ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9227/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 25 iulie 1997 la Judecătoria sectorului 4 București, reclamanții S.Ș. și M.I.M.L. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al municipiului București și SC A. SA, solicitând să se constate că imobilul din București, proprietatea autorului lor S.D., un intră sub incidența Decretului nr. 92/1950, ca atare, statul a deținut fără titlu imobilul și pe cale de consecință nu îl putea transmite valabil către SC A. SA Judecătoria sectorului 4 București a pronunțat sentința civilă nr. 5590 din 4 iunie 1998 prin care s-a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanți a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 3170/A din 13 noiembrie 1998. Prin decizia civilă nr. 1215 din 20 mai 1999, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul și a casat decizia menționată, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Prin sentința civilă nr. 1027 din 17 septembrie 1999, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 67/A din 13 februarie 2000 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 2110 din 19 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul, a casat decizia și sentința menționate și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Cu ocazia rejudecării la termenul din 9 octombrie 2001, s-a dispus conexarea dosarului nr. 4809/2001 la dosarul nr. 4729/2001. Prin cererea înregistrată în dosarul conexat la 26 ianuarie 1999, aceiași reclamanți au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B., solicitând constatarea nulității titlului statului asupra aceluiași imobil și obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate imobilul. În motivarea acestei cereri, reclamanții au arătat că Decretul nr. 92/1950 în baza căruia s-a naționalizat imobilul încalcă Constituția din 1948 și de aceea titlul statului nu este valabil. Prin sentința civilă nr. 345 din 23 martie 1999 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 187 din 16 septembrie 1999 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamanților ca nefondat. Prin decizia nr. 2109 din 19 aprilie 2001 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a admis recursul formulat de reclamanți, a casat decizia și sentința menționate și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal. Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4729/2001. La 25 februarie 2002 reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâtă și SC C.B. SRL, iar la 13 mai 2002 și pe SC A.E.R. SRL, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul în litigiu. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2002, în fond după casarea cu trimitere, a respins ca nefondate cererea principală formulată de reclamanții S.Ș.

și M.I.M.L. împotriva pârâților C.G.M.B., SC A. SA, SC C.B. SRL și SC A.E.R. SRL, prin care s-a solicitat să se constate că imobilul situat în București, a fost naționalizat nelegal și să fie obligați pârâții la restituirea acestuia, precum și cererea reconvențională prin care SC A. SA, SC C.B. SRL și SC A.E. SRL au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii investițiilor făcute. În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 în condițiile în care proprietarul acestuia se încadra în categoria de persoane prevăzută de art. I din actul normativ menționat, fiind exploatator de locuințe.

S-a mai arătat că actele de vânzare-cumpărare subsecvente încheiate de pârâți sunt legale la fel ca și contractul de leasing imobiliar în condițiile în care nu s-a făcut dovada vreunei cauze de nulitate absolută. Împotriva hotărârii menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru ignorarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permit judecătorului să verifice concordanța actului de preluare a imobilului cu Constituția în vigoare la acel moment și tratatele internaționale semnate de România. S-a invocat totodată încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. în condițiile în care nu au fost consemnate îndrumările date prin cele două decizii ale Curții Supreme de Justiție de trimitere spre rejudecare (cauzele fiind conexate), cu referire la art. 2 lit. g) și h) din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că, practic, instanța a omis a se pronunța asupra uneia dintre cele două acțiuni cu care a fost investită și anume cea introdusă la 26 ianuarie 1999. Apelanții au criticat sentința și pentru nesoluționarea celei de-a treia acțiuni conexe, privind constatarea nulității actelor de înstrăinare, respectiv a contractului de leasing imobiliar din 31 martie 1999 încheiat de SC C.B. cu încălcarea art. 24-27 din O.U.G. nr. 88/1997 și în condițiile în care imobilul face parte din categoria momentelor istorice, iar lucrările de investiții nu au fost autorizate. S-a susținut că și contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâte sunt nule absolut întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 422/2002, art. 4 alin. (4) și că aceste acte au o cauză ilicită, prin intenția de fraudare a legii și intereselor reclamanților, care au notat în cartea funciară existența litigiului și au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, apelanții au invocat incidența art. II din Decretul nr. 92/1950, arătând că imobilul a fost locuit de familia lor și nu a fost închiriat. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 374 A pronunțată la 26 iunie 2003 a respins ca nefundat apelul reclamanților, reținând că preluarea imobilului în litigiului de către stat s-a făcut cu respectarea art. I din Decretul nr. 92/1950 întrucât autorul acestora, chiar dacă se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, prin ocupația sa, dețin un număr mare de apartamente, din care o parte erau închiriate. S-a apreciat că pârâta SC A. (fostă I.A.P.L.

