asupra valabilității titlului

statului.

În urma cererii de

completare a acestei sentințe, formulată de reclamantă care invoca

nepronunțarea de către instanță asupra tuturor capetelor din cererea sa de

chemare în judecată, astfel cum fusese completată, s-a pronunțat sentința

civilă nr. 748 din 22 ianuarie 2001 prin care s-a arătat că nu se pune problema

necesității realizării unei completări a sentinței anterioare întrucât,

constatându-se valabilitatea titlului statului, tribunalul a respins cererea

principală, dar și pe cele accesorii, care au urmat soarta principalului.

Așadar, contrar celor

susținute prin întâmpinarea intimatului M.C., apelul declarat împotriva

sentinței civile nr. 455 din 21 iunie 2001 nu poate fi văzut ca limitat la

capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului în litigiu, de vreme ce

însăși instanța ce a pronunțat ambele hotărâri menționate a stabilit irevocabil

că prima dintre ele a dezlegat toate raporturile juridice litigioase deduse

judecății prin cererile ce s-au formulat, iar pe de altă parte, întrucât

sentința civilă nr. 748 din 22 ianuarie 2001 pronunțată asupra cererii de completare

a reclamantei, nu poate fi considerată ca referindu-se ori dezlegând capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare

încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, așa cum s-a arătat și în motivarea

instanței referitoare la soluționarea aspectului aflat în divergență.

Decizia de casare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 5557 din 23 iunie 2005 nu statuează în nici un

fel asupra cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de apel, după cum

nefondat susține același intimat.

Instanța de recurs a casat

prima decizie pronunțată în judecarea apelului rezumându-se a constata

inadvertența de ordin formal între analiza cuprinsă în considerentele deciziei

– care viza soluția conținută în sentința civilă nr. 455 din 21 iunie 2001 – și

dispozitivul acesteia, care făcea trimitere la sentința civilă nr. 748 din 22

octombrie 2001, ambele emise de Tribunalul București.

Acestea fiind stabilite și

supunând analizei apelul declarat de reclamantă, Curtea a stabilit ca fiind

întemeiate criticile invocate în motivarea acestuia.

Din actele și lucrările

dosarului, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost

proprietatea soților I.T. și A. a căror moștenitoare este apelanta –

reclamantă.

S-a mai reținut că T.I. a

fost colonel în armata română iar soția acestuia casnică.

Încă din anul 1950 A.I. a

formulat contestație împotriva naționalizării imobilului arătând că închirierea

acestuia nu s-a făcut în scop de exploatare, unii dintre chiriași fiind

repartizați de către Oficiul de închiriere.

Ulterior, apartamentele din

imobil au fost ocupate de către intimații – pârâți și pârâta – intervenientă

care au arătat că au cumpărat apartamentele în anul 1996, fiind dobânditori de

bună-credință.

S-a mai reținut că în cauză

a fost introdus și pârâtul M.C.A., față de împrejurarea că la momentul

cumpărării apartamentului acesta era căsătorit cu M.D. și conform sentinței

civile nr. 4214 din 8 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 5 București, ca urmare

a tranzacției încheiate de către foștii soți, apartamentul i-a revenit în

proprietate exclusivă.

Potrivit prevederilor art. 1

din Legea nr. 112/1995, dispozițiile sale se aplică doar în situația imobilelor

cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului cu titlu.

Chiar dacă prin Normele

Metodologice inițiale de aplicare a Legii nr. 12/1995 (H.G. nr. 20 din 17

ianuarie 1996) s-a specificat că Decretul nr. 92/1950 de naționalizare a unor

bunuri, ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea a constatat faptul că

aceste norme au o forță juridică inferioară legii (în speță, Legea nr.

112/1995), iar potrivit doctrinei și jurisprudenței consacrate în materie, prin

„titlu”, se înțelege actul juridic în virtutea căruia se dobândește un drept de

proprietate. Așadar, instanța trebuia să aprecieze existența titlului din

sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispozițiile

internaționale ratificate și constituționale îi impuneau și nu în baza unui act

normativ inferior ca valoare.

