ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9770/2005

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 aprilie 1997

reclamantul S.E. a chemat în judecată pe pârâții: Primăria Municipiului

București, N.I. și N.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1) pârâta Primăria Municipiului

București să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București 1 (construcție corp A și B și 425,70 mp teren);

2) să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 încheiat între

fostul I.C.V.L. și soții N.I. și N.M., transcris sub nr. 2269 din 7 septembrie 1977

la Notariatul de Stat sector 1 București; privind apartamentul nr. 3 din

imobilul situat în București.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că imobilul menționat a fost proprietatea unchiului său U.D., imobil

naționalizat nelegal în baza Decretului nr. 92/1950 întrucât autorul său, al

cărui unic moștenitor este, era exceptat de la măsura naționalizării conform

art. II din același decret.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 948, art. 953, art. 966 și art. 971 C.

civ.

La data de 18 noiembrie 1997 numiții

B.A. și P.A. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, primul

intervenient arătând că a cumpărat conform Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 2

din imobil cu respectarea prevederilor acestei legi, iar cel de al doilea

intervenient menționând că deține apartamentul nr. 2 bis în baza unui contract

de închiriere.

Întrucât pârâții N.I. și N.M. au

vândut apartamentul nr. 3 conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 658 din 31 martie 1997 numiților C.I. și O.I., iar aceștia

din urmă, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3206

din 2 iulie 1997, au vândut S.C.P.A.P.A., prima instanță a dispus introducerea

în cauză a cumpărătorilor subsecvenți.

Fiind astfel investită, Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4233 din 16 martie 1999, în

raport de valoarea obiectului acțiunii, a declinat competența materială în

favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.191 F din 08

martie 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea reclamantului și cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienții B.A. și P.A. și în

consecință:

A obligat pe pârâtul Consiliul

General al Municipiului București să lase reclamantului în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 425,70 mp teren

și construcție compusă din parter, etaj și mansardă, cu excepția apartamentului

nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului și compus din: 4 camere și dependințe,

terasă, baie, vestibul, bucătărie, cămară, aflate la etajul 1; cameră de

serviciu, bucătărie și baie cu duș la demisol și garaj în suprafață de 13,55 mp

la parter și a apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului și compus din

2 camere și dependințe, vestibul, birou, duș, hol, culoar, WC, oficiu, cămară,

bucătărie, cameră de serviciu, garaj și balcon.

A respins ca nefondat capătul de

cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 50

din 17 octombrie 1973 intervenit între fosta I.C.V.L. București și pârâții N.I.

și N.M. și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente privind apartamentul

nr. 3 individualizat mai sus.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că imobilul situat în București, a fost nelegal naționalizat

conform Decretului nr. 92/1950 întrucât U.D., autorul reclamantului, fiind

pensionar, era exceptat de la măsura naționalizării conform art. II din același

decret, așa încât trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut, fără

titlu legal.

A mai reținut că actul de

vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 a cărei nulitate absolută s-a

solicitat, a fost încheiat cu respectarea legilor atunci în vigoare iar

pârâții-cumpărători nu puteau cunoaște prin chiar diligențe minime,

nevalabilitatea titlului statului pentru a se putea reține reaua credință sau

cauza ilicită sau imorală conform art. 966 C. civ. iar îndeplinirea condițiilor

de valabilitate a actelor juridice civile trebuie analizate în raport de

momentul încheierii actului, octombrie 1973.

Instanța a mai reținut că în speță

nu își găsesc aplicarea nici dispozițiile art. 953 C. civ. care se referă la

dol, viciu de consimțământ care nu a fost invocat și nici dovedit.

S-a mai reținut că instanța a fost

sesizată de reclamant cu acțiunea în revendicare împotriva Consiliului General

al Municipiului București nu și în contradictoriu cu dobânditorii succesivi ai

apartamentului nr. 3 și cu intervenientul B.A. cumpărătorul apartamentului nr. 2,

al cărui contract nu s-a solicitat a fi anulat.

De aceea, instanța a admis în parte

acțiunea și cu privire la revendicare a obligat pe pârâtul C.G.M.B. să-i

restituie reclamantului doar partea de imobil ce nu a fost vândut.

Soluția primei instanțe a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 550 A din 3 octombrie 2000, a respins ca nefondate apelurile

reclamantului și Primăriei municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 661 din 19

februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantului a

casat decizia instanței de apel și a trimis cauza la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelurilor, întrucât apelul Primăriei municipiului București nu a

fost analizat, la fel și al doilea motiv din apelul reclamantului referitor la

cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Rejudecând, prin decizia nr. 397 A

din 8 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant și pârâtul municipiul

București, prin primarul general și i-a obligat pe apelanți la 700.000.000 lei

cheltuieli de judecată către intimata S.C.P.A.P.A. și la 100.000.000 lei cu

același titlu către intimații C.I. și O.I. reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs Municipiul București, prin primarul general și reclamantul S.E.

I. Prin recursul său, pârâtul

Municipiul București, prin primarul general, invocă prevederile art.304 pct.9 C.

proc. civ., susținând că în mod greșit ambele instanțe au reținut

nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, întrucât

autorul reclamantului se încadra în prevederile art.1 din Decretul nr.92/1950

fiind „exploatator de locuințe”, așa încât, fiind corect aplicat acesta

constituie titlu valabil al statului.

