ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6064/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 16 noiembrie 1998 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamantul P.G.A. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru obligarea acestuia să-i lase în proprietate imobilul situat în București, trecut în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 92/1950. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a moștenit imobilul de la părinții săi decedați, P.I., în 1975 și P.E. în ianuarie 1983. Părinții săi au cumpărat în 21 februarie 1929 un teren de 468 mp pe care au construit o casă conform autorizației nr. 2N din 21 august 1938. Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 3458 din 27 mai 1999 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza, aflată pe rolul acestei din urmă instanțe a fost completată prin cererea din 2 noiembrie 1999 prin care reclamantul a solicitat și anularea contractului de vânzare cumpărare încheiată de SC R. SA cu P.F., D.M., N.E., B.N., I.M., D.S., M.I., M.L. și M.M., ultimii trei și în succesiunea coproprietarului M.E. În motivarea acestei completări reclamantul a susținut că apartamentele din imobilul revendicat au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 deși imobilul fusese trecut în proprietatea statului fără titlu legal și fusese deja revendicat conform cererii înregistrate la nr. 1386/210/ din luna martie 1996. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 223/F din 30 martie 2001 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că imobilul a aparținut părinților reclamantului care este și unicul lor moștenitor. Imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 corect aplicat proprietarului care închiriase cele nouă apartamente conform declarațiilor de impunere din 1941. S-a considerat că Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat corect pentru că proprietarul obținea venituri din chirii deci a fost preluat cu titlu, iar apartamentele au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, înainte de introducerea cererii de revendicare. S-a mai reținut că nu s-a făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 632 din 14 decembrie 2001 a respins ca nefondat apelul reclamantului cât privește cererea de revendicare, aceasta s-a considerat a fi corect respinsă dar nu pentru rațiunile reținute de instanța de fond, și anume, trecerea în proprietatea statului fiind făcută cu titlu, prin aplicarea corectă a Decretului nr. 92/1950 în privința proprietarilor inițiali. Deși s-a constatat că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, potrivit caracterului Decretului nr. 92/1950 care contravenea Constituției de la acea vreme și dispozițiilor privind proprietatea din Codul civil, s-a considerat temeinică soluția de respingere a revendicării pentru că solicitarea s-a făcut în contradictoriu cu un neproprietar, Consiliul General al Municipiului București, personale fizice care au cumpărat imobilul fiind chemate în judecată numai pentru anularea contractelor lor de vânzare cumpărare, nu pentru revendicare.

S-a apreciat că în mod corect a fost soluționată și cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare prin respingere. Sub acest aspect s-a apreciat că cererea de revendicare depusă de reclamant la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în martie 1996 nu are valoarea juridică a unei acțiuni în revendicare și că nici o dispoziție legală nu impunea la acel moment suspendarea procedurii vânzării locuințelor către chiriași până la soluționarea cererilor formulate de foștii proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei soluții reclamantul a declarat recurs criticând decizia pentru motivele prevăzute de art. 309 pct. 9 și 10 C. proc. civ. În fapt s-a arătat că în mod greșit s-a considerat că Consiliul General al Municipiului București nu are calitate să stea în proces, de altfel nici această parte nu și-a contestat calitatea de a sta în proces.

Mai mult decât atât, Consiliul General al Municipiului București și-a făcut apărările în calitate de reprezentant al statului, el fiind administrator al Primăriei care, la rândul ei reprezintă statul în proces. S-a mai criticat soluția instanței care a reținut că nu s-a făcut dovada calității de persoane cărora nu li se aplică Decretul nr. 92/1950, în persoana foștilor proprietari. Sub acest aspect s-a arătat că instanța a ignorat probele administrate în cauză, contractul de impunere făcut de tatăl său, în care se menționează profesia acestuia. În egală măsură s-a arătat că deși s-a reținut că Decretul nr. 92/1950 a fost un decret abuziv, deci a condus la o preluare fără titlu, s-a apreciat că vânzarea apartamentelor din imobilul revendicat a fost conformă cu Legea nr. 112/1995 fără să se explice de ce s-a făcut totuși vânzarea sub imperiul acestei legi care se aplică numai imobilelor preluate cu titlu de către statul român.