De altfel, întrezărind grava

eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte, dispozițiile

menționate, prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că

titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat

cu respectarea actelor normative incriminate (în speță, Decretul nr. 92/1950) –

art. 1 din H.G. nr. 11/1997.

Pentru a putea aprecia dacă

statul putea vinde imobilele în baza Legii nr. 112/1995, instanța a apreciat

dacă Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu pentru acesta.

Decretul nr. 92/1950 a ieșit

din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a

fost abrogată, dar curtea a constatat flagranta sa contradicție cu dispozițiile

constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 care recunoștea și garanta prin

lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10

decembrie 1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului

încriminat. De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea ulterioară

a Legii nr. 213/1998 care definește „titlul” în acest sens precizat.

Ca atare, atât sub imperiul

H.G. nr. 20/1996, cât și sub imperiul H.G. nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu

putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că

statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).

În consecință, vânzarea

către chiriași a apartamentelor imobilului, pe care îl ocupau, în baza

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca fiind realizată cu

respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Este de datoria instanței

de a judeca valabilitatea titlului statului, în cadrul operațiunii de stabilire

a legalității încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.

112/1995, date fiind dispozițiile imperative ale art. 1 din lege și dată fiind

profunda și evidenta inechitate și neconstituționalitate a actelor normative

din perioada comunistă.

Concluzionându-se că statul

a p reluat imobilul fără titlu, s-a constatat că în cauză au devenit incidente

prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată la 2 septembrie

2005, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare sunt valabile dacă au fost

încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Așa cum am arătat, imobilul

a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile, însă, în care acesta

nu era supus acestei legi (art. 1 din lege) și prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu chiriașii, nu au respectat prevederile art. 1 din Legea nr.

112/1995 și deci nu sunt valabile.

Nu se poate opune în cauză,

nici teza validității aparenței în drept, atât timp cât chiriașii nu au

realizat dovada caracterului invincibil al erorii în care s-ar fi aflat și nici

a îndeplinirii condiției bunei-credințe la încheiere, nedovedind că au efectuat

diligențe rezonabile pentru a se informa asupra situației juridice.

Astfel, dată fiind

mediatizarea intensă a Legii nr. 112/1995 pe plan național, se poate presupune

cu un grad mare de probabilitate, că chiriașii știau în ce fel de imobil

locuiau, dovadă certă fiind și încheierea contractelor în baza Legii nr.

112/1995 și nu în baza unui alt act normativ.

Așa cum s-a arătat, buna-credință

trebuie să fie, pentru a putea produce efecte juridice, totală, deplină și

dincolo de orice dubiu. În speță, însă, nu este cazul, chiriașii neefectuând

nici un minim de diligențe, spre a verifica situația imobilului.

În drept, s-a reținut că

atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim admis că încheierea unei

vânzări în condițiile în care vânzătorul și cumpărătorul sunt de rea-credință, știind

sau trebuind să știe că bunul aparține altuia, face ca aceasta să fie nulă

absolut pentru cauză ilicită (art. 966 C. civ.).

Totodată, a fost unanim

admisă existența prezumției bunei-credințe a subdobânditorului în legătură cu

care art. 1898 alin. (1) C. civ. arată: „buna-credință este credința

posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute

de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Din această definiție,

rezultă că buna-credință presupune o eroare din partea unei persoane.

Dar, această eroare nu

decurge însă din simpla ignoranță pur subiectivă a celui care se prevalează de

ea, ci numai dintr-o aparență înșelătoare suficient de credibilă.

În acest sens s-a arătat în

doctrină că dobânditorul trebuie considerat de rea-credință dacă a putut avea

cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său.

Cum în cauză pârâții aveau

cunoștință de faptul că locuiesc într-o casă naționalizată, s-a apreciat că

există un dubiu care exclude buna-credință în ceea ce îi privește pe pârâți.

Aceștia au cumpărat un bun

de la stat despre care știau că a fost preluat de stat în condiții notorii de

forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, astfel că este exclusă buna lor

credință.

Așadar, două dintre

condițiile esențiale ale tezei validității aparenței în drept, nu sunt

îndeplinite: buna-credință și existența unei erori comune și invincibile.

