ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5730/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3062 din 24 martie 1997, hotărâre definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea reclamanților V.A.V. și P.A. și a obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 145 mp. La data de 20 mai 2003 pârâtul Consiliul General al Municipiului București, reprezentat de Municipiul București prin Primarul General, a formulat, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr. 3062 din 24 martie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că actele noi atașate cererii (contractul de închiriere nr. 2458 din 6 decembrie 1949, contractul de închiriere din 23 aprilie 1950 și procesele-verbale de naționalizare unde se menționează că la data preluării lui de către stat, imobilul era locuit de chiriași), rezultă că nemișcătorul situat la nr. 3 era închiriat, deci autorii reclamanților, chiar dacă unul dintre ei era intelectual profesionist, obțineau venituri din închirieri, deci se încadrau în art. I al Decretului nr. 92/1950 și nu erau exceptați, așa cum a reținut instanța, de la naționalizare. Învestită cu soluționarea cauzei, judecătoria sectorului 2 București, prin sentința nr. 5887 din 7 octombrie 2003, a respins cererea de revizuire, soluție confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, care, prin decizia nr. 503 din 29 martie 2004, a respins ca nefondat apelul revizuienților.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că una dintre condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocată de revizuient drept temei al cererii, era aceea ca înscrisurile să fi fost reținute de partea potrivnică sau să nu fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Instanțele au apreciat că revizuientul nu a făcut dovada motivelor independente de voința sa care l-ar fi împiedicat în cursul soluționării acțiunii în revendicare să prezinte instanței înscrisurile invocate în cererea de revizuire. Mai mult, din susținerile revizuientului și actele depuse la dosar, rezultă că respectivele înscrisuri se aflau în arhiva SC A. SA, societate care era mandatarul revizuientului în activitatea de înstrăinare conform Legii nr. 112/1995 a imobilului în litigiu și prin urmare mandatarul ar fi putut pune la dispoziția pârâtului aceste înscrisuri, dacă i-ar fi fost solicitate.

Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentința judecătoriei, în termen legal, a declarat recurs revizuientul Consiliul General al Municipiului, prin Primarul General, care a susținut că greșit instanțe au reținut obligația SC A. SA, societate comercială ce are mandat pentru administrarea imobilelor, de a comunica aceste înscrisuri, cât timp revizuientul, pârât în litigiul în revendicare, nu a știut de existența acestor acte; că, înscrisurile noi depuse în revizuire îndeplinesc condițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.; imobilul era închiriat de autorii reclamanților, care obțineau venituri din închirieri și deși nu făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 322, pct. 5, teza I a C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Sintetizând elementele de admisibilitate a cererii de revizuire pentru motivul arătat, rezultă că: înscrisul trebuie să fi existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărârea atacată; înscrisul să fi fost necunoscut pentru instanță și revizuient; partea să fi fost împiedicată a-l prezenta din motive ce se pot asimila cu forța majoră; înscrisul să fie doveditor, adică determinant pentru soluția în litigiu; înscrisul trebuie prezentat instanței, odată cu cererea de revizuire, în cel mult o lună de la descoperirea lui.

Având în vedere raporturile dintre revizuient și societatea care deținea, în propria arhivă, înscrisurile referitoare la închirierea imobilului, simpla lor necunoaștere de către pârâtul-revizuient nu reprezintă, în sensul textului citat, o împrejurare mai presus de voința sa, asimilabilă forței majore, de natură a face admisibilă cererea de revizuire. Ignorarea ori simpla necunoaștere a unor înscrisuri ce priveau imobilul și care se găseau în arhiva societății mandatare, care a avut o perioadă îndelungată de timp nemișcătorul în administrare, reprezintă pentru revizuient (mandatar ) nu atât o împrejurare mai presus de voința sa, ci, mai degrabă, o deficiență de apărare sau de pregătire a apărării în procesul de revendicare.

De altfel, respectivele contracte de închiriere nu întrunesc condiția de „înscrisuri doveditoare” pentru a fi considerate determinante, hotărâtoare și de natură a fi condus la o altă soluție decât aceea pronunțată de instanță în acțiunea în revendicare, deoarece, închirierea nemișcătorului nu poate justifica legal naționalizarea bunului, cu consecința pierderii dreptului de proprietate asupra lui de către autorii reclamanților, măsură ce a fost contrară atât Constituției în vigoare la acea dată, cât și prevederilor Codului Civil. Față de cele ce preced, recursul revizuientului se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul Consiliul General al Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei nr. 503 din 29 martie 2004 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 29 iunie 2005.