ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9227/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9227/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25

iulie 1997 la Judecătoria sectorului 4 București, reclamanții S.Ș. și M.I.M.L.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al municipiului București și

SC A. SA, solicitând să se constate că imobilul din București, proprietatea

autorului lor S.D., un intră sub incidența Decretului nr. 92/1950, ca atare,

statul a deținut fără titlu imobilul și pe cale de consecință nu îl putea

transmite valabil către SC A. SA

Judecătoria sectorului 4 București a

pronunțat sentința civilă nr. 5590 din 4 iunie 1998 prin care s-a respins

acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanți a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

3170/A din 13 noiembrie 1998.

Prin decizia civilă nr. 1215 din 20

mai 1999, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul și

a casat decizia menționată, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul

București.

Prin sentința civilă nr. 1027 din 17

septembrie 1999, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 67/A din 13

februarie 2000 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

apelul ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2110 din 19

aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul, a

casat decizia și sentința menționate și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul București.

Cu ocazia rejudecării la termenul

din 9 octombrie 2001, s-a dispus conexarea dosarului nr. 4809/2001 la dosarul

nr. 4729/2001.

Prin cererea înregistrată în dosarul

conexat la 26 ianuarie 1999, aceiași reclamanți au chemat în judecată pe

pârâtul C.G.M.B., solicitând constatarea nulității titlului statului asupra

aceluiași imobil și obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate

imobilul.

În motivarea acestei cereri,

reclamanții au arătat că Decretul nr. 92/1950 în baza căruia s-a naționalizat

imobilul încalcă Constituția din 1948 și de aceea titlul statului nu este

valabil.

Prin sentința civilă nr. 345 din 23

martie 1999 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca

nefondată.

Prin decizia civilă nr. 187 din 16

septembrie 1999 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul reclamanților ca nefondat.

Prin decizia nr. 2109 din 19 aprilie

2001 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a admis recursul formulat de

reclamanți, a casat decizia și sentința menționate și a trimis cauza spre

rejudecare la tribunal.

Dosarul a fost înregistrat la

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4729/2001.

La 25 februarie 2002 reclamanții au

chemat în judecată în calitate de pârâtă și SC C.B. SRL, iar la 13 mai 2002 și

pe SC A.E.R. SRL, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină

proprietate și pașnică folosință imobilul în litigiu.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2002, în fond după

casarea cu trimitere, a respins ca nefondate cererea principală formulată de

reclamanții S.Ș. și M.I.M.L. împotriva pârâților C.G.M.B., SC A. SA, SC C.B.

SRL și SC A.E.R. SRL, prin care s-a solicitat să se constate că imobilul situat

în București, a fost naționalizat nelegal și să fie obligați pârâții la

restituirea acestuia, precum și cererea reconvențională prin care SC A. SA, SC

C.B. SRL și SC A.E. SRL au solicitat obligarea reclamanților la plata

contravalorii investițiilor făcute.

În motivarea hotărârii, prima

instanță a reținut că imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 în condițiile în care

proprietarul acestuia se încadra în categoria de persoane prevăzută de art. I

din actul normativ menționat, fiind exploatator de locuințe.

S-a mai arătat că actele de

vânzare-cumpărare subsecvente încheiate de pârâți sunt legale la fel ca și contractul

de leasing imobiliar în condițiile în care nu s-a făcut dovada vreunei cauze de

nulitate absolută.

Împotriva hotărârii menționate au

declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

ignorarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permit judecătorului

să verifice concordanța actului de preluare a imobilului cu Constituția în

vigoare la acel moment și tratatele internaționale semnate de România.

S-a invocat totodată încălcarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. în condițiile în care nu au fost

consemnate îndrumările date prin cele două decizii ale Curții Supreme de

Justiție de trimitere spre rejudecare (cauzele fiind conexate), cu referire la

art. 2 lit. g) și h) din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că, practic, instanța a

omis a se pronunța asupra uneia dintre cele două acțiuni cu care a fost

investită și anume cea introdusă la 26 ianuarie 1999.

