ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3164/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3164/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 13 august

2002, ulterior precizată, reclamanta B.D.M. a chemat în judecată pe pârâții

municipiul București, SC H.N. SA, C.O. și C.M. pentru a se constata nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 205/21219 din 27 septembrie

1996 intervenit între pârâtul vânzător municipiul București prin SC H.N. SA și

pârâții cumpărători C.O. și C.M., precum și pentru a fi obligați pârâții să

lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.

La 16 ianuarie 2003 pârâții C. au

formulat cerere reconvențională solicitând să se constate că sunt cumpărători

de bună credință ai imobilului revendicat, iar la 18 noiembrie 2003 aceiași

pârâți au chemat în garanție pe ceilalți pârâți cerându-le să răspundă în

cadrul garanției pentru evicțiune.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 472 din 14 mai 2004, prin care a admis

acțiunea în parte, a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare intervenit între părți, a obligat pe pârâții C. să lase un

apartament din imobilul în litigiu în deplina proprietate și posesie a

reclamantei, respingând ca inadmisibil capătul de cerere revendicatoriu

formulat contra pârâților municipiul București și SC H.N. având ca obiect

restul imobilului, ca neîntemeiată cererea reconvențională și ca lipsită de

obiect cererea de chemare în garanție.

Prin decizia civilă nr. 1003 din 31

mai 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondate apelurile declarate de SC H.N. SA și Primăria municipiului București,

a admis apelul formulat de reclamanta B.(G.)D.M., a anulat partea din sentința

primei instanțe privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale a

Primăriei municipiului București, a menținut dispozițiile referitoare la

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, la revendicarea în raport cu

pârâții persoane fizice, la cererea reconvențională și la cererea de chemare în

garanție, reținând cauza pentru evocarea fondului asupra capătului de cerere

privind revendicarea în raport cu Primăria municipiului București.

Evocând fondul în sensul celor mai

sus hotărâte, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat

decizia civilă nr. 272 din 20 iunie 2006, prin care a admis acțiunea civilă

introdusă de reclamanta B.D.M. împotriva pârâtului municipiul București și l-a

obligat pe acesta să lase în deplina proprietate și posesie a reclamantei

partea neînstrăinată din imobilul situat în sector 1.

Împotriva arătatelor decizii ale

Curții de Apel București au declarat recurs municipiul București, C.O., C.M. și

Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului, ultima acționând la cererea și

în interesul recurenților C.

Prin recursul Municipiului București

împotriva deciziei civile nr. 1003 din 31 mai 2005 se susține că greșit

instanța de apel a respins apelul declarat de actualul recurent, deoarece la

data perfectării contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul

necontestat al imobilului, titlul acestuia nefiind desființat, iar părțile au

fost de bună-credință, fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 10/2001, indiscutabil fiind că au fost respectate condițiile de validitate

prevăzute de art. 948 C. civ., nefiind înlăturată de către reclamantă, potrivit

cu art. 1169 C. civ., prezumția relativă de bună credință.

Încadrând cele astfel susținute în

cazurile de recurs reglementate prin art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.,

municipiul București a cerut modificarea deciziei atacate în sensul admiterii

apelului său cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.

Prin secundul recurs, încadrat de

asemenea în prevederile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., municipiul

București a cerut, cu aceleași consecințe, modificarea deciziei nr. 272 din 20

iunie 2006.

Dezvoltând recursul, municipiul

București a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, deoarece a

rezolvat litigiul pe calea dreptului comun, inadmisibilă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă Primăria municipiului București nu a

soluționat încă cererea de restituire în natură, reclamanta având la îndemână

numai posibilitatea de a cere în justiție obligarea Primarul General al

municipiului București de a emite dispoziție motivată prin care să se pronunțe

asupra notificării ce i-a fost făcută de către reclamantă.

Recursurile declarate de pârâții

C.O. și C.M., precum și de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului vor

fi examinate împreună, dat fiind că ultimul dintre ele a fost declarat în

favoarea pârâților C.