A.) a preluat imobilul în mod legal, prin decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular al Capitalei și ulterior prin dispoziția ministerelor de specialitate (deci ale organelor competente de la acea dată), conform Protocolului din 2 martie 1987 de predare a imobilului de la Ministerul Turismului la Ministerului Comerțului Interior. Chiar dacă imobilul era declarat monument istoric, schimbarea destinației acestuia din locuință în unitate de alimentație publică și executarea lucrărilor de investiții s-au făcut pe baza avizului de specialitate nr. 53/1969 al fostului M.C.I., deci în condiții de legalitate.

Prin considerentele deciziei, instanța de apel a mai reținut că această pârâtă și-a consolidat dreptul de proprietate prin reorganizarea ca societate comercială conform art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind dobânditor de bună credință atât sub aspectul dreptului comun (art. 1898 C. civ.), cât și al reglementărilor speciale, art. 20 din Legea nr. 15/1990 și ulterior art. 46 din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecință, imobilul intrând în circuitul juridic civil, s-a apreciat că pârâta era în drept să încheie contractul de leasing imobiliar la 31 martie 1999, cu acordul autorității competente (fostul F.P.S.) și după achitarea redevențelor contractului de vânzare-cumpărare din 25 august 1999, înscris în cartea funciară.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare a acțiunilor din 19 aprilie 2000, s-a reținut că nu s-a făcut dovada vreunei cauze de nulitate, acesta fiind încheiat ca urmare a unei licitații. S-a apreciat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în cauză întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, sub incidența căreia intră și contractele în litigiu, apreciate ca valide. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții M.I.M.L. și S.Ș. la 21 iulie 2003, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, 7, 8 și 10 C. proc. civ. Prin motivele de recurs depuse la 18 august 2003, reclamanții au susținut următoarele: - În mod nelegal s-a apreciat de către instanța de apel că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu își mai găsesc aplicarea, întrucât a intrat în vigoare, între timp, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație.

- Statul Român nu deținea titlu valabil asupra imobilului în litigiu, preluat prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, act juridic inapt de a produce translația proprietății. S-a apreciat nelegal că preluarea s-a făcut cu respectarea art. I din decret în ceea ce privește pe autorul reclamanților. - Nelegalitatea soluției pronunțate cu privire la nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate de pârâți, în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001 și a contractului de leasing imobiliar, având în vedere că, în 1968, prin decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular al Capitalei s-a transferat folosința imobilului și nu alt drept real, către I.A.P.L. C. - Contractul de leasing imobiliar nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și SC R.B.I.

& P. SRL a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 24 1 -27 2 din O.U.G. nr. 88/1997, precum și a dispozițiilor art.10 din Legea nr. 112/1995, care nu permitea înstrăinarea locuințelor declarate monumente istorice. - Cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea-credință și sunt fondate pe o cauză ilicită, întrucât SC A. SA și SC C.B. SRL sunt persoane juridice notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, fiecare dintre ele deținând părți din imobil. - Titlul reclamanților este preferabil celor pe care le invocă pârâții, ceea ce face ca indiferent de constatarea sau nu a nulității actelor de înstrăinare ulterioare, dreptul recurenților să fie preferabil, fiind mai vechi și mai bine caracterizat.

La 19 octombrie 2004, intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Ministerul Culturii și Cultelor a formulat întâmpinare la 13 octombrie 2004, solicitând să se ia act că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu figurează ca parte contractantă în nici unul dintre contractele a căror nulitate s-a solicitat să se constate, iar sub aspectul prevederilor art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și-a precizat poziția, în sensul sancțiunii neexercitării dreptului de preemțiune al Statului Român la vânzarea unui imobil, monument istoric.

