ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2848/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București la data de 26 martie 1997, reclamantul D.A.

a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, Comisia de

Aplicare a Legii nr. 112/1995, Consiliul Local al sectorului 2 București și SC

F. SA pentru ca, prin sentința ce instanța o va pronunța, să constate nulitatea

absolută a actului de naționalizare cu privire la imobilul situat în București,

și să dispună restituirea acestuia, în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantului.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., reclamantul a arătat că este

moștenitorul defuncților săi părinți D.D. și D.E., care au devenit proprietarii

imobilului mai sus individualizat, în anul 1935, conform actului de

vânzare-cumpărare încheiat la 21 august sub nr. 27333 al fostului Tribunal

Ilfov, Secția Notariat și, că pe terenul în suprafață de 17,45 mp la care se

adaugă cel de 185 mp cumpărat anterior de aceeași proprietari, aceștia din urmă

au edificat parterul și au ridicat două etaje și mansarda.

Ulterior, imobilul a trecut în

proprietatea statului, fiind naționalizat, deși proprietarii erau expres

exceptați de la această măsură.

La termenul din 13 iunie 1997,

reclamanții au formulat o cerere de intervenție forțată a lui N.L. și N.S., P.N.

și P.P., pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1774 din 7 ianuarie 1997 încheiat între Consiliul General

al Municipiului București prin SC F. SA și intervenienții N., precum și cel cu

nr. 1849 din 20 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA și intervenienții P., în

fraudarea Legii nr. 112/995.

Cererii de intervenție, P.N. și P. le-a

opus întâmpinare, invocând împrejurarea că sunt cumpărători de bună-credință.

Primăria sectorului 2 a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive solicitând scoaterea sa din cauză,

cu motivarea că imobilul în litigiu nu se află în proprietatea sau

administrarea sa.

Prin sentința civilă nr. 20.986 din

21 decembrie 1998, Judecătoria sectorului 2 a admis acțiunea, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al sectorului 2

București, a constatat nulitatea absolută a naționalizării și a contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1774 din 7 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA și

intervenienții N.L., N.S.; nr. 1849 din 20 ianuarie 1997 încheiat între SC F. SA

și intervenienții P.N., P. și i-a obligat pe pârâții Consiliul General al

Municipiului București și SC F. SA să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul compus din teren și construcții, situat în București.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel intervenienții N.L., N.S., P.N., P.P.

Primii, au criticat hotărârea

Judecătoriei sectorului 2, pe motiv că a fost dată cu încălcarea legii, întrucât

ei au cumpărat imobilul cu bună-credință și că, în mod greșit a apreciat instanța

că SC F. SA a încheiat contractul de vânzare-cumpărare fără a verifica situația

juridică a imobilului.

Intervenienții P.N. și P. au

promovat critici referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute de

art. 105 alin. (1) raport la art. 88 pct. 4 C. proc. civ. și că au fost citați

la adresa din str. D.V., în loc de str. B.

Prin decizia nr. 1572 A din 10 mai

2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de

necompetență materială de ordine publică a judecătoriei, invocată de apelanții

intervenienți N.L. și S., a desființat sentința civilă nr. 20986/1998 a Judecătoriei

sectorului 2 București și a reținut cauza spre competentă soluționare, fixând

termen, la 14 iunie 2000 cu citarea părților, valoarea imobilului depășind 150

milioane lei.

Conform sentinței civile nr. 769 din

21 iunie 2000, aceeași instanță, după soluționarea cauzei a admis excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA și Primăriei sectorului 2

București, a admis acțiunea principală formulată de reclamantul D.A. în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, SC F. SA și

Primăria secorului 2 și intervenienții N.L., N.S., P.N., P.P., astfel cum a

fost completată.

A constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1774 din 7 ianuarie 1997 și nr. 1849 din

20 ianuarie 1997 și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului

București să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. D.V., colț cu str. B.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că reclamantul s-a legitimat procesual, în calitate de unic moștenitor

al defuncților D.D. și D.E. (certificat de moștenitor nr. 1243 din 11 august

1983, care au fost proprietarii imobilului ce a trecut în proprietatea

statului, prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950 și ulterior,

închiriat intervenienților N.L. și S., P.N. și P., că această măsură s-a

realizat cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, D.D. fiind

muncitor, salariat la Cooperativa Radioprogres (poz. 2281 din lista anexă).

După intrarea în vigoare a Legii nr.

112/1995, intervenienții au cumpărat apartamentele pe care le dețineau cu

contract de închiriere, devenind proprietari în baza contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1774/1997 și nr. 1849/1997, vânzătoare fiind Primăria

Municipiului București, prin SC F. SA.

S-a reținut că Decretul nr. 92/1950

a fost aplicat greșit întrucât, astfel cum rezultă din conținutul deciziilor

emise de Casa Centrală a Asigurărilor Sociale din Cooperativa Meșteșugărească, D.D.

era muncitor salariat, angajat al Cooperativei „Radioprogres”.

Așa fiind, apare evident că titlul

în baza căruia Statul a deținut imobilul ce a aparținut autorilor reclamantului

nu este valabil și nu poate produce efecte juridice.

Ca atare, actele juridice încheiate

de SC F. SA București, în calitate de reprezentant al vânzătoarei Primăria

Municipiului București sunt lovite de nulitate absolută și încheiate în frauda

legii.

Autorii reclamantului nu au pierdut

proprietatea și doar posesia, folosința imobilului.

Făcând aplicarea prevederilor art. 6

din Legea nr. 213/1998 tribunalul a apreciat că titlul autorilor reclamanților

este mai bine caracterizat, fiind mai vechi qui prior tempore, potior jure, pe

de o parte, iar pe de altă parte s-a considerat că Statul nici nu putea vinde valabil,

ceea ce nu deține de drept, lipsind obiectul vânzării-cumpărării și, în temeiul

art. 948 pct. 3, art. 960 și art. 962 C. civ. a fost motivată cererea de

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel intervenienții N.L., N.S., P.N., P.P. și pârâtul Consiliul

General al Municipiului București (P.M.B.).

Astfel, intervenienții N.L. și N.S.

au arătat că dispozitivul sentinței civile este contradictoriu, în sensul că,

pe de o parte s-a constatat că Primăria sectorului 2 și SC F. SA nu au calitate

procesuală pasivă, iar pe de altă parte acțiunea a fost admisă și în contradictoriu

cu aceste părți.

Apelul declarat de Consiliul General

al Municipiului București promovează critici, în sensul că, greșit a apreciat

instanța că acesta are calitate procesuală pasivă, iar cea care are legitimare

procesuală este Primăria Municipiului București, iar pe fondul cauzei, a

susținut că trecerea imobilului în proprietatea Statului s-a făcut cu titlu

valabil, vânzarea imobilului către pârâți s-a perfectat în condițiile legii.

În motivarea apelului lor,

intervenienții P.N. și P.P. au arătat că pricina s-a judecat cu lipsă de

procedură, iar aceștia nu au avut cunoștință de proces, că nu s-au administrat

suficiente probatorii și că, pe fond, soluția este dată cu încălcarea legii.

Prin decizia nr. 640 din 15

noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis în

totalitate apelurile, a desființat sentința civilă nr. 769 din 21 iunie 2000 a

Tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

Pentru a decide în consecință,

instanța de control judiciar ordinar a reținut că tribunalul nu s-a pronunțat

asupra cererii reconvenționale formulate de reclamantul D.A. prin care aceasta

a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

pentru fraudă la lege.

S-a arătat totodată că, în dispozitivul

sentinței există o contradicție de fond care vizează legalitatea hotărârii.

Astfel, după ce se menționează

„constată că pârâtele SC F. SA și Primăria sectorului 2 nu au calitate

procesuală pasivă în cauză” în alin. următor acțiunea este admisă și în

contradictoriu cu aceste părți, așa încât motivul de apel este fondat.