Apelanții au criticat sentința și

pentru nesoluționarea celei de-a treia acțiuni conexe, privind constatarea

nulității actelor de înstrăinare, respectiv a contractului de leasing imobiliar

din 31 martie 1999 încheiat de SC C.B. cu încălcarea art. 24-27 din O.U.G. nr.

88/1997 și în condițiile în care imobilul face parte din categoria momentelor

istorice, iar lucrările de investiții nu au fost autorizate.

S-a susținut că și contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâte sunt nule absolut întrucât încalcă

dispozițiile Legii nr. 422/2002, art. 4 alin. (4) și că aceste acte au o cauză

ilicită, prin intenția de fraudare a legii și intereselor reclamanților, care

au notat în cartea funciară existența litigiului și au formulat notificări în

temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, apelanții au invocat

incidența art. II din Decretul nr. 92/1950, arătând că imobilul a fost locuit de

familia lor și nu a fost închiriat.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 374 A pronunțată la 26 iunie 2003 a

respins ca nefundat apelul reclamanților, reținând că preluarea imobilului în

litigiului de către stat s-a făcut cu respectarea art. I din Decretul nr.

92/1950 întrucât autorul acestora, chiar dacă se încadra în categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare, prin ocupația sa, dețin un număr

mare de apartamente, din care o parte erau închiriate.

S-a apreciat că pârâta SC A. (fostă

I.A.P.L. A.) a preluat imobilul în mod legal, prin decizia nr. 130/1968 a

fostului Sfat Popular al Capitalei și ulterior prin dispoziția ministerelor de

specialitate (deci ale organelor competente de la acea dată), conform Protocolului

din 2 martie 1987 de predare a imobilului de la Ministerul Turismului la

Ministerului Comerțului Interior.

Chiar dacă imobilul era declarat

monument istoric, schimbarea destinației acestuia din locuință în unitate de

alimentație publică și executarea lucrărilor de investiții s-au făcut pe baza

avizului de specialitate nr. 53/1969 al fostului M.C.I., deci în condiții de

legalitate.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a mai reținut că această pârâtă și-a consolidat dreptul de

proprietate prin reorganizarea ca societate comercială conform art. 20 din

Legea nr. 15/1990, fiind dobânditor de bună credință atât sub aspectul

dreptului comun (art. 1898 C. civ.), cât și al reglementărilor speciale, art.

20 din Legea nr. 15/1990 și ulterior art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, imobilul

intrând în circuitul juridic civil, s-a apreciat că pârâta era în drept să

încheie contractul de leasing imobiliar la 31 martie 1999, cu acordul

autorității competente (fostul F.P.S.) și după achitarea redevențelor

contractului de vânzare-cumpărare din 25 august 1999, înscris în cartea

funciară.

Cu privire la contractul de

vânzare-cumpărare a acțiunilor din 19 aprilie 2000, s-a reținut că nu s-a făcut

dovada vreunei cauze de nulitate, acesta fiind încheiat ca urmare a unei

licitații.

S-a apreciat că dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în cauză întrucât a intrat în vigoare

Legea nr. 10/2001, sub incidența căreia intră și contractele în litigiu,

apreciate ca valide.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs reclamanții M.I.M.L. și S.Ș. la 21 iulie 2003, criticând-o ca

nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, 7, 8 și

10 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs depuse la 18

august 2003, reclamanții au susținut următoarele:

- În mod nelegal s-a apreciat de

către instanța de apel că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu își mai

găsesc aplicarea, întrucât a intrat în vigoare, între timp, Legea nr. 10/2001,

ca lege specială de reparație.

- Statul Român nu deținea titlu

valabil asupra imobilului în litigiu, preluat prin aplicarea abuzivă a

Decretului nr. 92/1950, act juridic inapt de a produce translația proprietății.

