ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6064/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16

noiembrie 1998 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamantul P.G.A. a

chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru obligarea

acestuia să-i lase în proprietate imobilul situat în București, trecut în proprietatea

statului prin efectul Decretului nr. 92/1950.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că a moștenit imobilul de la părinții săi decedați, P.I., în 1975 și

P.E. în ianuarie 1983.

Părinții săi au cumpărat în 21

februarie 1929 un teren de 468 mp pe care au construit o casă conform

autorizației nr. 2N din 21 august 1938.

Judecătoria sectorului 1 București

prin sentința civilă nr. 3458 din 27 mai 1999 a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza, aflată pe rolul acestei din

urmă instanțe a fost completată prin cererea din 2 noiembrie 1999 prin care

reclamantul a solicitat și anularea contractului de vânzare cumpărare încheiată

de SC R. SA cu P.F., D.M., N.E., B.N., I.M., D.S., M.I., M.L. și M.M., ultimii trei

și în succesiunea coproprietarului M.E.

În motivarea acestei completări

reclamantul a susținut că apartamentele din imobilul revendicat au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 deși imobilul fusese trecut în

proprietatea statului fără titlu legal și fusese deja revendicat conform

cererii înregistrate la nr. 1386/210/ din luna martie 1996.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 223/F din 30

martie 2001 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că imobilul a aparținut părinților reclamantului care este

și unicul lor moștenitor. Imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950

corect aplicat proprietarului care închiriase cele nouă apartamente conform

declarațiilor de impunere din 1941.

S-a considerat că Decretul nr.

92/1950 s-a aplicat corect pentru că proprietarul obținea venituri din chirii

deci a fost preluat cu titlu, iar apartamentele au fost înstrăinate conform

Legii nr. 112/1995, înainte de introducerea cererii de revendicare. S-a mai

reținut că nu s-a făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 632 din 14 decembrie 2001 a respins ca nefondat

apelul reclamantului cât privește cererea de revendicare, aceasta s-a

considerat a fi corect respinsă dar nu pentru rațiunile reținute de instanța de

fond, și anume, trecerea în proprietatea statului fiind făcută cu titlu, prin

aplicarea corectă a Decretului nr. 92/1950 în privința proprietarilor inițiali.

Deși s-a constatat că trecerea în

proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, potrivit caracterului Decretului

nr. 92/1950 care contravenea Constituției de la acea vreme și dispozițiilor

privind proprietatea din Codul civil, s-a considerat temeinică soluția de

respingere a revendicării pentru că solicitarea s-a făcut în contradictoriu cu

un neproprietar, Consiliul General al Municipiului București, personale fizice

care au cumpărat imobilul fiind chemate în judecată numai pentru anularea

contractelor lor de vânzare cumpărare, nu pentru revendicare.

S-a apreciat că în mod corect a fost

soluționată și cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare cumpărare prin respingere. Sub acest aspect s-a apreciat că cererea de

revendicare depusă de reclamant la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995

în martie 1996 nu are valoarea juridică a unei acțiuni în revendicare și că

nici o dispoziție legală nu impunea la acel moment suspendarea procedurii

vânzării locuințelor către chiriași până la soluționarea cererilor formulate de

foștii proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei soluții

reclamantul a declarat recurs criticând decizia pentru motivele prevăzute de

art. 309 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În fapt s-a arătat că în mod greșit

s-a considerat că Consiliul General al Municipiului București nu are calitate

să stea în proces, de altfel nici această parte nu și-a contestat calitatea de

a sta în proces.

Mai mult decât atât, Consiliul

General al Municipiului București și-a făcut apărările în calitate de

reprezentant al statului, el fiind administrator al Primăriei care, la rândul

ei reprezintă statul în proces.

S-a mai criticat soluția instanței

care a reținut că nu s-a făcut dovada calității de persoane cărora nu li se

aplică Decretul nr. 92/1950, în persoana foștilor proprietari. Sub acest aspect

s-a arătat că instanța a ignorat probele administrate în cauză, contractul de

impunere făcut de tatăl său, în care se menționează profesia acestuia.

În egală măsură s-a arătat că deși

s-a reținut că Decretul nr. 92/1950 a fost un decret abuziv, deci a condus la o

preluare fără titlu, s-a apreciat că vânzarea apartamentelor din imobilul

revendicat a fost conformă cu Legea nr. 112/1995 fără să se explice de ce s-a făcut

totuși vânzarea sub imperiul acestei legi care se aplică numai imobilelor

preluate cu titlu de către statul român.

