ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 526/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 12

februarie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 1243/2001,

reclamantul A.V.I. a chemat în judecată pe pârâții M.F. și M.A., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, titlul

de proprietate al reclamantului fiind preferabil față de titlul de proprietate

al pârâților cu privire la același imobil.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a cumpărat imobilul în litigiu în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9240 din 1 august 1986 și transcris sub

nr. 1856/1986 de Notariatul de Stat sector 3 București, iar acesta a fost

trecut în proprietatea statului prin decizia administrativă nr. 1927 din 19

septembrie 1989 emisă conform Decretului nr. 223/1974.

Reclamantul a mai arătat că Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 141 din 11 februarie 2000, a

constatat că titlul statului este nelegal și a obligat Consiliul General al

Municipiului București să lase reclamantului în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul, astfel încât statul nu putea înstrăina în mod

valabil imobilul către pârâți prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât, așa cum s-a statuat prin hotărârea

judecătorească menționată, statul nu a avut niciodată un drept de proprietate

asupra apartamentului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 301 din 19

martie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

reclamantului ca neîntemeiată, soluție menținută și de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin respingerea apelului.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

prin decizia nr. 3021 din 17 septembrie 2001 a admis recursul declarat de

reclamant, a casat hotărârile judecătorești pronunțate și a trimis cauza spre

rejudecare. În motivarea acestei soluții a arătat că prima instanță a

soluționat greșit cauza reținând buna credință a pârâților în dobândirea

bunului, fără însă a analiza comparativ drepturile autorilor de la care provin

cele două titluri, pentru a stabili cine are un drept preferabil.

De asemenea, Curtea Supremă de Justiție a

statuat că hotărârea judecătorească invocată de reclamant în dovedirea

dreptului său nu este constitutivă de drepturi, astfel încât instanța trebuia

să analizeze temeinicia acțiunii în raport de titlul de proprietate inițial

asupra imobilului și nu în baza hotărârii judecătorești.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, care, prin sentința civilă nr. 351

din 3 aprilie 2003 a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantului

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.

În motivarea sa, tribunalul a reținut, în

esență, că titlul de proprietate al pârâților care au cumpărat de la stat, nu

poate înfrânge titlul reclamantului, care este mai vechi și provine de la un

proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel pârâții, apel ce nu a fost motivat în termenul legal, așa încât în baza

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a pronunțat în fond, pe baza celor invocate în primă instanță și,

prin decizia civilă nr. 345 din 1 septembrie 2003 a respins apelul, arătând că

titlurile de proprietate provin de la autori diferiți și urmează a se da eficiență

titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil, acesta fiind

autorul reclamantului, deoarece prin sentința civilă nr. 141/2000 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a constatat nelegalitatea

titlului statului.

Pârâții au exercitat calea de atac a

recursului împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ. susținând, că a fost încălcat principiul restituirii

în echivalent, principiu care se aplică atunci când bunul nu mai poate fi

restituit în natură.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse.

Potrivit art. 303 pct. 3 C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivelor

de recurs, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării

unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivele de

recurs invocate.

Aceasta înseamnă că pentru a conduce la

casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă

indicare „de formă” a textelor, condiția legală a „dezvoltării motivelor”

implicând determinarea greșelilor anume imputate și indicarea probelor pe care

se bazează.

În speță, recurenții invocă art. 304 pct.

9 și 10 C. proc. civ., însă nu formulează critici care să facă posibilă

încadrarea în motivele de recurs invocate. Susținerile recurenților au caracter

general, nefiind structurate din punct de vedere juridic.

Având în vedere că, pe de altă parte,

instanțele de fond și apel în mod corect au admis acțiunea, apreciind-o ca

fiind întemeiată, raportat la probatoriul administrat în cauză și față de

îndrumările instanței de casare, se constată că hotărârea recurată nu cuprinde

motive de nelegalitate, așa încât recursul se privește ca nefondat și va fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâții M.F. și M.A. împotriva deciziei nr. 345

din 1 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2005.