ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 976/2003

DECIZIA

Nr. 976                                                                                                                                     DOSAR

Nr. 3465/2002

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin

Primarul general  împotriva deciziei nr. 177 din 25  aprilie 2002 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au prezentat  recurentul pârât Municipiul București, prin

Primarul general, reprezentat de consilier juridic O.O.și intimata reclamantă

R.L., prin avocat G.D..

Procedura completă.

Consilier juridic O.O.solicită admiterea recursului , astfel cum a fost

formulat.

Avocat G.D. cere respingerea recursului.

CURTEA

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 18375/1998, reclamanta R.L.a chemat în

judecată pârâții Municipiul București, prin Primarul general și Consiliul General

al Municipiului București, solicitând să se constate inaplicabilitatea

Decretului nr.92/1950 cu privire la imobilul situat în București, str.

Răspântiilor nr. 29, sector 2 , constând în nerespectarea dispozițiilor

cuprinse în art. 1 și 2 din decret, neconstituționalitatea acestui act normativ

în raport cu Constituția din 1948 și încălcarea dispozițiilor formale de

validare a normei și, pe cale de consecință, să se constate că în calitate de

unică moștenitoare a defunctei R.M., reclamanta este proprietara imobilului în

litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul a aparținut autoarei sale

R.M. , în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

16579/23.05.1935 și transcris la aceeași dată sub nr. 9892 la Tribunalul Ilfov

–Secția Notariat.

Prin Decretul nr. 92/1950, contrar prevederilor art.II , imobilul a intrat în

proprietatea statului.

Prin sentința civilă nr. 11946 din 20.09.1999 , Judecătoria sectorului 2

București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 154/F din 2 februarie

2001, a admis acțiunea reclamantei împotriva pârâtului Consiliul General al

Municipiului București; s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950

cu privire la imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 570 mp și

construcție, alcătuită din  subsol, parter, etaj și pod, precum și că

reclamanta este proprietara acestuia.

Pentru a ajunge la această soluție, tribunalul a reținut că autorii reclamantei

erau exceptați de la naționalizare, conform art. II din Decretul 92/1950, fiind

întrunite și cerințele art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Municipiul București, prin Primarul general a formulat apel împotriva acestei

sentințe, pe care, însă, nu l-a motivat.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 177 din

25.04.2002 , a respins ca nefondat apelul.

Procedând la examinarea fondului litigiului, conform art. 292 al.2 C. proc.

civ., curtea de apel a constatat că prima instanță, în mod legal a admis

acțiunea, deoarece autorii reclamantei făceau parte din categoriile sociale

exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul 92/1950; acest

fapt a reieșit din cuprinsul sentinței nr. 5813/1997 a Judecătoriei sectorului

2 București, depusă la dosar, prin care a fost admisă o acțiune anterioară, cu

aceleași capete de cerere, dar pronunțată în contradictoriu cu Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor.

Astfel, instanța de apel a considerat că acțiunea cu cele două capete de cerere

este admisibilă și întemeiată și a respins apelul ca nefondat, menținând soluția

primei instanțe.

Soluția curții de apel a fost atacată cu recurs de Municipiul București, prin

Primarul General, care, în esență, a susținut faptul că decizia nu cuprinde

nici o motivare referitoare la excepția invocată de pârât referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii față de dispozițiile art. 111 C.proc.civ., în sensul

că, deși obiectul cauzei este o acțiune în  constatare, motivarea este

specifică acțiunii în revendicare; s-a mai arătat că la data judecării cauzei,

reclamanta a fost reprezentată de avocat și nu  de mandatară,așa cum s-a

consemnat în practicaua deciziei, că reclamanta nu deține posesia imobilului,

că, referitor la apartamentele nr. 1 și 2 de la parter și nr. 4 de la etaj,

reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece apartamentele au fost

vândute și aceasta nici nu a făcut dovada că este unica moștenitoare a numitei

M.B., precum și faptul că instanța nu i-a pus în vedere reclamantei să

certifice actele  de la dosar  „ conform cu originalul” și nu au fost

prezentate nici originalele acestor înscrisuri.

Recursul este nefondat.

În ceea ce privește susținerea că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

încălcarea prevederilor art. 111 C.proc.civ., este de observat faptul că

prezenta acțiune este o acțiune în constatare iar nu în realizare.

Acțiunile în constatare sunt acele acțiuni prin care se urmărește să se

constate existența sau inexistența unui anumit raport juridic între părți; ele

au un caracter limitat, subsidiar ( prin comparație cu cele în realizare ) și

nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin intermediul executării

silite.

Este cazul în speță: reclamanta urmărește constatarea inexistenței oricărui

drept real al Municipiului București sau Consiliului General al Municipiului

București asupra imobilului.

Cum, prin sentința civilă nr. 5813 din 19.05.1997 a Judecătoriei sectorului 2

București, s-a admis cererea de constatare a inexistenței titlului statului în

contradictoriu cu Ministerul de Finanțe, reclamanta a urmărit, prin prezenta

acțiune și rezolvarea problemei existenței sau inexistenței vreunui drept real

al Municipiului București, precum și inaplicabilitatea Decretului 92/1950

asupra imobilului în litigiu , în condițiile în care autorii săi erau exceptați

de la naționalizare în condițiile art.II din acest decret.

Referitor la susținerea că reclamanta nu ar avea caliate procesuală activă,

nici această critică  nu poate  fi primită; la dosarul cauzei au fost depuse

înscrisurile ce atestă faptul că autoarea reclamantei, R.M., mama sa adoptivă,

a fost proprietara imobilului, legătura de filiație dintre aceasta și

reclamantă, respectiv actul de adopție, acte de stare civilă, certificatele de

moștenitor de pe urma defunctului său tată și a defunctei sale mame, concluzia

ce se desprinde din cuprinsul acestora fiind că reclamanta este unică

moștenitoare.

Faptul că la data judecării cauzei reclamanta a fost reprezentată de avocat, și

nu de mandatară, nu prezintă nici o relevanță juridică ,fiind vorba eventual de

o eroare materială, iar critica privind  lipsa certificării  de către avocat, a

actelor depuse, este, de asemenea, neîntemeiată ,de vreme ce , la dosar au fost

depuse, în repetate rânduri și prezentate părților,  copii ale actelor

legalizate , nefiind contestate.

Întrucât ambele instanțe au reținut în mod corect  faptul că acțiunea este

admisibilă și întemeiată, recursul apare ca nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU

ACESTE  MOTIVE

ÎN  NUMELE  LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 177 din 25

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2003.