De asemenea, instanța a reținut că

la termenul de judecată la care s-a soluționat cauza pe fond, într-adevăr,

procedura de citare cu intervenienții P.N. și P.P. a fost realizată cu

încălcarea prevederilor art. 88 C. proc. civ., pe dovezile de îndeplinire ale

procedurilor de citare, nefiind nici parafa instanței, nici semnătura

președintelui.

Cum pârâții au lipsit la acest

termen este evidentă că nu au fost în măsură să-și exercite dreptul de apărare

și să-și administreze probatorii, iar cererea completatoare (reconvențională)

nu le-a fost comunicată.

Este de precizat că pricina a fost

judecată la primul termen în fond după casare, fără a se administra nici o

probă, în afara celor anterioare, din faza în care Curtea de Apel constatase

greșita citare a intervențiilor P.N. și P.

Totodată, instanța a reținut că

tribunalul a omis a se pronunța asupra cererii reconvenționale a

intervenienților N.

Împotriva deciziei Curții de Apel

București, a declarat, în termen legal, recurs reclamantul D.A. invocând

motivele încadrate de acesta în prevederile art. 304 pct. 7, 8, 11 C. proc.

civ.

Prealabil analizării recursului,

Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității acestei căi de atac,

excepție invocată de reprezentantul intimatului-pârât Consiliul General al

Municipiului București, consilier juridic O.O., prin încheierea din 15

februarie 2005, cu motivarea că reclamantul D.A., are legitimare procesuală

activă în cauză, în calitate de moștenitor al defuncților E. și D.D.(a se vedea

certificatele de moștenitor nr. 718/1972 și cel cu nr. 1243 din 11 august 1983,

emise de fostul Notariat de Stat al sectorului 3 București, respectiv

Notariatul de Stat Local al sectorului 2 București și actul de

vânzare-cumpărare din 21 august 1935 (filele 7, 16, 17 dosar nr. 4887/1997 al

Judecătoriei sectorului 2 București).

Astfel, sunt aduse critici ce

vizează „neexaminarea întregului material probator”, lipsa unei cereri

reconvenționale a intervenienților N.L. și S., invocarea unor „motive străine

de natura cauzei”, „schimbarea abuzivă a înțelesului lămurit și neîndoielnic al

desfășurării procedurii în fond”, greșita apreciere a instanței în sensul că

intervenienților P.N. și P., li s-a produs o vătămare ca urmare a neregulatei

citări, deși în realitate procedura de citare cu aceste părți a fost legal

îndeplinită.

De asemenea, a fost invocat ca motiv

de recurs și cel reglementat de art. 304 pct. 9, în sensul încălcării și

greșitei aplicări a art. 105 și art. 106 C. proc. civ.

Cât privește primul motiv, referitor

la criticile aduse probatoriilor administrate, în sensul insuficienței

acestora, este de precizat că, netemeinicia nu mai constituie un motiv de

casare al hotărârii judecătorești, pct. 11 al art. 304 fiind abrogat prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, așa încât acesta nu poate forma obiectul

examinării.

Referitor la cererea reconvențională

a intervenienților N.L. și S. este de observat că reproșurile aduse instanței,

respectiv Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sunt, nefondate,

întrucât din conținutul cererii intervenienților, în apărările realizate prin

„întâmpinarea” de la dosar nr. 4887/1997 al Judecătoriei sectorului 2 București,

rezultă neîndoielnic formularea unui petit privind constatarea că

intervenienții sunt cumpărători de bună credință ai imobilului situat la

apartamentului din București, str. D.V., conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1774 din 7 ianuarie 1997.

De altfel, întâmpinarea

intervenienților conturează cadrul juridic al răspunsului acestora la petitul

reclamantului din completarea la acțiune, în sensul de a se constata nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.

Reclamantul D.A. și-a completat

cererea introductivă de instanță (în care inițial a cerut constatarea nulității

absolute a actului de naționalizare privitor la imobilul din București, și

restituirea acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie), cerere

aflată la dosar judecătorie, cu petitul privind constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienții N.L. și S., P.N.

și P.