Prin aceste recursuri este atacată decizia

civilă nr. 1003/2005 sub următoarele aspecte:

- ambele instanțe au aplicat greșit

în cauză principiul autorității lucrului judecat, pentru că la dosar nu există

o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate nulitatea

titlului statului, astfel că titlul valabil al statului este dat de sentința

civilă nr. 7721 din 25 decembrie 1963 pronunțată de Tribunalul Popular al

raionului 30 Decembrie, care a trecut în proprietatea statului imobilul

abandonat de fosta lui proprietară;

- au fost încălcate prevederile

Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, în raport cu care

imobilul apărea ca fiind preluat cu titlu de către stat, precum și dispozițiile

art. 18 lit. d), art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 948,

art. 966, art. 971, art. 1295 și art. 1898 C. civ. întrucât instanțele au

reținut greșit că pârâții au fost de rea credință la momentul perfectării

contractului de vânzare-cumpărare, deși probele atestă că au luat cunoștință

numai ulterior despre acțiunea reclamantei făcută în scopul redobândirii

imobilului;

- în fine instanța de apel a

încălcat dispozițiile legale aplicabile, refuzând să observe că pârâții C. erau

chiriașii apartamentului în litigiu, locuind efectiv în acesta, îndeplinind

condițiile din art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, că apartamentul nu era

exceptat de la vânzare conform art. 10 din aceiași lege, iar vânzarea s-a făcut

după expirarea termenului prevăzut prin art. 14 din același act normativ;

- acțiunea în revendicare a fost admisă

cu încălcarea art. 18 pct. d, art. 46 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 pct. 2,

art. 9 pct. 2, art.1 1 pct. d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, potrivit cu care nu este posibilă retrocedarea pe cale administrativă

în cazul imobilelor vândute foștilor chiriași cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință;

- instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 261, art. 296 și art. 297 C. proc. civ. pentru că, în

soluționarea mai multor apeluri declarate împotriva unei singure sentințe, a

pronunțat două hotărâri în loc de una singură, iar soluțiile date în privința

cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție nu sunt motivate,

părțile fiind puse în imposibilitate de le ataca, fiindu-le astfel încălcat în

mod grav dreptul la apărare;

- aceeași instanță a încălcat

prevederile art. 277 C. proc. civ. prin obligarea în solidar a pârâților la

plata cheltuielilor de judecată;

- instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, anume adresele nr.

12390 din 20 septembrie 1996 emisă de SC H.N. SA și nr. 13295 din aceeași dată

emisă de Administrația Financiară a sectorului 1, prin care se atestă că

imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951

conform sentinței civile nr. 772 din 25 decembrie 1963; numai prin neobservarea

acestora statuându-se că pârâții cumpărători nu ar fi depus diligențe

suficiente în scopul aflării situației juridice a apartamentului.

Pentru toate aceste motive, încadrate

în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9, 10 C. proc. civ.,

pârâții au cerut în principal admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei și admiterii cererii

reconvenționale, iar în subsidiar casarea aceleiași decizii și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Cu o motivare identică, pârâții C.O.

și C.M. au declarat recurs și împotriva deciziei civile nr. 272 din 20 iunie

2006.

Examinând recursurile astfel

declarate și motivate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată cele ce

succed.

1) Tribunalul Popular al raionului

30 Decembrie București a pronunțat sentința civilă nr. 7721 din 25 decembrie

1963, prin care a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului proprietatea

M.T.S. compus din teren în suprafață de 461 mp și construcție, situat în

București, Raion 30 Decembrie.

Trecerea efectivă în proprietatea

statului s-a făcut prin decizia nr. 544 din 4 iunie 1964 emisă de Comitetul

Executiv al Raionului „30 Decembrie” București.

Prin decizia civilă nr. 1966 A din

11 septembrie 1996, Tribunalul municipiului București, secția a III-a civilă, a

admis apelul declarat de B.M. împotriva sentinței civile nr.1384 din 2 iunie

1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, pe care a schimbat-o în

sensul că a admis acțiunea civilă introdusă de B.M. și, în contradictoriu cu

Consiliul Local al Municipiului București, RA I. și SC H.N. SA, a constatat

nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în

sector 1, compus din construcție și teren conform deciziei nr. 544 din 4 iunie

1964 a fostului Sfat Popular Raion 30 Decembrie.

Fără a opera în cauză cu forța

excepției autorității lucrului judecat în sensul reglementat prin art. 166 C.

proc. civ., decizia civilă nr. 1966 A din 11 septembrie 1996 a Tribunalului

municipiului București, secția a III-a civilă, constituie o probă de

neînlăturat a nulității titlului de proprietate pe care statul îl exhiba asupra

imobilului în litigiu.

