ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1250/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III – a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.C.A. și B.D., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, G.L.O., I.D. și I.L.C., s-a constatat că Statul Român a deținut fără drept imobilul situat în București, s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931 din16 ianuarie 1997 și nr. 554 din 18 decembrie 1996 încheiate între primul pârât, în calitate de vânzător și pârâții G.L., respectiv I.D. și I.L.C., în calitate de cumpărători, au fost obligați aceștia să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul menționat.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt moștenitorii defunctului B.D.C., fostul proprietar al imobilului, preluat abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950. Aceeași instanță, reținând nevalabilitatea titlului statului, a motivat că imobilul nu putea fi înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995 și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931/1997 și nr. 554/1996 încheiate între pârâtul Consiliul General al Municipiului București, în calitate de vânzător și G.L. în calitate de cumpărător ( în primul contract) respectiv I.D., I.L.C., cumpărători (în al doilea contract), pentru lipsa obiectului și fraudă la lege.

Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâți în cauză, prin decizia nr. 265 A din 22 mai 2001, le-a admis, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele din litigiu. Prin aceeași decizie, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În esență, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului, în ce privește acțiunea în revendicare, este corectă, deoarece din probele administrate a rezultat că imobilul a trecut la stat fără titlu valabil dar că, aceasta este greșită în partea referitoare la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare menționate mai sus întrucât în cauză nu a fost dovedită frauda la lege menționată în sentință.

Instanța a mai reținut că respectivele contracte au fost încheiate conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, deci anterior datei de 4 februarie 1997, când a intrat în vigoare H.G. nr. 11/1997. Aceeași instanță, reținând valabilitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, uzează de operațiunea comparării titlului de proprietate al reclamanților cu titlurile pârâților, motivând că este mai bine caracterizat titlul reclamanților. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs atât pârâtul G.L.O. cât și pârâții I.D. și I.L.C., primul invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., iar următorii, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din același cod. Toți recurenții invocă motive comune, cu unele nuanțări, care vor fi redate în cele ce urmează.

1 – Printr-o primă critică, recurenții susțin că în mod greșit instanța a stabilit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu deoarece la dosar nu s-a făcut nici o dovadă în sensul legii că, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarul B.D.C. profesa avocatura sau avea un alt loc de muncă, că, deci, se afla în una din situațiile prevăzute de art. II al acestui decret; că nici adeverința din august 1950 și nici cea din decembrie 1952, ambele emise de I.S. nr. 3 București, nu întrunesc condițiile legale întrucât, pe de o parte, nu sunt evidențiate în cartea de muncă iar, pe de altă parte, prima are număr de înregistrare, ștampilă și este timbrată, dar semnătura este a unei persoane a cărei calitate nu este indicată iar a doua privește o perioadă ulterioară naționalizării.

2 – Prin cea de a doua critică, pârâții reproșează instanței de apel faptul că menținând valabilitatea atât a titlului reclamanților cât și a titlurilor pârâților, a pronunțat o decizie lipsită de temei legal care nu poate fi executată. Sub același aspect, pârâții susțin că instanța a încălcat atât prevederile Decretului nr. 92/1950 cât și ale Legii nr. 112/1995 și că, menținând valabilitatea titlurilor pârâților (contractele de vânzare-cumpărare), era obligată să respingă acțiunea, deoarece este de neconceput menținerea valabilității a două titluri pentru unul și același bun iar compararea de titluri făcută nu-și găsea justificare în condițiile în care cumpărarea apartamentelor s-a făcut legal, deci fără fraudă la lege, cu bună credință.

3 – Prin motivul al treilea de recurs, pârâții susțin că instanța nu a tras nici o concluzie din situația, dovedită cu acte, că atât A.B. cât și M.B. au solicitat organului competent despăgubiri conform Legii nr. 112/1995. În cadrul aceluiași motiv, pârâtul G.L.O. susține că în mod greșit instanțele i-au respins excepția invocată – lipsa calității procesuale active a reclamanților, deoarece în dosar el a dovedit că aceștia sunt moștenitorii A. și M.B. (decedate – prima în septembrie 1999 și secunda în 31 martie 2000) care, în calitate de succesoare directe ale autorului B.D.C., în timpul vieții, au cerut despăgubiri – nu retrocedarea imobilului. Ambele recursuri sunt întemeiate însă numai în limita și pentru considerentele care vor fi arătate.