S-a apreciat nelegal că preluarea s-a făcut cu respectarea art. I din decret în

ceea ce privește pe autorul reclamanților.

- Nelegalitatea soluției pronunțate

cu privire la nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate de pârâți,

în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001 și a contractului de leasing imobiliar,

având în vedere că, în 1968, prin decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular

al Capitalei s-a transferat folosința imobilului și nu alt drept real, către

I.A.P.L. C.

- Contractul de leasing imobiliar

nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și SC R.B.I. & P. SRL a

fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 24

1

-27

2

din O.U.G. nr. 88/1997, precum și a dispozițiilor art.10 din Legea nr.

112/1995, care nu permitea înstrăinarea locuințelor declarate monumente

istorice.

- Cele trei contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea-credință și sunt fondate pe o cauză

ilicită, întrucât SC A. SA și SC C.B. SRL sunt persoane juridice notificate în

temeiul Legii nr. 10/2001, fiecare dintre ele deținând părți din imobil.

- Titlul reclamanților este

preferabil celor pe care le invocă pârâții, ceea ce face ca indiferent de

constatarea sau nu a nulității actelor de înstrăinare ulterioare, dreptul

recurenților să fie preferabil, fiind mai vechi și mai bine caracterizat.

La 19 octombrie 2004, intimata SC A.

SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Ministerul Culturii și Cultelor a

formulat întâmpinare la 13 octombrie 2004, solicitând să se ia act că nu are

calitate procesuală pasivă, întrucât nu figurează ca parte contractantă în nici

unul dintre contractele a căror nulitate s-a solicitat să se constate, iar sub

aspectul prevederilor art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea

monumentelor istorice și-a precizat poziția, în sensul sancțiunii neexercitării

dreptului de preemțiune al Statului Român la vânzarea unui imobil, monument

istoric.

Analizând ansamblul probator a

administrat în cauză raport la criticile formulate prin motivele de recurs,

Curtea urmează să aprecieze că recursul reclamanților este fondat având în

vedere următoarele considerente:

Instanța de apel a apreciat eronat

că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu își mai găsesc aplicarea în

cauză, întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială de

reparație.

Acțiunea în revendicare cu care a

fost investită prima instanță a fost formulată, în temeiul art. 480 C. civ.,

chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.213/1998, iar acțiunea conexă a

fost întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ca atare, raportat la momentul

introducerii lor, cele două acțiuni conexe erau admisibile, apariția unei legi

speciale de reparație neputând aduce atingere liberului acces la justiție,

garantat de art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O.

Chiar Legea nr. 10/2001 prevede, în

art. 47 alin. (1), posibilitatea continuării acțiunilor în curs de judecată la

data intrării sale în vigoare urmând ca, în conformitate cu alin. (3) al

aceluiași articol, dacă respectiva acțiune este respinsă printr-o hotărâre

irevocabilă, să se poată solicita în baza legii speciale și conform procedurii

reglementate de aceasta, restituirea în natură a bunului preluat abuziv sau

despăgubirea prin echivalent.

Chiar dispozițiile Legii nr. 10/2001

fac referire la imobilele preluate cu „titlu valabil” sau „fără titlu valabil”,

sintagme pentru a căror definire fac trimitere expresă la art. 6 din Legea nr.

213/1998, pe care instanța de apel îl apreciază ca inaplicabil în speță, lăsând

practic nesoluționat capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Ca atare critica formulată în acest

sens este întemeiată, instanța de apel săvârșind o denegare de dreptate atunci

când a refuzat să se pronunțe asupra valabilității titlului statului,

limitându-se dosar la constatarea neconstituționalității Decretului nr.

92/1950, în raport cu Constituția din 1948, în vigoare la acea dată.