Pârâtul mai susține că în mod greșit

a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, iar cuantumul este exagerat.

II. Prin recursul declarat,

reclamantul S.E. invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ., deși redactarea criticilor este sumară și confuză.

Prin prima critică, reclamantul

susține că: 1) în mod greșit instanța de apel nu a respectat decizia de casare

nr. 661 din 19 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție care a dispus

analizarea apelurilor cu privire la constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare; 2) în mod greșit instanța de apel „a

considerat că acțiunea în revendicare a fost îndreptată doar împotriva

Primăriei municipiului București; 3) în mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat

cu privire la cererea referitoare la constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.A.; 4) în mod inexplicabil nu

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului nr. 3, reținând greșit buna-credință a pârâților N.I. și M. la

data dobândirii acestui apartament.

Reclamantul critică și dispoziția

instanței de apel de a-l obliga la plata cheltuielilor de judecată.

I. În ceea ce privește recursul

declarat de Municipiul București, prin primarul general este fondat numai

pentru considerentele ce succed.

În mod just ambele instanțe au

reținut nevalabilitatea titlului statului, în condițiile în care s-a dovedit că

imobilul a fost greșit naționalizat conform art. I din Decretul nr. 92/1950,

întrucât autorul reclamantului făcea parte din categoriile socio-profesionale

exceptate de art. II din același decret, fiind pensionat la data aplicării

măsurii de naționalizare.

De altfel, motivul de recurs invocat

este lipsit și de interes întrucât prin Dispoziția nr. 378 din 28 iunie 2002 a

primarului general s-a restituit reclamantului în natură imobilul în discuție,

mai puțin apartamentele nr. 2 și 3, prin aceasta recurentul-pârât recunoscând

așadar nelegalitatea titlului statului cu privire la acest bun.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Cum, în speță, apelul

pârâtului-recurent a fost respins, iar intimații C.I. și O.I. au solicitat

obligarea la cheltuieli de judecată, în mod just instanța a făcut aplicarea

textului de lege menționat.

Conform art. 274 alin. (3) din

același cod „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților”.

Constatând că în speță onorariile de

avocat de 100 milioane lei și respectiv de 700 milioane lei sunt nejustificat

de mare în raport de obiectul pricinii și de munca îndeplinită de avocați,

recursul recurentului-pârât va fi admis și se va modifica decizia atacată în

sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată.

II. În ceea ce privește recursul

declarat de reclamantul S.E. se constată a fi întemeiat doar pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește prima critică, aceasta

nu poate fi primită, în condițiile în care instanța de apel, respingând

dispozițiile deciziei de casare nr. 661 din 19 februarie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, a analizat motivele de apel cu care a fost investită și

bineînțeles în limitele obiectului acțiunii introductive de instanță, acțiune

ce a avut ca obiect: 1) revendicarea imobilului de la Primăria Municipiului

București și 2) constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973.

Nu se poate susține, așadar, că

instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Nici cea de a doua susținere nu

poate fi primită în condițiile în care reclamantul a investit instanța cu două

capete de cerere menționate deja, iar ulterior nu și-a precizat ori completat

acțiunea, așa încât, instanța nu putea să se pronunțe decât în limita

obiectului cu care a fost investită.

Faptul că reclamantul a solicitat în

apel constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 285

1

din 17 ianuarie 1997 încheiat între R. SA și B.A. nu îndreptățea instanța de

apel să se pronunțe asupra acestei cereri întrucât reclamantul nu a investit

prima instanță cu o atare cerere și potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

în apel nu se pot face alte cereri noi.

În ceea ce privește susținerea că în

mod inexplicabil nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 50 din 17 octombrie 1973 privind apartamentul nr. 3, se constată că în mod

just instanțele au analizat îndeplinirea condițiilor de valabilitate a acestui

act în raport de momentul încheierii lui, octombrie 1973, iar în probele

dosarului nu se regăsesc motivele de nulitate invocate de reclamant în acțiunea

sa; apreciindu-se în mod just că pârâții au fost de bună credință, la acea

dată, neputând să prevadă nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului cumpărat.

Referitor la ultima critică vizând

cheltuieli de judecată, aceasta este întemeiată pentru aceleași considerente

expuse la primul recurs.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse, recursurile declarate în cauză urmează a fi admise, se

va modifica decizia atacată în sensul că se vor reduce cheltuielile de judecată

la care au fost obligați apelanții către S.C.P.A.P.A. de la 700 milioane lei la

10 milioane lei, iar către C.I. și O.I., de la 100 milioane lei, la 5 milioane

lei, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamantul S.E. și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

deciziei nr. 397 A din 8 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, pe care o modifică în sensul că reduce cheltuielile de judecată

la care au fost obligați apelanții către S.C.P.A.P.A., de la 700.000.000 lei,

la 10.000.000 lei, iar către C.I. și O.I. de la 100.000.000 lei, la 5.000.000

lei.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 noiembrie 2005.