Întâmpinarea depusă de intervenienți

cuprinde răspunsurile la toate capetele de cerere de fapt și de drept, din

completarea acțiunii reclamantului și totodată, are caracter de cerere

reconvențională prin solicitarea intervenienților N. de a se constata că

aceștia sunt cumpărători de bună credință ai imobilului.

Instanța este îndrituită a califica cererile

părților chiar dacă ele nu sunt intitulate „cereri reconvenționale”, dar prin expirarea

pretențiilor în legătură cu cererea precizatoare, completatoare a reclamantului,

capătă acest caracter petitoriu.

Dreptul instanței este conferit de

dispozițiile art. 129 alin. (2), (4) și (5) C. proc. civ., potrivit cu care „cu

privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în

susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară

acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în

dezbaterea lor, orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt

menționate în cerere sau în întâmpinare” [alin. (4)].

Criticile aduse hotărârii de casare

referitoare la „schimbarea abuzivă a înțelesului lămurit și neîndoielnic al desfășurării

procesului în fond”, în formularea proprie a recurentului- reclamant, nu

constituie nici în modul în care este exprimat (total impropriu) și nici în

conținut, vreunul din motivele expres prevăzute de art. 304 pct. 1-10 C. proc.

civ. și nu poate fi încadrat și examinat ca motiv de recurs.

Motivul invocat de reclamantul D.A. privind

„adoptarea din proprie inițiativă a unor motive de desființare neformulate de

partea apelantă (ulta petitum)” nu este fondat, întrucât instanța de control

judiciar s-a pronunțat exclusiv asupra obiectului cererilor deduse judecății

din considerentele și dispozitivul deciziei, nerezultând că instanța ar fi

evocat situații de fapt și de drept și ar fi încuviințat cereri peste obiectul

acțiunii.

Este evident însă și conform

legalității că, în controlul judiciar instanța a apreciat că nepronunțarea

instanței inferioare asupra petitului din cererea reconvențională a

intervenienților N.L. și S. privind constatarea că aceștia sunt cumpărători de

bună credință ai imobilului mai sus arătat duce la casarea hotărârii, cererea

nefiind dezbătură în contradictoriu și soluționată prin admiterea sau

respingerea acestui capăt de cerere, din considerentele și dispozitivul sentinței

civile nr. 769 din 21 iunie 2000 a Tribunalului București, lipsind examinarea

unei atari cereri.

Este nepertinentă critica exprimată

la pct. 2 din motivele de recurs prin care recurentul își exprimă nemulțumirea

că dosarul nu a suferit mai multe amânări.

Ultimul motiv de recurs este

susținut de reclamant în sensul unei încălcări și greșitei aplicări a

prevederilor art. 105 și art. 106 C. proc. civ.

În cadrul aceluiași motiv de recurs

este inserată și o altă critică, exprimată confuz prin calificarea greșită a

instanței de apel în sensul unei neregulate citări a intervenienților P.N. și

P.

S-au invocat de recurent prevederile

art. 88 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cum, corect a reținut instanța de

apel, în considerentele deciziei nr. 645 din 15 noiembrie 2000 procedura de

citare a intervenienților nu a respectat cerințele prevăzute de art. 88 din

același cod. Astfel în alin. (1) al textului procedural arătat se prevede că

citația va cuprinde: 1. numărul și data emiterii, precum și numărul dosarului;

și sediul ei; 4. numele și domiciliul părții potrivnice și felul pricinii; 5.

alte mențiuni prevăzute de lege; 6. parafa șefului instanței și semnătura

grefierului, iar la alin.(2) „arătările de la pct.2,3,4 și 6 sunt prevăzute sub

sancțiunea nulității.

Față de cele arătate, motivul de

recurs ce privește greșita îndeplinire a procedurii de citare este de

înlăturat, întrucât prin textul invocat, legiuitorul a prevăzut expres condițiile

în care se emite citația, ce trebuie să cuprindă aceasta, sub sancțiunea

nulității.

În consecință, pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția inadmisibilității

recursului.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva

deciziei nr. 640 din 15 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 8 aprilie 2005.