Analizând ansamblul probator a administrat în cauză raport la criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea urmează să aprecieze că recursul reclamanților este fondat având în vedere următoarele considerente: Instanța de apel a apreciat eronat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu își mai găsesc aplicarea în cauză, întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație. Acțiunea în revendicare cu care a fost investită prima instanță a fost formulată, în temeiul art. 480 C. civ., chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.213/1998, iar acțiunea conexă a fost întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998. Ca atare, raportat la momentul introducerii lor, cele două acțiuni conexe erau admisibile, apariția unei legi speciale de reparație neputând aduce atingere liberului acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O.

Chiar Legea nr. 10/2001 prevede, în art. 47 alin. (1), posibilitatea continuării acțiunilor în curs de judecată la data intrării sale în vigoare urmând ca, în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, dacă respectiva acțiune este respinsă printr-o hotărâre irevocabilă, să se poată solicita în baza legii speciale și conform procedurii reglementate de aceasta, restituirea în natură a bunului preluat abuziv sau despăgubirea prin echivalent. Chiar dispozițiile Legii nr. 10/2001 fac referire la imobilele preluate cu „titlu valabil” sau „fără titlu valabil”, sintagme pentru a căror definire fac trimitere expresă la art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe care instanța de apel îl apreciază ca inaplicabil în speță, lăsând practic nesoluționat capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Ca atare critica formulată în acest sens este întemeiată, instanța de apel săvârșind o denegare de dreptate atunci când a refuzat să se pronunțe asupra valabilității titlului statului, limitându-se dosar la constatarea neconstituționalității Decretului nr. 92/1950, în raport cu Constituția din 1948, în vigoare la acea dată. Deși Curtea de Apel București a admis, prin considerentele deciziei recurate că nu se poate pune în discuție recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților, garantat prin art. 480 C. civ., a apreciat că urmare recunoașterii acestui drept real în favoarea reclamanților nu trebuie să fie neapărat restituirea în natură, ci despăgubirea prin echivalent. Această argumentare este contradictorie și atrage incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, într-o primă aserțiune, se reține, după cum s-a arătat, că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948, pentru ca, într-o argumentare ulterioară să se aprecieze că s-a aplicat corect art. I din actul normativ menționat, în ceea ce-l privește pe autorul reclamanților, D.S. În realitate, instanțele de fond și apel au ignorat împrejurarea că imobilul revendicat, dobândit de D.S. prin moștenire și nu achiziționat în scopul obținerii de venituri din exploatarea sa, nu reprezenta un mijloc de producție, în sensul Decretului nr. 92/1950. Proprietarul nu se încadra în categoria exploatatorilor de locuințe, fiind intelectual profesionist, așa cum rezultă din carnetul său de muncă deci exceptat de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

Mai mult, dispozițiile art. II nu făcea nici o distincție cu privire la numărul de apartamente pe care o persoană din categoriile exceptate le putea avea în proprietate la data naționalizării. Simpla referire, prin considerentele deciziei recurate, la numărul mare de apartamente pe care le-ar fi deținut autorul reclamanților, nu este de natură să justifice încadrarea acestuia în categoria „exploatatorilor de locuințe”. Așa cum rezultă din probele administrate, imobilul revendicat nu a fost niciodată închiriat, fiind locuit permanent de familia S. Actele avute în vedere de instanța de apel în aprecierea încadrării autorului reclamanților în categoria „exploatatorilor de locuințe” vizează închirierea unei prăvălii și nu a imobilului în litigiu.

Declarațiile de cerere, făcute de moștenitorii lui D.O.S. privesc venituri obținute din chirii pentru imobilul din str. A. între anii 1941-1943, deci anterior adoptării Decretului nr. 92/1950 și, ca atare, nu sunt relevante pentru aprecierea legalității titlului statului. Cu privire la nelegalitatea soluției pronunțate cu privire la constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare având ca obiect imobilul în litigiu, Curtea va aprecia ca întemeiate criticile recurenților, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Prin decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular al Capitalei, la care face referire instanța de apel, s-a transferat folosința imobilului către I.A.P.L.C., neexistând nici o dovadă în sensul că, ulterior, ar fi operat vreun transfer de la această unitate către I.A.P.L.