Consecința imediată a hotărârii

judecătorești de mai sus a constat în scoaterea imobilului din sfera de

reglementare a Legii nr. 112/1995, începând cu data pronunțării hotărârii, 11

septembrie 1996, de la care hotărârea era definitivă prin ea însăși, cu atât

mai mult cu cât Consiliul Local al municipiului București a fost prezent la

dezbateri și a pus concluzii prin consilierul său juridic.

Aceasta pentru că, așa cum prevede

prin art. 1 alin. (1), Legea nr. 112/1995 a reglementat numai situația juridică

a imobilelor cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului cu

titlu, permițând prin art. 9 vânzarea către chiriași a acelor apartamente care

nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Așadar, în ce privește pe vânzătorul

către foștii chiriași C. de la data de 27 septembrie 1996 este în afara

oricărei discuții reaua sa credință, indiferent de eventuala comunicare

ulterioară a arătatei hotărâri judecătorești.

În aceste condiții de fapt, corect

instanța de apel a statuat în sensul că nici cumpărătorii C. nu pot pretinde cu

temei că au acționat cu bună-credință, fiind evident că, printr-o minimă

diligență, aceștia ar fi avut posibilitatea de a cunoaște regimul juridic real

al imobilului în care este situat apartamentul cumpărat.

2) Nu poate fi primită susținerea

inadmisibilității acțiunii în justiție la care a recurs reclamanta.

Nu este negat faptul că reclamanta a

declanșat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că primăria

notificată nu s-a pronunțat asupra notificării prin emiterea de către primarul

general a unei dispoziții motivate în termenul defipt de aceeași lege.

Desigur, reclamanta ar fi avut și

posibilitatea de a cere justiției să oblige acea primărie să îndeplinească

obligația pusă de lege în sarcina sa.

Este, de asemenea, adevărat că Legea

nr. 10/2001 nu reglementează situația tăcerii entității notificate, însă lacuna

legii nu are semnificația susținută în fața instanței de recurs.

Dimpotrivă, în atare ipoteză,

persoana îndreptățită are posibilitatea de a cere justiției să dispună ea

însăși asupra cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de

stat, adică să se pronunțe asupra unui drept cu caracter civil, numai astfel

dându-se eficiență accesului la justiție ca drept consacrat prin art. 21 din

Constituție, precum și prin art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

3) La data pronunțării deciziei

civile nr. 1003 din 31 mai 2005 erau aplicabile dispozițiile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. în forma potrivit cu care, în caz de admitere a apelului pentru

judecarea în primă instanță fără cercetarea fondului, cum este situația în

speță, instanța de apel va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțându-se o

hotărâre definitivă.

Dispoziția enunțată nu exclude posibilitatea

pronunțării în apel a două hotărâri consecutive, care să rezolve ansamblul

pricinii în două etape, cum a procedat și instanța de apel în prezenta cauză,

și deși nu presupune asemenea modalitate, nerecomandabilă de altfel pentru

acuratețea actului de justiție, nici nu prevede sancțiunea nulității unor atare

hotărâri.

4) Critica referitoare la

nepronunțarea instanței de apel asupra unor probe administrate și hotărâtoare

este inadmisibilă, nemaiconstituind caz de recurs după abrogarea fostului pct.

11 al art. 304 C. proc. civ.

5) Este lipsit de folos practic

recursul declarat de pârâții C. împotriva deciziei civile nr. 272 din 20 iunie

2006 a aceleași instanțe de apel, dat fiind că prin aceasta a fost rezolvat

litigiul distinct dintre celelalte părți din același proces.

6) Corect instanța de apel, prin

decizia nr. 1003 din 31 mai 2005, a obligat pe apelanții din acea fază

procedurală la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantă, deoarece

acei apelanți au căzut în pretenții apărând interese contrare celor ale

reclamantei, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) și art.

277 C. proc. civ.

7) Considerentele expuse răspund

tuturor criticilor deduse acestei judecăți și impun concluzia că recursurile

sunt nefondate, astfel că acestea vor fi respinse în temeiul prevederilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de C.O., C.M., municipiul București, prin primarul general și

Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului împotriva deciziei nr. 272 din

20 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 aprilie 2007.