ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 iulie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții I.B.S. și I.R.A. au chemat în judecată Primăria municipiului București, solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului A, situat la etajul 3 al imobilului din sectorul 1, dobândit prin succesiune de la defunctul lor tată, I.T. Acțiunea a fost completată ulterior, în sensul introducerii în cauză a familiei V.A.C., pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1997, încheiat între S.C. H.N. S.A. și această familie cu privire la apartamentul în discuție.

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 20095 din 8 decembrie 1998 acțiunea a fost admisă, constatându-se nulitatea contractului, V.A.C. a fost obligat să lase liberă posesia și proprietatea reclamanților, imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără nici un titlu. Această sentință a fost desființată în exercitarea apelului, pentru necitarea lui V.C. După casarea cu trimitere, familia V. a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului pretins de reclamanți, precum și cerere de chemare în garanție pentru evicțiune împotriva vânzătorului în ipoteza admiterii acțiunii reclamanților. Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competenta de soluționare a cauzei, în urma întocmirii raportului de expertiză.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1334 din 11 decembrie 2000 a respins ca neîntemeiată cererea principală, respingând totodată cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție. În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că deși reclamanții au dovedit că autorul lor a fost proprietar, prin cumpărare în anul 1938, al apartamentului, nu rezultă până când proprietatea s-a menținut în patrimoniul său, de vreme ce la data naționalizării imobilul figura pe numele unei alte persoane, S.S.N. Ca o consecință a acestei constatări, s-au respins celelalte cereri formulate de părțile litigante.

În urma administrării probei cu înscrisuri și interogatoriu, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 23 din 22 ianuarie 2002, prin care a respins apelul reclamanților, a admis apelul formulat de familia V., a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat existența dreptului de proprietate al acestora asupra ap. 14. Pentru a motiva soluția la care s-a oprit, instanța de apel a reținut în esență că intervenienții fortați V. au cumpărat apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriași, la data de 16 aprilie 1997, anterior introducerii acțiunii de față de către reclamanți, astfel încât nu prezintă importanță nici dacă autorul reclamanților a fost sau nu proprietarul bunului, nici dacă apartamentul a ajuns cu sau fără titlu în proprietatea statului, care apoi l-a vândut familiei V. în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-au invocat în argumentarea soluției dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care protejează pe cumpărătorii de bună credință. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanții, care au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut în esență că printr-o motivare sumară, din care rezultă nepronunțarea asupra unor probe esențiale în soluționarea pricinii (formularea de către chiriași a cererii de a cumpăra apartamentul înaintea termenului prevăzut de lege; solicitarea adresată de reclamanți Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a bunului; nedepunerea de către chiriași-rude prin alianță cu familia reclamanților - a unor minime diligențe cu privire la situația imobilului înainte de a încheia contractul de vânzare-cumpărare), instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 46 din Legea nr.10/2001.

Intimații nu au depus întâmpinare în combaterea recursului. Recursul este fondat, urmând ca prin admiterea lui, decizia recurată să fie casată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente. Potrivit înscrisurilor necontestate de la dosar, reclamanții sunt singurii moștenitori, în calitate de fii, ai lui I.T., zis T., decedat la 29 iulie 1967, potrivit certificatului de moștenitor nr. 13 din 10 ianuarie 1968. Acesta a cumpărat în anul 1938 de la B.P., un apartament (ap. A, etaj III, în stânga) din blocul situat în Str. S., blocul având 27 de apartamente. În urma schimbării regimului politic în România și a edictării Decretului nr. 92/1950, apartamentele mai multor proprietari din acel bloc au fost naționalizate, astfel cum rezultă din anexa decretului în cauză.

Întrucât numerele (literele) apartamentelor nu au fost individualizate în actul de preluare, instanța de fond a fost în eroare atunci când a prezumat că tatăl reclamaților nu mai era proprietar în anul 1950, de vreme ce numele acestuia nu apărea în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 printre proprietarii din Str. S. Fără a se pronunța explicit asupra acestui singur motiv pentru care acțiunea reclamanților a fost respinsă la fond, Curtea de apel s-a rezumat la a califica nerelevantă existenta calității de proprietar a autorului reclamanților, respingând apelul lor, fără a motiva această opțiune. De aceea, se constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, din faptul cunoscut și dovedit că tatăl reclamanților a fost proprietar prin cumpărare al unui apartament nu se poate deduce logic că acesta nu mai era proprietar în anul 1950, ci dimpotrivă, împrejurarea că acesta nu apare printre persoanele ale căror apartamente de la acea adresă au fost naționalizate, poate conduce la concluzia că bunul proprietatea sa nu a fost naționalizat. Și celelalte motive ale recursului sunt fondate. Astfel, puteau fi înstrăinate către chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995 numai apartamentele care au trecut în proprietatea statului cu titlu. Or, cum apartamentul în discuție nu s-a dovedit a fi fost naționalizat, rezultă că acesta a ajuns în detenția statului dintr-o eroare, fără titlu.

Această eroare s-a datorat faptului că în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 autorul reclamanților apare ca fiind deposedat de 7 apartamente, situate însă la alte adrese. De aceea, în speță trebuia lămurită problema existenței sau nu a unui titlu al statului, ca pârât în cauză. În mod superficial instanța de apel a apreciat că este nerelevantă această împrejurare, din care se puteau abia apoi, trage concluzii cu privire la valabilitatea titlului intervenienților forțați asupra aceluiași apartament. Cu privire la acest aspect, instanța de apel, ca instanță devolutivă de control judiciar putea și trebuia să se pronunțe asupra unor mijloace de probă care aveau relevanță în soluționarea speței.

Astfel, la dosarul Curții de apel se află un înscris din care rezultă că reclamanții solicitaseră restituirea în natură a apartamentului, considerat a fi în detenția statului fără nici un titlu. Instanța nu s-a pronunțat în nici un mod asupra acestui mijloc de probă, după cum, pentru a motiva admiterea cererii reconvenționale, a ignorat și alte mijloace de probă. Cum rezultă din răspunsul la interogatoriu, chiriașii-cumpărători sunt rude prin alianță cu familia reclamanților, ceea ce poate conduce la anumite concluzii cu privire la necunoașterea de către ei a adevăratului proprietar al bunului. Apoi, împrejurarea că au solicitat cumpărarea apartamentului în luna mai 1996 iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat abia în aprilie 1997 ridică anumite semne de întrebare asupra legalității acestui contract.

Cum, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, văzând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin clarificate pentru a permite acestei Curți să se pronunțe conform art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții I.R.A. și I.B.Ș. împotriva deciziei nr. 23 din 22 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează această decizie și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanți și de pârâții V.A.C. și V.C.A. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2004.