Cât privește poziția chiriașilor

cumpărători s-a criticat împrejurarea că au fost considerați de bună credință

deși aceștia au cumpărat știind că imobilul a fost naționalizat.

Recursul este fondat și se va admite

pentru următoarele considerente.

Acțiunea reclamantului are două

capete de cerere primul, revendicarea și secundul anularea contractelor de

vânzare cumpărare opuse de pârâții persoane fizice. Caracterul unitar al

soluționării cauzei sub cele două aspecte impune prezența în proces în calitate

de pârât, cu calitate procesuală pasivă bine definită a Municipiului București,

prin Consiliul General al Municipiului București.

Calitatea procesuală pasivă a

acestui pârât derivă din calitatea de parte contractantă pe de o parte și de

proprietar al imobilului pe de altă parte.

Ca urmare acțiunea în revendicare

îndreptată împotriva Municipiului București nu s-ar putea respinge pentru

simpla împrejurare că Municipiul București nu mai este posesor ci ca urmare a

respingerii cererii privind constatarea nulității contractului de vânzare

cumpărare.

Imobilul revendicat, proprietatea

părinților reclamantului a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 în mod

nelegal cu greșita aplicare a acestui act normativ la situația concretă a

proprietarului P.I. care era tâmplar. Sub acest aspect instanțele au ignorat

contractul de împrumut garantat cu ipotecă și gaj încheiat de P.I. în 1939 din

care rezultă ocupația sa, tâmplar.

Instanțele au făcut o greșită

interpretare a Legii nr. 112/1995 atunci când au apreciat că este legală

încheierea contractelor de vânzare cumpărare întocmite în 1997 între Primărie

și chiriași.

Sub acest aspect efectul Legii nr.

112/1995 potrivit art. 1 îl constituie exclusiv imobilele trecute în

proprietatea statului cu titlu ceea ce nu era cazul pentru imobilul din

prezenta acțiune.

Pe de altă parte, este greșită

interpretarea făcută de instanțe în sensul că proprietarul nu a notificat intenția

de revendicare, în dosar existând dovezi din care rezultă că reclamantul a

adresat o cerere Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 încă din luna

martie a anului 1996.

Sub acest aspect este de reținut că

legea permitea vânzarea imobilelor care nu sunt revendicate ceea ce presupune

în mod obiectiv așteptarea soluționării unei cereri de revendicare care,

potrivit legii, se adresa comisiei și nu instanței. Apariția Hotărârii nr.

11/1997 vine să confirme intenția avută de legiuitor sub acest aspect. O altă

interpretare, care evident nu ar putea conduce decât la confuzie, din punctul

de vedere al situației juridice al imobilelor, neputând fi luată în calcul de

legiuitorul chemat să rezolve situțiile create prin seria de reglementări ale

statului comunist prin care proprietarii s-au văzut deposedați.

Potrivit art. 314 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate

cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

În raport de petitul privind

anularea contractului de vânzare cumpărare, se constată că printre contractele

atacate există unul, nr. 1103/1997 încheiat de D.S.M. și D.A.N., acesta din

urmă nefigurând în proces.

Anularea unui act juridic nu se

poate propune decât în contradictoriu cu toate părțile contractante pentru ca

acestea să-și poată face apărările corespunzătoare.

Pe cale de consecință, admițându-se

recursul se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la

aceeași curtea de apel. Cu această ocazie instanța va determina obiectul

contractelor de vânzare cumpărare, părțile contractante, condițiile în care

acestea au fost încheiate (dată, temei) pentru a se putea determina

valabilitatea acestora.

Este de semnalat că în dosar există

două contracte de cumpărare încheiate de pârâta D.S.M., unul nr. 1103 încheiat

în 1997 împreună cu D.A.N. și un altul, nr. 120 încheiat în 1975 pe vremea când

se numea N.S.M.

Instanța de trimitere va trebui

așadar să lămurească toate aceste situații.

Pentru considerentele arătate se va

admite recursul, se va casa decizia curții de apel cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de P.G.A.

împotriva deciziei nr. 632 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecarea

apelului declarat de reclamant, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2005.