ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1250/2003

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1275 din 29

noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III – a civilă, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții P.C.A. și B.D., în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București, G.L.O., I.D. și I.L.C.,

s-a constatat că Statul Român a deținut fără drept imobilul situat în

București, s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931

din16 ianuarie 1997 și nr. 554 din 18 decembrie 1996 încheiate între primul

pârât, în calitate de vânzător și pârâții G.L., respectiv I.D. și I.L.C., în

calitate de cumpărători, au fost obligați aceștia să lase reclamanților în

deplină proprietate și pașnică posesie imobilul menționat.

În motivarea soluției, instanța de

fond a reținut că reclamanții sunt moștenitorii defunctului B.D.C., fostul

proprietar al imobilului, preluat abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.

Aceeași instanță, reținând

nevalabilitatea titlului statului, a motivat că imobilul nu putea fi înstrăinat

pârâților în baza Legii nr. 112/1995 și a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931/1997 și nr. 554/1996 încheiate între

pârâtul Consiliul General al Municipiului București, în calitate de vânzător și

G.L. în calitate de cumpărător ( în primul contract) respectiv I.D., I.L.C., cumpărători

(în al doilea contract), pentru lipsa obiectului și fraudă la lege.

Curtea de Apel București, secția a

III–a civilă, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de pârâți în

cauză, prin decizia nr. 265 A din 22 mai 2001, le-a admis, a schimbat în parte

sentința tribunalului în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare privind apartamentele din litigiu. Prin aceeași decizie, au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În esență, instanța de apel a

reținut că soluția tribunalului, în ce privește acțiunea în revendicare, este

corectă, deoarece din probele administrate a rezultat că imobilul a trecut la

stat fără titlu valabil dar că, aceasta este greșită în partea referitoare la

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare menționate mai sus întrucât în cauză nu a fost dovedită

frauda la lege menționată în sentință. Instanța a mai reținut că respectivele

contracte au fost încheiate conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, deci

anterior datei de 4 februarie 1997, când a intrat în vigoare H.G. nr. 11/1997.

Aceeași instanță, reținând

valabilitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, uzează de operațiunea

comparării titlului de proprietate al reclamanților cu titlurile pârâților, motivând

că este mai bine caracterizat titlul reclamanților.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs atât pârâtul G.L.O. cât și pârâții I.D. și I.L.C., primul

invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., iar

următorii, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din același cod.

Toți recurenții invocă motive

comune, cu unele nuanțări, care vor fi redate în cele ce urmează.

1 – Printr-o primă critică,

recurenții susțin că în mod greșit instanța a stabilit că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu deoarece la dosar nu s-a făcut nici o dovadă în

sensul legii că, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarul B.D.C.

profesa avocatura sau avea un alt loc de muncă, că, deci, se afla în una din

situațiile prevăzute de art. II al acestui decret; că nici adeverința din

august 1950 și nici cea din decembrie 1952, ambele emise de I.S. nr. 3 București,

nu întrunesc condițiile legale întrucât, pe de o parte, nu sunt evidențiate în

cartea de muncă iar, pe de altă parte, prima are număr de înregistrare,

ștampilă și este timbrată, dar semnătura este a unei persoane a cărei calitate

nu este indicată iar a doua privește o perioadă ulterioară naționalizării.

2 – Prin cea de a doua critică,

pârâții reproșează instanței de apel faptul că menținând valabilitatea atât a

titlului reclamanților cât și a titlurilor pârâților, a pronunțat o decizie

lipsită de temei legal care nu poate fi executată.

Sub același aspect, pârâții susțin

că instanța a încălcat atât prevederile Decretului nr. 92/1950 cât și ale Legii

nr. 112/1995 și că, menținând valabilitatea titlurilor pârâților (contractele

de vânzare-cumpărare), era obligată să respingă acțiunea, deoarece este de

neconceput menținerea valabilității a două titluri pentru unul și același bun

iar compararea de titluri făcută nu-și găsea justificare în condițiile în care

cumpărarea apartamentelor s-a făcut legal, deci fără fraudă la lege, cu bună

credință.

3 – Prin motivul al treilea de

recurs, pârâții susțin că instanța nu a tras nici o concluzie din situația, dovedită

cu acte, că atât A.B. cât și M.B. au solicitat organului competent despăgubiri

conform Legii nr. 112/1995.

În cadrul aceluiași motiv, pârâtul G.L.O.

susține că în mod greșit instanțele i-au respins excepția invocată – lipsa

calității procesuale active a reclamanților, deoarece în dosar el a dovedit că

aceștia sunt moștenitorii A. și M.B. (decedate – prima în septembrie 1999 și

secunda în 31 martie 2000) care, în calitate de succesoare directe ale

autorului B.D.C., în timpul vieții, au cerut despăgubiri – nu retrocedarea

imobilului.

Ambele recursuri sunt întemeiate

însă numai în limita și pentru considerentele care vor fi arătate.

Așa cum în mod corect au stabilit

instanțele, conform certificatelor de calitate nr. 53, 54 și 55 din 15 iunie

2001 și certificatului de moștenitor nr. 47 din 27 octombrie 1999 reclamanții

sunt moștenitorii A.B. și ai M.B.- decedate, prima în septembrie 1999 și

secunda în martie 2000, care au avut calitatea de succesoare ale fostului

proprietar al imobilului, B.D.C.