Cât privește poziția chiriașilor cumpărători s-a criticat împrejurarea că au fost considerați de bună credință deși aceștia au cumpărat știind că imobilul a fost naționalizat. Recursul este fondat și se va admite pentru următoarele considerente. Acțiunea reclamantului are două capete de cerere primul, revendicarea și secundul anularea contractelor de vânzare cumpărare opuse de pârâții persoane fizice. Caracterul unitar al soluționării cauzei sub cele două aspecte impune prezența în proces în calitate de pârât, cu calitate procesuală pasivă bine definită a Municipiului București, prin Consiliul General al Municipiului București. Calitatea procesuală pasivă a acestui pârât derivă din calitatea de parte contractantă pe de o parte și de proprietar al imobilului pe de altă parte.

Ca urmare acțiunea în revendicare îndreptată împotriva Municipiului București nu s-ar putea respinge pentru simpla împrejurare că Municipiul București nu mai este posesor ci ca urmare a respingerii cererii privind constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare. Imobilul revendicat, proprietatea părinților reclamantului a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 în mod nelegal cu greșita aplicare a acestui act normativ la situația concretă a proprietarului P.I. care era tâmplar. Sub acest aspect instanțele au ignorat contractul de împrumut garantat cu ipotecă și gaj încheiat de P.I. în 1939 din care rezultă ocupația sa, tâmplar. Instanțele au făcut o greșită interpretare a Legii nr. 112/1995 atunci când au apreciat că este legală încheierea contractelor de vânzare cumpărare întocmite în 1997 între Primărie și chiriași.

Sub acest aspect efectul Legii nr. 112/1995 potrivit art. 1 îl constituie exclusiv imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu ceea ce nu era cazul pentru imobilul din prezenta acțiune. Pe de altă parte, este greșită interpretarea făcută de instanțe în sensul că proprietarul nu a notificat intenția de revendicare, în dosar existând dovezi din care rezultă că reclamantul a adresat o cerere Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 încă din luna martie a anului 1996. Sub acest aspect este de reținut că legea permitea vânzarea imobilelor care nu sunt revendicate ceea ce presupune în mod obiectiv așteptarea soluționării unei cereri de revendicare care, potrivit legii, se adresa comisiei și nu instanței.

Apariția Hotărârii nr. 11/1997 vine să confirme intenția avută de legiuitor sub acest aspect. O altă interpretare, care evident nu ar putea conduce decât la confuzie, din punctul de vedere al situației juridice al imobilelor, neputând fi luată în calcul de legiuitorul chemat să rezolve situțiile create prin seria de reglementări ale statului comunist prin care proprietarii s-au văzut deposedați. Potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite. În raport de petitul privind anularea contractului de vânzare cumpărare, se constată că printre contractele atacate există unul, nr. 1103/1997 încheiat de D.S.M.

și D.A.N., acesta din urmă nefigurând în proces. Anularea unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părțile contractante pentru ca acestea să-și poată face apărările corespunzătoare. Pe cale de consecință, admițându-se recursul se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeași curtea de apel. Cu această ocazie instanța va determina obiectul contractelor de vânzare cumpărare, părțile contractante, condițiile în care acestea au fost încheiate (dată, temei) pentru a se putea determina valabilitatea acestora. Este de semnalat că în dosar există două contracte de cumpărare încheiate de pârâta D.S.M., unul nr. 1103 încheiat în 1997 împreună cu D.A.N.

și un altul, nr. 120 încheiat în 1975 pe vremea când se numea N.S.M. Instanța de trimitere va trebui așadar să lămurească toate aceste situații. Pentru considerentele arătate se va admite recursul, se va casa decizia curții de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de P.G.A. împotriva deciziei nr. 632 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2005.