Ca atare, acțiunea

reclamantei se impunea a fi admisă și sub acest considerent, iar constatându-se

implicit nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în

acțiunea de revendicare, care presupune compararea titlurilor, nu ar mai fi

rămas decât titlul reclamantei, care, evident, este prevalent, reclamanta

realizând și dovada dreptului de proprietate asupra terenului aferent

construcției, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 1926 (fila 15 dosar

fond), contrar susținerilor intimaților.

Așadar, referitor la

acțiunea în revendicare formulată de reclamant, Curtea a constatat că sentința

apelată, din acest punct de vedere, este incorectă întrucât, constatându-se

nevalabilitatea titlului statului – Decretul nr. 92/1950, precum și nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ulterioare, potrivit

considerentelor expuse anterior, în operațiunea de comparare, singura ce deține

un titlu, este reclamanta.

Cum în prezent imobilul se

află în posesia intimaților, a fost admisă și cererea de revendicare și au fost

obligați aceștia în baza art. 480 C. civ. să lase în deplină proprietate și

posesie reclamantei imobilul situat în București, compus din construcție și

teren în suprafață de 359,30 mp.

Au fost considerate ca

întemeiate și criticile apelantei referitoare la neclarificarea poziției

procesuale și a calității părților litigante în raport de cererile ce s-au

formulat în cauză.

Astfel, deși prin

înscrisurile aflate la filele 83 – 85, reclamanta și-a completat cererea

inițială atât sub aspectul obiectului dedus judecății cât și al părților

litigante, ea arătând că îi cheamă în judecată în calitate de pârâți și pe G.M.C.

și M.D., prima instanță a atribuit acestor persoane calitatea de intervenienți,

fără a exista nici o justificare în acest sens.

Este adevărat că la fila 96 a dosarului de fond s-a regăsit și cererea de intervenție formulată de G.R. și G.M.C., însă față

de faptul chemării în proces, în calitate de pârât, a numitului G.M.C.,

instanța ar fi trebuit să dea prioritate manifestării de voință a reclamantei,

ca parte care are inițiativa stabilirii cadrului procesual și care s-a

manifestat prima.

Aceeași este situația și a

numitului M.C., care a devenit parte în proces, în urma completării cererii de

chemare în judecată a reclamantei realizată prin înscrisul aflat la fila 54 a dosarului nr. 4759/2000 a Tribunalului București, prin care aceasta a arătat că înțelege să se

judece în contradictoriu și cu această persoană, în calitate de pârât, ca

urmare a faptului că apartamentul dobândit de soții M. prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 41102 din 25 noiembrie 1996, a revenit la partaj fostului soț.

Și în cazul său, menționarea

calității de intervenient este eronată și nu corespunde actelor procesuale

îndeplinite în cauză.

Singura parte a cărei

calitate de intervenient a fost atribuită în mod corect, este numita G.R., față

de care reclamanta nu și-a manifestat voința de a o chema în judecată, în

calitate de pârâtă, și care a intervenit în proces exclusiv ca urmare a

propriei manifestări de voință. Intervenția pe care aceasta a formulat-o este

una accesorie, contrar celor declarate în cuprinsul cererii sale (ca fiind în

interes propriu și în interesul pârâtelor – persoane juridice) întrucât, deși

implicit își apără și dreptul propriu, decurgând din calitatea sa de coproprietar

al apartamentului cumpărat împreună cu soțul său, ea face o simplă apărare și

nu tinde prin cererea formulată, de a câștiga pentru sine obiectul litigiului

ori o parte a acestuia.

Urmare a decesului numitului

G.M.C., G.R. a dobândit în proces dublă calitate, de pârâtă, ca succesoare în

drepturi a acestuia, păstrându-și totodată și calitatea de intervenientă

accesorie, ea rămânând titulara cererii de intervenție formulată, în timp ce C.R.C.

a preluat calitatea procesuală a tatălui său, respectiv de pârâtă.