A. În același sens, se va reține că nici prin Protocolul din 2 martie 1987 dintre Ministerul Turismului și Ministerul Comerțului Interior nu s-a realizat transmiterea vreunui drept real în favoarea pârâtei. Afirmația instanței de apel în sensul că pârâta SC A.ș și-ar fi consolidat dreptul de proprietate prin reorganizarea ca societate comercială, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990 este lipsită de suport legal, reglementările menționate neputând constitui acte de proprietate pentru pârâtă, de vreme ce nici terenul și nici clădirea nu au fost inventariate și evidențiate în patrimoniul sau bilanțul contabil al acesteia, situație ce rezultă din expertizele efectuate în cauză de experții N.A. și I.M.D.

De altfel, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevăd că imobilele din patrimoniul fostelor întreprinderi socialiste sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Este evident că un bun imobil preluat de stat fără titlu valabil nu poate deveni proprietatea unei societăți comerciale chiar dacă, formal, este evidențiat în patrimoniul ei. În ceea ce privește contractul de leasing imobiliar nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și S.C. R.B.J. & P. SRL (în prezent SC C.B. SRL), a cărui nulitate s-a solicitat să se constate, Curtea va aprecia că acesta a fost perfectat cu încălcarea dispozițiilor art. 24 1 -27 2 din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit cărora perfectarea unui astfel de contract, cu clauză irevocabilă de vânzare a unor active, era condiționată de apartenența acestora la patrimoniul locatorului, fiind necesar și acordul F.P.S.

Imobilul în litigiu, clasat în categoria monumentelor istorice, nu poate fi considerat ca „activ” destinat executării unei activități comerciale, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 112/1995 exceptând de la vânzare locuințele (trecute ca atare în proprietatea statului) declarate monumente istorice. Pentru încheierea valabilă a contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă se impunea condiția ca, anterior, locatarii să fie efectuat lucrări de investiții la bunul respectiv, conform art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997. Este evident că aceste investiții trebuiau autorizate lucrările de întreținere și reparații curente (calificate astfel prin Raportul de Evaluare al SC R.C.C.

și prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară) neputând avea un asemenea caracter. Nu trebuie omis faptul că, deși prin procesul-verbal din 26 august 1988 anterior încheierii contractului de leasing s-a menționat că pârâta SC C.B. SRL ar fi făcut investiții de 1.451.059.000 lei, iar activul dat în leasing era evaluat la 2.543.540.000 lei, aceste investiții nu au fost scăzute din preț. Contractul menționat este afectat de nulitate absolută nu numai pentru fraudă la lege, având în vedere argumentele expuse, ci are o cauză ilicită și pentru faptul că părțile contractante aveau cunoștință despre acțiunea în revendicate formulată de moștenitorii proprietarului în anul 1997 și erau notificate, reaua lor credință fiind evidentă.

În ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC A. SA și SC C.B. SRL (nr. 1335/1999, nr. 2995/1999, nr. 4995/2001) și a contractului nr. 469/2002 încheiat între SC C.B. SRL și SC A.E.R. SRL, Curtea va reține că acestea au o cauză ilicită, pe de o parte, pentru că s-a încălcat regimul monumentelor istorice reglementat de Legea nr. 422/2001 și, pe de altă parte, pentru că s-a urmărit, cu rea credință, fraudarea intereselor recurenților, în condițiile în care SC A. SA și C.B. SRL au fost notificate în temeiul Legii nr. 10/2001. Din momentul primirii notificărilor, aceste pârâte erau obligate să nu procedeze la înstrăinarea construcțiilor sau terenului. Această obligație legală este consfințită atât de dispozițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cât și de Normele metodologice (20.1).