Faptul că A. și M.B. au optat pentru

procedura prevăzută de Legea nr.112/1995 nu este de natură să aducă după sine

pierderea dreptului moștenitorilor acestora – reclamanții din speță – de a

revendica imobilul.

Acțiunea în revendicare din speță a

fost introdusă de reclamanți după obținerea certificatelor de moștenitor (din

1999, respectiv 2001) și în condițiile în care cererile de despăgubiri nu

fuseseră rezolvate.

Instanța de apel, care a verificat

problema titlului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, a stabilit corect că imobilul

a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, deci fără titlu valabil,

deoarece autorul B.D. –proprietar al bunului - , făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la măsura naționalizării prin art. II din Decret.

Imobilul din litigiu a fost dobândit

de B.D.C. prin contractul autentificat sub nr. 2336 din 25 ianuarie 1940 de

fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, și transcris sub nr. 885/1940 – deci la

o dată când acesta exercita profesia de avocat și obținea venituri.

Nu se poate susține cu temei că la

data naționalizării, B.D.C. nu a exercitat o activitate producătoare de

venituri, de vreme ce din adeverința de la dosar – din 8 august 1950 – emisă de

Î.S. București rezultă că acesta deținea funcția de referent administrativ.

Chiar dacă adeverința menționată nu

este trecută în cartea de muncă, întrucât este datată, semnată și timbrată, prezintă

valabilitate pentru aprecierea că B.D.C. se încadra în prevederile art. II din

Decretul nr. 92/1950.

În raport de cele reținute mai sus, primele

două motive de recurs se dovedesc, așadar, a fi neîntemeiate.

Este, în schimb, fondat motivul al

treilea de recurs. Prin acest motiv este criticată decizia din apel pe

considerentul că, în mod greșit a fost admis capătul de cerere vizând

revendicarea - în condițiile în care instanța a reținut valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare. Recurenții-pârâți susțin că o atare hotărâre

nu poate fi executată, că operațiunea de comparare a titlului reclamanților cu

titlurile pârâților (ambele considerate valabile), efectuată de instanță, cu

consecința preferării titlului reclamanților – este greșită.

În primul rând este de reținut că

soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost atacată cu recurs.

Reținând valabilitatea titlurilor

pârâților, instanța a procedat corect, fiind de principiu că buna credință la

încheierea unui contract exclude sancțiunea nulității acestuia – chiar dacă

privește un imobil preluat de stat fără titlu.

În speță, se constată că, la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, apartamentele nu erau deținute de

fostul proprietar și nici nu erau libere, astfel că pârâții, în calitate de

chiriași, au avut un drept de preempțiune și vocația de a le cumpăra, fiind

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, apartamentele nu erau

exceptate de la vânzare, conform art. 10 din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, în raport de cele

arătate mai sus, actele translative de proprietate au fost perfectate cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor.

Soluția instanței de apel este,

așadar, sub acest aspect, corectă.

Greșeala instanței vizează soluția

dată cererii de revendicare și rezidă în aceea că nu a aplicat în speță teoria

proprietarului aparent.

Învestită cu o cerere în revendicare

și de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare în care titlul

reclamanților îl reprezintă contractul nr. 2336/1940 iar titlurile pârâților –

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1996 și 1997, în temeiul

Legii nr. 112/1995, cu proprietarul aparent, instanța nu putea ignora

dispozițiile acestei din urmă legi (invocată, de altfel, și în acțiune).

Respingând capătul de cerere privind

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, deci menținând

valabilitatea acestora, instanța de apel era obligată să respingă cererea de

revendicare deoarece: în dosar s-a dovedit că, la data încheierii menționatelor

contracte, statul avea aparența că este proprietar al imobilului, ce figura în

anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea, de către

chiriași, a apartamentelor în condiții strict reglementate de art. 9 din Legea

nr. 112/1995; nici o hotărâre judecătorească - potrivnică acestei aparențe de

legalitate a titlului statului – nu fusese pronunțată; prin nici o probă nu s-a

răsturnat prezumția de bună-credință a posesorilor pârâți.

Ca atare, în speță, fiind întrunite

cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este că respingerea

acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva

posesorilor dobânditori de la proprietarul aparent.

Desigur, în raporturile dintre

proprietarul aparent și adevăratul proprietar este loc de desocotire.

În prezentul litigiu, însă, instanța

nu a fost învestită cu o cerere având un asemenea obiect.

În raport de considerentele de mai

sus, instanța de apel era obligată să respingă și cererea de revendicare, chiar

dacă imobilul a fost preluat de stat, în 1950, fără titlu valabil.

În consecință, recursurile declarate

de pârâți în cauză, fiind întemeiate – sub acest aspect – urmează să fie

admise, să fie modificată decizia instanței de apel și schimbată sentința

tribunalului în sensul respingerii și a capătului de cerere privind

revendicarea imobilului formulat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

pârâții G.L.O., de I.D. și I.L.C. împotriva deciziei nr. 265/A din 22 mai 2001

a Curții de Apel București, secția a III- a civilă.

Modifică decizia recurată în sensul

că schimbă sentința nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția

a III–a civilă, și respinge și capătul de cerere privind revendicarea

imobilului.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

martie 2003.