Deși Curtea de Apel București a

admis, prin considerentele deciziei recurate că nu se poate pune în discuție

recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților, garantat prin art. 480

C. civ., a apreciat că urmare recunoașterii acestui drept real în favoarea

reclamanților nu trebuie să fie neapărat restituirea în natură, ci despăgubirea

prin echivalent.

Această argumentare este contradictorie și atrage incidența

motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, într-o primă

aserțiune, se reține, după cum s-a arătat, că Decretul nr. 92/1950 contravenea

Constituției din 1948, pentru ca, într-o argumentare ulterioară să se aprecieze

că s-a aplicat corect art. I din actul normativ menționat, în ceea ce-l

privește pe autorul reclamanților, D.S.

În realitate, instanțele de fond și

apel au ignorat împrejurarea că imobilul revendicat, dobândit de D.S. prin

moștenire și nu achiziționat în scopul obținerii de venituri din exploatarea

sa, nu reprezenta un mijloc de producție, în sensul Decretului nr. 92/1950.

Proprietarul nu se încadra în

categoria exploatatorilor de locuințe, fiind intelectual profesionist, așa cum

rezultă din carnetul său de muncă deci exceptat de la naționalizare, conform

art. II din Decretul nr. 92/1950.

Mai mult, dispozițiile art. II nu

făcea nici o distincție cu privire la numărul de apartamente pe care o persoană

din categoriile exceptate le putea avea în proprietate la data naționalizării.

Simpla referire, prin considerentele

deciziei recurate, la numărul mare de apartamente pe care le-ar fi deținut

autorul reclamanților, nu este de natură să justifice încadrarea acestuia în

categoria „exploatatorilor de locuințe”.

Așa cum rezultă din probele

administrate, imobilul revendicat nu a fost niciodată închiriat, fiind locuit

permanent de familia S.

Actele avute în vedere de instanța

de apel în aprecierea încadrării autorului reclamanților în categoria

„exploatatorilor de locuințe” vizează închirierea unei prăvălii și nu a

imobilului în litigiu. Declarațiile de cerere, făcute de moștenitorii lui

D.O.S. privesc venituri obținute din chirii pentru imobilul din str. A. între

anii 1941-1943, deci anterior adoptării Decretului nr. 92/1950 și, ca atare, nu

sunt relevante pentru aprecierea legalității titlului statului.

Cu privire la nelegalitatea soluției

pronunțate cu privire la constatarea nulității absolute a actelor de

înstrăinare având ca obiect imobilul în litigiu, Curtea va aprecia ca

întemeiate criticile recurenților, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și

10 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 130/1968 a fostului

Sfat Popular al Capitalei, la care face referire instanța de apel, s-a

transferat folosința imobilului către I.A.P.L.C., neexistând nici o dovadă în

sensul că, ulterior, ar fi operat vreun transfer de la această unitate către

I.A.P.L. A.

În același sens, se va reține că

nici prin Protocolul din 2 martie 1987 dintre Ministerul Turismului și

Ministerul Comerțului Interior nu s-a realizat transmiterea vreunui drept real

în favoarea pârâtei.

Afirmația instanței de apel în

sensul că pârâta SC A.ș și-ar fi consolidat dreptul de proprietate prin

reorganizarea ca societate comercială, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990

este lipsită de suport legal, reglementările menționate neputând constitui acte

de proprietate pentru pârâtă, de vreme ce nici terenul și nici clădirea nu au

fost inventariate și evidențiate în patrimoniul sau bilanțul contabil al

acesteia, situație ce rezultă din expertizele efectuate în cauză de experții

N.A. și I.M.D.

De altfel, dispozițiile art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevăd că imobilele din patrimoniul fostelor

întreprinderi socialiste sunt proprietatea acestora, cu excepția celor

dobândite cu alt titlu. Este evident că un bun imobil preluat de stat fără

titlu valabil nu poate deveni proprietatea unei societăți comerciale chiar

dacă, formal, este evidențiat în patrimoniul ei.