În plus, reaua credință a pârâtelor menționate și a pârâtei SC A.E.R. SRL rezultă și din faptul că în ambele contracte de vânzare-cumpărare, încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a menționat clauza potrivit căreia cumpărătoarele au cumpărat pe riscul lor, fără a solicita certificat de sarcini. Ca atare se va reține că intimatele nu au depus minime diligențe pentru verificarea situației juridice a imobilului cumpărat, ocazie cu care ar fi putut constata notarea în cartea funciară a litigiului. De altfel, prin încheierea nr. 3355/2002 a judecătorului de carte funciară de la Judecătoria sectorului 4 București s-a refuzat intabularea dreptului de proprietate pe numele SC A.E.R.

S.R.L., cu motivarea caracterului litigios al bunului înstrăinat, conform art. 15 din Legea nr. 54/1998. De asemenea, instanța de apel a omis să analizeze motivul de nulitate absolută rezultând din încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care prevăd că imobilele ce fac parte din această categorie pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al statului, prin Ministerul Culturii și Cultelor, sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz (sub sancțiunea nulității absolute a vânzării). În raport de dispoziția legală menționată, dispoziție ce a fost încălcată la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, este lipsit de relevanță faptul că schimbarea destinației acestuia s-a făcut în condiții de legalitate pe baza avizului de specialitate nr. 53/1959 al fostului M.C.I., contrar argumentelor reținute de instanța de apel.

Imobilul revendicat de recurenți a fost declarat ca monument istoric prin H.C.M. nr. 1160/1955, clasificare menținută și în prezent, astfel că dispozițiile Legii nr. 422/2001 sunt pe deplin aplicabile, sancționând cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate în lipsa manifestării dreptului de preemțiune al statului. Față de considerentele menționate și reținând că numai recurenții au un titlu valabil, pârâții-intimați, dobânditori și subdobânditori ai imobilului în litigiu, neputând opune un titlu preferabil, Curtea urmează să aprecieze că acțiunea în revendicare este întemeiată, dreptul de proprietate al reclamanților fiind mai vechi și mai bine caracterizat. Această concluzie este susținută nu numai de lipsa dovezilor cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului (inexistența certificatului de atestare conform H.G.

nr. 834/1990), ci și de adresele nr. 116882 din 18 octombrie 2000 și 6917 din 3 septembrie 2001 eliberate de Registrul Comerțului, care atestă că SC A. SA nu are înregistrat imobilul în capitalul său social. Unicul înscris de care se prevalează pârâtele în dovedirea dreptului de proprietate asupra „activelor” de pe teren îl reprezintă tabelul 1506/1998, document ce emană de la SC A. SA și care nu poate reprezenta un titlu de proprietate. Față de considerentele expuse, Curtea urmează ca, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să admită recursul reclamanților și să caseze decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. În consecință, se vor admite acțiunile (principală și anexe) formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA, SC E.M.

SRL București, SC A.E.R. SRL și Ministerul Culturii și Cultelor. Se va constata nulitatea absolută a următoarelor contracte: contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2995 din 25 august 1999 încheiat între SC A. și SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4995 din 5 octombrie 2001 încheiat între SC A. SA și SC C.B. SRL și contractul de vânzare-cumpărare nr. 469 din 21 februarie 2002 încheiat între SC C.B. SRL și SC A.E.R. SRL. Vor fi obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA, SC E.M. SRL și SC A.E.R. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 2964 mp și construcțiile edificate pe acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții M.I.M.L. și S.Ș. împotriva deciziei civile nr. 374/A din 26 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Admite acțiunile (principală, precum și conexe) formulate de reclamanții M.I.M.L. și S.Ș. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al municipiului București, SC A. SA Otopeni, SC E.M. SRL București, SC A.E.R. SRL București și Ministerul Culturii și Cultelor. Constată nulitatea absolută a următoarelor contracte: contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și SC C.B.

SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2995 din 25 august 1999 încheiat între SC A. și SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4995 din 5 octombrie 2001 încheiat între SC A. SA și SC B.C. SRL și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 469 din 21 februarie 2002 încheiat între SC B.C. SRL și SC A.E.R. SRL. Obligă pe pârâții Consiliul General al municipiului București, SC A. SA, SC E.M. SRL și SC A.E.R. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 2964 mp și construcțiile edificate pe acesta. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2005.