Reținând că această cerere

de intervenție este o cerere de intervenție accesorie, dar respectând

principiul disponibilității părții, pârâta – intervenientă intitulându-și

cererea ca fiind în interes propriu, acest principiu al disponibilității fiind

unul fundamental și guvernând materia procesului civil și având în vedere

considerentele anterioare, reținând și că pârâții, chiar dacă au beneficiat de

prezumția bunei-credințe, din întregul material probator administrat în cauză,

a rezultat că prezumția relativă a fost răsturnată de către apelanta –

reclamantă, Curtea a respins cererea de intervenție formulată, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile au

declarat recurs atât intervenienții G.R. și C.R.C., M.C.A. cât și pârâta

Primăria Municipiului București.

Intervenienții G.R. și C.R.C.

au învederat următoarele motive de nelegalitate a deciziilor recurate:

Se susține că hotărârea a

fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind incident

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. deoarece în mod

netemeinic se reține, ca motiv al deciziei instanței de a constata nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 411148 din 20 decembrie 1996 și 41102 din

25 noiembrie 1996, împrejurarea că, la data încheierii acestora, cumpărătorii

nu ar fi fost de bună-credință.

Se consideră că s-au ignorat

prevederile art. 1899 C. civ. care instituiau prezumția legală relativă,

conform căreia buna-credință se prezumă până la proba contrară, și este

suficient ca buna-credință să fie existat la momentul dobândirii imobilului,

faptul că ulterior cumpărătorul și-ar fi dat seama de greșeala sa, neavând

importanță.

Un alt motiv de nelegalitate

invocat se referă la aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța

ar fi acordat mai mult decât s-a cerut -, dispunând lăsarea în deplină

proprietate și posesie a unei suprafețe de 359,6 mp, mai mult decât a solicitat

intimata.

Recurenții invocă și

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu putea fi admisă o cerere

de revendicare a porțiunii de teren ce constituie curtea imobilului, dat fiind

că ei nu sunt proprietarii terenului, terenul aflându-se în continuare în

proprietatea Primăriei Municipiului București.

Se constată că în mod greșit

a fost admisă acțiunea intimatei – reclamante, deoarece nu poate fi admisibilă

o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun atâta timp cât au fost

edictate legi speciale de reparație privind restituirea imobilului în cauză.

Alte susțineri vizează

faptul că autoarea intimatei a închiriat apartamente în imobilul în litigiu în

decursul timpului către mai mulți chiriași, atunci când erau aplicabile

prevederile Decretului nr. 92/1950; de asemenea, autoarea intimatei nu se

încadra în categoria persoanelor exceptate, nefiind pensionată în sensul înțeles

de actul normativ.

Pe cale de consecință, se

consideră că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, fiind

transmis în mod valabil prin înstrăinare intervenientului.

Intervenientul M.C.A.

decedat pe parcursul procesului, susține drept critică de nelegalitate motivul

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. – (instanța de apel depășind

atribuțiile puterii judecătorești) deoarece instanța de apel a considerat

preluarea imobilului ca fiind o preluare cu titlu nevalabil, dar nu a verificat

modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950, raportat la obiectul cauzei

-, ignorând această obligație și preferând a se substitui unei alte puteri a

statului.

Referitor la motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține greșita

reținere de către Curtea de Apel a faptului că intervenienții au fost de rea-credință

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece simplul fapt că

locuiau într-un imobil naționalizat și că ar fi trebuit să știe că există

persoana îndreptățită la restituire nu poate atrage reaua-credință a acestora.

Se conchide că instanța de

apel nu a justificat nevalabilitatea titlului preluării de către stat a

imobilului, motiv pentru care se consideră că titlul statului a fost valabil.

Recurenta – pârâtă Primăria

București – prin Primar General a susținut incidența motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece greșit s-a reținut de

instanța de apel faptul că titlul statului de preluare nu a fost valabil. Acest

act normativ (Decretul nr. 92/1950) și-a produs efecte juridice depline la

momentul edictării și prin efectul aplicării efective s-a constituit dreptul de

proprietate în favoarea Statului Român, stingându-se dreptul de proprietate al

fostului proprietar.

