ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3066/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15

iunie 1998 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanții B.I. și B.N. au

chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, instanța să oblige pârâtul să le lase în

liniștită posesie și deplină proprietate imobilul compus din teren în suprafață

de 2043 mp și construcția aflată pe acesta, situat în București, proprietatea

autorilor lor. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că părinții lor, M.

și N.B., au dobândit în proprietate imobilul pe care înțeleg să-l revendice în

calitatea lor de moștenitori legali, prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 23929 din 16 iulie 1940. Au mai arătat că imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ocupând poziția 712 pe lista

bunurilor naționalizate, deși nu se încadra în situațiile prevăzute de pct. 1–5

din art. I iar autorii lor făceau parte din categoria persoanelor exceptate de

la naționalizare, conform art. II din acest act normativ.

Prin sentința civilă nr. 3316 din 14

februarie 2000, Judecătoria sector 1 București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București care, la rândul său, și-a declinat competența în

favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 153 din 2

noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, soluționând

conflictul negativ de competență, a stabilit competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a III a

civilă, prin sentința civilă nr. 495 din 7 mai 2001, a respins acțiunea

reclamanților reținând că aceștia nu au făcut dovada exceptării de la

naționalizare a autorilor lor.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții. În motivarea apelului, aceștia au susținut că au

formulat cererea introductivă în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București iar ulterior, la prima zi de înfățișare, și-au precizat

acțiunea în sensul că au chemat în judecată, în calitate de pârâtă și pe SC

I.C.R.E.T. SA, parte care însă nu a fost menționată nici în considerente, nici

în dispozitivul hotărârii. Reclamanții au mai susținut că din înscrisurile

depuse la dosar reiese că autorul lor se încadra în categoria micilor meseriași,

exceptați de la naționalizare.

Curtea de Apel București, secția a

IV a civilă, prin decizia nr. 259 din 13 iunie 2002, astfel cum a fost

îndreptată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 4 septembrie

2002, a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot sentința atacată în

sensul că a admis în parte acțiunea restrânsă și precizată formulată de

reclamanți și a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București

și SC S.E.C. I.C.R.E.T. SA să le lase acestora, în deplină proprietate și

liniștită posesie, terenul în suprafață de 2017,50 mp situată în București, și

construcția aflată pe teren.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, inițial, reclamanții au revendicat imobilul situat în

București, dar apoi au renunțat să mai solicite imobilul de la nr. 11, conform

precizării făcute la data de 21 septembrie 1998 la instanța de fond (fila 26

din dosarul judecătoriei), în motivele de apel arătând că imobilul de la nr. 11

nu a făcut obiectul dreptului de proprietate al autorilor lor. Instanța de apel

a constatat că acțiunea reclamanților, restrânsă și precizată, este întemeiată

întrucât din dovezile administrate, rezultă că autorul reclamanților era meșter

cofetar, făcând astfel parte din categoriile exceptate de la aplicarea

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 conform art. II din decret, așa încât

preluarea imobilului s-a făcut fără titlu legal și că o suprafață terenul

revendicat, respectiv 1397 mp este folosit de către posesoarea SC I.C.R.E.T. SA

(fosta Întreprindere de Transport Auto București) iar restul, de Primăria

Municipiului București.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs Municipiul București prin Primarul general. În motivarea

recursului s-a susținut că nu Consiliul General al Municipiului București are

calitate procesuală pasivă în cauză, acesta neputând fi purtător de drepturi și

obligații în raportul civil dedus judecății, ci Municipiul București prin

Primarul general, în raport de dispozițiile art. 19 pct. 1, art. 21 pct. 1 și

art. 67 din Legea nr. 215/2001.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 2, art. 4, art. 5 și

art. 20 lit. g) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991 republicată

în 1996, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată,

comunele, orașele (municipiile) și județele sunt unități administrativ

teritoriale cu personalitate juridică, iar autoritățile publice prin care se

realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale ca

autorități deliberative și primarii, ca autorități executive.

Totodată, potrivit dispozițiilor

art. 19 pct. 1 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, invocate

de recurentul Municipiul București prin Primarul general, unitățile

administrativ teritoriale sunt comunele, orașele și județele acestea având capacitate

juridică deplină, art. 21 din aceeași lege stipulând că,

a

utoritățile

administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și

orașe sunt consiliile locale, comunale și orășenești, ca autorități

deliberative, și primarii, ca autorități executive.

Consiliile locale au și atribuții de

administrare a domeniului public și privat al comunei și orașului

(municipiului) din care fac parte și bunurile prevăzute în art. 6 din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și care

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, în

condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 12 alin.

(5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate

asupra bunurilor, unitățile administrativ teritoriale sunt reprezentate de

consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București sau

de consiliile locale care dau mandat scris, în fiecare caz, președintelui

consiliului județean sau primarului.

Din coroborarea dispozițiilor legale

citate rezultă că în litigiile de natura celui de față, în care se pune în

discuție dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul

public sau privat al statului aflate în administrarea Consiliului General al

Municipiului București, acest organ al administrației publice locale, ca organ

deliberativ și respectiv Municipiul București, ca autoritate executivă, au

calitate procesuală pasivă.

Astfel fiind, recursul este nefondat

și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr.

259 din 13 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 aprilie 2004.