Așa cum în mod corect au stabilit instanțele, conform certificatelor de calitate nr. 53, 54 și 55 din 15 iunie 2001 și certificatului de moștenitor nr. 47 din 27 octombrie 1999 reclamanții sunt moștenitorii A.B. și ai M.B.- decedate, prima în septembrie 1999 și secunda în martie 2000, care au avut calitatea de succesoare ale fostului proprietar al imobilului, B.D.C. Faptul că A. și M.B. au optat pentru procedura prevăzută de Legea nr.112/1995 nu este de natură să aducă după sine pierderea dreptului moștenitorilor acestora – reclamanții din speță – de a revendica imobilul. Acțiunea în revendicare din speță a fost introdusă de reclamanți după obținerea certificatelor de moștenitor (din 1999, respectiv 2001) și în condițiile în care cererile de despăgubiri nu fuseseră rezolvate.

Instanța de apel, care a verificat problema titlului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, a stabilit corect că imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, deci fără titlu valabil, deoarece autorul B.D. –proprietar al bunului - , făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării prin art. II din Decret. Imobilul din litigiu a fost dobândit de B.D.C. prin contractul autentificat sub nr. 2336 din 25 ianuarie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, și transcris sub nr. 885/1940 – deci la o dată când acesta exercita profesia de avocat și obținea venituri. Nu se poate susține cu temei că la data naționalizării, B.D.C. nu a exercitat o activitate producătoare de venituri, de vreme ce din adeverința de la dosar – din 8 august 1950 – emisă de Î.S.

București rezultă că acesta deținea funcția de referent administrativ. Chiar dacă adeverința menționată nu este trecută în cartea de muncă, întrucât este datată, semnată și timbrată, prezintă valabilitate pentru aprecierea că B.D.C. se încadra în prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950. În raport de cele reținute mai sus, primele două motive de recurs se dovedesc, așadar, a fi neîntemeiate. Este, în schimb, fondat motivul al treilea de recurs. Prin acest motiv este criticată decizia din apel pe considerentul că, în mod greșit a fost admis capătul de cerere vizând revendicarea - în condițiile în care instanța a reținut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Recurenții-pârâți susțin că o atare hotărâre nu poate fi executată, că operațiunea de comparare a titlului reclamanților cu titlurile pârâților (ambele considerate valabile), efectuată de instanță, cu consecința preferării titlului reclamanților – este greșită.

În primul rând este de reținut că soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost atacată cu recurs. Reținând valabilitatea titlurilor pârâților, instanța a procedat corect, fiind de principiu că buna credință la încheierea unui contract exclude sancțiunea nulității acestuia – chiar dacă privește un imobil preluat de stat fără titlu. În speță, se constată că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, apartamentele nu erau deținute de fostul proprietar și nici nu erau libere, astfel că pârâții, în calitate de chiriași, au avut un drept de preempțiune și vocația de a le cumpăra, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, apartamentele nu erau exceptate de la vânzare, conform art. 10 din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, în raport de cele arătate mai sus, actele translative de proprietate au fost perfectate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor. Soluția instanței de apel este, așadar, sub acest aspect, corectă. Greșeala instanței vizează soluția dată cererii de revendicare și rezidă în aceea că nu a aplicat în speță teoria proprietarului aparent. Învestită cu o cerere în revendicare și de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare în care titlul reclamanților îl reprezintă contractul nr. 2336/1940 iar titlurile pârâților – contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1996 și 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, cu proprietarul aparent, instanța nu putea ignora dispozițiile acestei din urmă legi (invocată, de altfel, și în acțiune).

Respingând capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, deci menținând valabilitatea acestora, instanța de apel era obligată să respingă cererea de revendicare deoarece: în dosar s-a dovedit că, la data încheierii menționatelor contracte, statul avea aparența că este proprietar al imobilului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea, de către chiriași, a apartamentelor în condiții strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995; nici o hotărâre judecătorească - potrivnică acestei aparențe de legalitate a titlului statului – nu fusese pronunțată; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință a posesorilor pârâți.

Ca atare, în speță, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este că respingerea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorilor dobânditori de la proprietarul aparent. Desigur, în raporturile dintre proprietarul aparent și adevăratul proprietar este loc de desocotire. În prezentul litigiu, însă, instanța nu a fost învestită cu o cerere având un asemenea obiect. În raport de considerentele de mai sus, instanța de apel era obligată să respingă și cererea de revendicare, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat, în 1950, fără titlu valabil. În consecință, recursurile declarate de pârâți în cauză, fiind întemeiate – sub acest aspect – urmează să fie admise, să fie modificată decizia instanței de apel și schimbată sentința tribunalului în sensul respingerii și a capătului de cerere privind revendicarea imobilului formulat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții G.L.O., de I.D. și I.L.C. împotriva deciziei nr. 265/A din 22 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că schimbă sentința nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III–a civilă, și respinge și capătul de cerere privind revendicarea imobilului. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2003.