ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 8 iulie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, reclamanții I.B.S. și I.R.A. au chemat în judecată Primăria

municipiului București, solicitând să se constate că sunt proprietarii

apartamentului A, situat la etajul 3 al imobilului din sectorul 1, dobândit

prin succesiune de la defunctul lor tată, I.T. Acțiunea a fost completată

ulterior, în sensul introducerii în cauză a familiei V.A.C., pentru constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1997,

încheiat între S.C. H.N. S.A. și această familie cu privire la apartamentul în

discuție.

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă

nr. 20095 din 8 decembrie 1998 acțiunea a fost admisă, constatându-se nulitatea

contractului, V.A.C. a fost obligat să lase liberă posesia și proprietatea

reclamanților, imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără nici un

titlu. Această sentință a fost desființată în exercitarea apelului, pentru

necitarea lui V.C.

După casarea cu trimitere, familia V. a formulat

cerere reconvențională, solicitând să se constate că sunt proprietarii

apartamentului pretins de reclamanți, precum și cerere de chemare în garanție

pentru evicțiune împotriva vânzătorului în ipoteza admiterii acțiunii

reclamanților. Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competenta de soluționare

a cauzei, în urma întocmirii raportului de expertiză.

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin decizia civilă nr. 1334 din 11 decembrie 2000 a respins ca neîntemeiată

cererea principală, respingând totodată cererea reconvențională și cererea de

chemare în garanție. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că deși

reclamanții au dovedit că autorul lor a fost proprietar, prin cumpărare în anul

1938, al apartamentului, nu rezultă până când proprietatea s-a menținut în

patrimoniul său, de vreme ce la data naționalizării imobilul figura pe numele

unei alte persoane, S.S.N. Ca o consecință a acestei constatări, s-au respins

celelalte cereri formulate de părțile litigante.

În urma administrării probei cu înscrisuri și

interogatoriu, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia

nr. 23 din 22 ianuarie 2002, prin care a respins apelul reclamanților, a admis

apelul formulat de familia V., a schimbat în parte sentința, în sensul că a

constatat existența dreptului de proprietate al acestora asupra ap. 14. Pentru

a motiva soluția la care s-a oprit, instanța de apel a reținut în esență că

intervenienții fortați V. au cumpărat apartamentul pe care îl ocupau în

calitate de chiriași, la data de 16 aprilie 1997, anterior introducerii

acțiunii de față de către reclamanți, astfel încât nu prezintă importanță nici

dacă autorul reclamanților a fost sau nu proprietarul bunului, nici dacă

apartamentul a ajuns cu sau fără titlu în proprietatea statului, care apoi l-a

vândut familiei V. în temeiul Legii nr. 112/1995. S-au invocat în argumentarea

soluției dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care protejează

pe cumpărătorii de bună credință.

Împotriva acestei decizii în termen legal au

declarat recurs reclamanții, care au invocat motivele de casare prevăzute de

art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

susținut în esență că printr-o motivare sumară, din care rezultă nepronunțarea

asupra unor probe esențiale în soluționarea pricinii (formularea de către

chiriași a cererii de a cumpăra apartamentul înaintea termenului prevăzut de

lege; solicitarea adresată de reclamanți Comisiei locale pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a bunului; nedepunerea de către

chiriași-rude prin alianță cu familia reclamanților - a unor minime diligențe

cu privire la situația imobilului înainte de a încheia contractul de vânzare-cumpărare),

instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 213/1998 și ale art. 46 din Legea nr.10/2001.

Intimații nu au depus întâmpinare în combaterea

recursului.

Recursul este fondat, urmând ca prin admiterea

lui, decizia recurată să fie casată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la

aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente.

Potrivit înscrisurilor necontestate de la dosar,

reclamanții sunt singurii moștenitori, în calitate de fii, ai lui I.T., zis T.,

decedat la 29 iulie 1967, potrivit certificatului de moștenitor nr. 13 din 10

ianuarie 1968. Acesta a cumpărat în anul 1938 de la B.P., un apartament (ap. A,

etaj III, în stânga) din blocul situat în Str. S., blocul având 27 de

apartamente. În urma schimbării regimului politic în România și a edictării

Decretului nr. 92/1950, apartamentele mai multor proprietari din acel bloc au

fost naționalizate, astfel cum rezultă din anexa decretului în cauză. Întrucât

numerele (literele) apartamentelor nu au fost individualizate în actul de

preluare, instanța de fond a fost în eroare atunci când a prezumat că tatăl

reclamaților nu mai era proprietar în anul 1950, de vreme ce numele acestuia nu

apărea în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 printre proprietarii din Str. S.

Fără a se pronunța explicit asupra

acestui singur motiv pentru care acțiunea reclamanților a fost respinsă la

fond, Curtea de apel s-a rezumat la a califica nerelevantă existenta calității

de proprietar a autorului reclamanților, respingând apelul lor, fără a motiva

această opțiune. De aceea, se constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, din faptul cunoscut și

dovedit că tatăl reclamanților a fost proprietar prin cumpărare al unui

apartament nu se poate deduce logic că acesta nu mai era proprietar în anul

1950, ci dimpotrivă, împrejurarea că acesta nu apare printre persoanele ale

căror apartamente de la acea adresă au fost naționalizate, poate conduce la

concluzia că bunul proprietatea sa nu a fost naționalizat.

Și celelalte motive ale recursului

sunt fondate. Astfel, puteau fi înstrăinate către chiriași în condițiile Legii

nr. 112/1995 numai apartamentele care au trecut în proprietatea statului cu

titlu. Or, cum apartamentul în discuție nu s-a dovedit a fi fost naționalizat,

rezultă că acesta a ajuns în detenția statului dintr-o eroare, fără titlu.

Această eroare s-a datorat faptului că în lista anexă a Decretului nr. 92/1950

autorul reclamanților apare ca fiind deposedat de 7 apartamente, situate însă

la alte adrese. De aceea, în speță trebuia lămurită problema existenței sau nu

a unui titlu al statului, ca pârât în cauză. În mod superficial instanța de

apel a apreciat că este nerelevantă această împrejurare, din care se puteau

abia apoi, trage concluzii cu privire la valabilitatea titlului

intervenienților forțați asupra aceluiași apartament.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel, ca instanță

devolutivă de control judiciar putea și trebuia să se pronunțe asupra unor

mijloace de probă care aveau relevanță în soluționarea speței. Astfel, la

dosarul Curții de apel se află un înscris din care rezultă că reclamanții

solicitaseră restituirea în natură a apartamentului, considerat a fi în

detenția statului fără nici un titlu. Instanța nu s-a pronunțat în nici un mod

asupra acestui mijloc de probă, după cum, pentru a motiva admiterea cererii

reconvenționale, a ignorat și alte mijloace de probă. Cum rezultă din răspunsul

la interogatoriu, chiriașii-cumpărători sunt rude prin alianță cu familia

reclamanților, ceea ce poate conduce la anumite concluzii cu privire la

necunoașterea de către ei a adevăratului proprietar al bunului. Apoi,

împrejurarea că au solicitat cumpărarea apartamentului în luna mai 1996 iar

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat abia în aprilie 1997 ridică

anumite semne de întrebare asupra legalității acestui contract.

Cum, potrivit art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, văzând că împrejurările de fapt

ale cauzei nu au fost pe deplin clarificate pentru a permite acestei Curți să

se pronunțe conform art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, cu

trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții I.R.A. și I.B.Ș. împotriva deciziei nr. 23 din 22 ianuarie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează această decizie și trimite cauza la

Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanți

și de pârâții V.A.C. și V.C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2004.