În ceea ce privește contractul de

leasing imobiliar nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și S.C.

R.B.J. & P. SRL (în prezent SC C.B. SRL), a cărui nulitate s-a solicitat să

se constate, Curtea va aprecia că acesta a fost perfectat cu încălcarea

dispozițiilor art. 24

1

-27

2

din O.U.G. nr. 88/1997,

potrivit cărora perfectarea unui astfel de contract, cu clauză irevocabilă de

vânzare a unor active, era condiționată de apartenența acestora la patrimoniul

locatorului, fiind necesar și acordul F.P.S.

Imobilul în litigiu, clasat în

categoria monumentelor istorice, nu poate fi considerat ca „activ” destinat

executării unei activități comerciale, dispozițiile art. 10 din Legea nr.

112/1995 exceptând de la vânzare locuințele (trecute ca atare în proprietatea

statului) declarate monumente istorice.

Pentru încheierea valabilă a

contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă

se impunea condiția ca, anterior, locatarii să fie efectuat lucrări de

investiții la bunul respectiv, conform art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997.

Este evident că aceste investiții

trebuiau autorizate lucrările de întreținere și reparații curente (calificate

astfel prin Raportul de Evaluare al SC R.C.C. și prin raportul de expertiză

tehnică extrajudiciară) neputând avea un asemenea caracter.

Nu trebuie omis faptul că, deși prin

procesul-verbal din 26 august 1988 anterior încheierii contractului de leasing

s-a menționat că pârâta SC C.B. SRL ar fi făcut investiții de 1.451.059.000

lei, iar activul dat în leasing era evaluat la 2.543.540.000 lei, aceste

investiții nu au fost scăzute din preț.

Contractul menționat este afectat de

nulitate absolută nu numai pentru fraudă la lege, având în vedere argumentele

expuse, ci are o cauză ilicită și pentru faptul că părțile contractante aveau

cunoștință despre acțiunea în revendicate formulată de moștenitorii

proprietarului în anul 1997 și erau notificate, reaua lor credință fiind

evidentă.

În ceea ce privește nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC A. SA și SC C.B. SRL (nr.

1335/1999, nr. 2995/1999, nr. 4995/2001) și a contractului nr. 469/2002

încheiat între SC C.B. SRL și SC A.E.R. SRL, Curtea va reține că acestea au o

cauză ilicită, pe de o parte, pentru că s-a încălcat regimul monumentelor

istorice reglementat de Legea nr. 422/2001 și, pe de altă parte, pentru că s-a

urmărit, cu rea credință, fraudarea intereselor recurenților, în condițiile în

care SC A. SA și C.B. SRL au fost notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din momentul primirii notificărilor,

aceste pârâte erau obligate să nu procedeze la înstrăinarea construcțiilor sau

terenului. Această obligație legală este consfințită atât de dispozițiile art.

43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cât și de Normele metodologice (20.1).

În plus, reaua credință a pârâtelor

menționate și a pârâtei SC A.E.R. SRL rezultă și din faptul că în ambele

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, s-a menționat clauza potrivit căreia cumpărătoarele au cumpărat pe

riscul lor, fără a solicita certificat de sarcini.

Ca atare se va reține că intimatele

nu au depus minime diligențe pentru verificarea situației juridice a imobilului

cumpărat, ocazie cu care ar fi putut constata notarea în cartea funciară a

litigiului.

De altfel, prin încheierea nr.

3355/2002 a judecătorului de carte funciară de la Judecătoria sectorului 4

București s-a refuzat intabularea dreptului de proprietate pe numele SC A.E.R.

S.R.L., cu motivarea caracterului litigios al bunului înstrăinat, conform art.

15 din Legea nr. 54/1998.

De asemenea, instanța de apel a omis

să analizeze motivul de nulitate absolută rezultând din încălcarea

dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea

monumentelor istorice, care prevăd că imobilele ce fac parte din această

categorie pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de

preemțiune al statului, prin Ministerul Culturii și Cultelor, sau al unităților

administrativ-teritoriale, după caz (sub sancțiunea nulității absolute a

vânzării).