Cu privire la nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare, se consideră că soluția pronunțată de Curtea

de Apel este doar cu aplicarea greșită a legii, nu s-a făcut dovada în cauză a

relei-credințe a părților contractante la momentul perfectării actelor

juridice, existând o eroare comună și invincibilă în privința calității de

proprietar a vânzătorului.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale active a intervenientei M.R.L., instanța constată că aceasta

este nefondată, deoarece urmare a decesului soțului ei M.C., ea are calitatea

de moștenitor legal rezervatar de pe urma acestuia, ca soție supraviețuitoare

în baza dispozițiilor Legii nr. 319/1944.

Analizând decizia recurată

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

În mod corect Curtea de Apel

București a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate, a

admis apelul declarat de apelanta – reclamantă S.E., a schimbat sentința civilă

în sensul admiterii acțiunii completate de reclamantă, constatării nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41149/1996 și 41102/1996,

fiind obligați pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, compusă din suprafața de 359,30 mp și construcție

aferentă, fiind respinsă și cererea de intervenție în interes propriu, ca

neîntemeiată.

Criticile intervenienților G.R.,

C.R.C. și M.C. (decedat pe parcursul recursului), referitoare la buna credință

a cumpărătorilor, critici ce se regăsesc și în cererea de recurs formulată de

recurenta – pârâtă Primăria București – prin Primar General nu pot fi primite.

În mod just instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale

incidente și anume art. 1899 C. civ., considerând că intervenienții cumpărători

ai imobilelor apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost de rea –

credință la data încheierii contractelor, în anul 1996, având cunoștință de faptul

că locuiesc într-o casă naționalizată cumpărând un bun de la stat despre care

știau că a fost preluat de stat în condiții notorii de forță, prin abuz, fiind

exclusă în consecință buna lor credință.

Nu sunt astfel incidente

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.,

invocate de recurenții – intervenienți și de Primăria municipiului București

prin Primarul General în privința aprecierii bunei credințe a cumpărătorilor de

către instanța de apel, neputând fi primită critica recurenților că nu prezintă

relevanță faptul că ulterior cumpărătorii și-ar fi dat seama de greșeală.

Nici criticile recurenților

privind aprecierea valabilității titlului statului nu se justifică: în mod

corect instanța de apel a apreciat că naționalizarea imobilelor în temeiul

Decretului nr. 92/1950 a contravenit dispozițiilor constituționale în vigoare

la acel moment (dispoziții ce erau limitative în a permite naționalizarea

anumitor bunuri), considerând că imobilele au fost preluate fără titlu,

susținerile recurentului M.C. privind încălcarea atribuțiilor puterii

judecătorești neputând fi primite. Instanța a verificat modalitatea de aplicare

a Decretului nr. 92/1950, considerând că acesta contravenea grav dispozițiilor

constituționale din 1948, dar și dispozițiilor art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, conchizându-se că, a fost sub imperiul H.G. nr.

20/1996, cât și sub imperiul H.G. nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi

apreciat ca un titlu valabil al statului.

Motivele de recurs invocate,

ce vizează greșita admitere a acțiunii în revendicare, în condițiile în care au

fost edictate legi speciale de reparație pentru restituirea imobilelor nu se

justifică. Corect instanța de apel a considerat că, pe de o parte, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost promovată

anterior adoptării Legii nr. 10/2001, și pe de altă parte, a procedat la

compararea titlurilor de proprietate ale părților din litigiu, cu respectarea

dispozițiilor legale incidente.

Nici motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente:

instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunțat întocmai și în

virtutea principiului disponibilității părților pe cererea formulată de

reclamantă (completată), cerere prin care aceasta a solicitat ca pârâții să

lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, imobil

compus din teren și construcție în suprafață de 359,30 mp.

De asemenea, susținerile

privind greșita obligare a intervenienților la restituirea terenului ce

constituie curtea imobilului nu sunt fondate, instanța a obligat pe pârâți, nu

pe intervenienți la restituirea imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu.

Pentru aceste considerente,

se vor respinge recursurile declarate de intervenienți și de pârâta Primăria

Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 476 A din 28 ianuarie 2008, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu consecința

menținerii deciziei ca legale în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de intervenienții C.R.C., G.R., M.I.(E.) și M.L.R. și pârâta Primăria

municipiului București împotriva deciziei nr. 47 A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 martie 2010

.