În raport de dispoziția legală

menționată, dispoziție ce a fost încălcată la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, este lipsit de relevanță

faptul că schimbarea destinației acestuia s-a făcut în condiții de legalitate

pe baza avizului de specialitate nr. 53/1959 al fostului M.C.I., contrar

argumentelor reținute de instanța de apel.

Imobilul revendicat de recurenți a

fost declarat ca monument istoric prin H.C.M. nr. 1160/1955, clasificare

menținută și în prezent, astfel că dispozițiile Legii nr. 422/2001 sunt pe

deplin aplicabile, sancționând cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate

în lipsa manifestării dreptului de preemțiune al statului.

Față de considerentele menționate și

reținând că numai recurenții au un titlu valabil, pârâții-intimați, dobânditori

și subdobânditori ai imobilului în litigiu, neputând opune un titlu preferabil,

Curtea urmează să aprecieze că acțiunea în revendicare este întemeiată, dreptul

de proprietate al reclamanților fiind mai vechi și mai bine caracterizat.

Această concluzie este susținută nu

numai de lipsa dovezilor cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului

(inexistența certificatului de atestare conform H.G. nr. 834/1990), ci și de

adresele nr. 116882 din 18 octombrie 2000 și 6917 din 3 septembrie 2001

eliberate de Registrul Comerțului, care atestă că SC A. SA nu are înregistrat

imobilul în capitalul său social.

Unicul înscris de care se prevalează

pârâtele în dovedirea dreptului de proprietate asupra „activelor” de pe teren

îl reprezintă tabelul 1506/1998, document ce emană de la SC A. SA și care nu

poate reprezenta un titlu de proprietate.

Față de considerentele expuse,

Curtea urmează ca, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să admită recursul

reclamanților și să caseze decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 1841

din 16 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

În consecință, se vor admite

acțiunile (principală și anexe) formulate de reclamanți în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA, SC E.M. SRL

București, SC A.E.R. SRL și Ministerul Culturii și Cultelor.

Se va constata nulitatea absolută a

următoarelor contracte: contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă

de vânzare nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și SC C.B. SRL,

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2995 din 25 august 1999 încheiat între SC

A. și SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4995 din 5 octombrie

2001 încheiat între SC A. SA și SC C.B. SRL și contractul de vânzare-cumpărare

nr. 469 din 21 februarie 2002 încheiat între SC C.B. SRL și SC A.E.R. SRL.

Vor fi obligați pârâții Consiliul

General al Municipiului București, SC A. SA, SC E.M. SRL și SC A.E.R. SRL să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, format din teren în suprafață de 2964 mp și construcțiile edificate

pe acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții M.I.M.L. și S.Ș. împotriva deciziei civile nr. 374/A din 26 iunie

2003 a Curții de Apel București, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă.

Admite acțiunile (principală, precum

și conexe) formulate de reclamanții M.I.M.L. și S.Ș. în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al municipiului București, SC A. SA Otopeni, SC E.M.

SRL București, SC A.E.R. SRL București și Ministerul Culturii și Cultelor.

Constată nulitatea absolută a

următoarelor contracte: contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă

de vânzare nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA și SC C.B. SRL,

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2995 din 25 august 1999 încheiat între SC

A. și SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4995 din 5 octombrie

2001 încheiat între SC A. SA și SC B.C. SRL și a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 469 din 21 februarie 2002 încheiat între SC B.C. SRL și

SC A.E.R. SRL.

Obligă pe pârâții Consiliul General

al municipiului București, SC A. SA, SC E.M. SRL și SC A.E.R. SRL să lase

reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

format din teren în suprafață de 2964 mp și construcțiile edificate pe acesta.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 noiembrie 2005.