ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1675/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 727 din 11

septembrie 2002,Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

a admis acțiunea reclamantei A.A.C., astfel cum a fost restrânsă și modificată

și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul

General, să lase acesteia în deplină proprietate și posesie, cele două

apartamente situate la etajul 2 al imobilului situat în București, și cota

indiviză din terenul de 153,98 mp de sub construcție, astfel cum au fost

individualizate, prin raportul de expertiză întocmit de ing. C.M. și omologat

de instanță.

S-a reținut că reclamanta este unica

moștenitoare legală a bunicilor paterni, proprietari ai imobilului conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 24410/1926 și certificatelor de

moștenitor depuse la dosar.

Imobilul a fost naționalizat prin

Decretul nr. 92/1950, poziția 23, fără respectarea identității între persoana

menționată ca proprietar și adevăratul proprietar, omițând a fi trecută și

coproprietara A.C. În ceea ce-l privește pe A.D., acesta fiind pensionar la

data naționalizării făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

S-a concluzionat că imobilul a

trecut în proprietatea statului fără titlu, ceea ce îndreptățește reclamanta la

formularea acțiunii în revendicare.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, cu decizia civilă nr. 183 din 17 aprilie 2003 a respins ca

nefondate apelurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului

București și intervenienții A.V. și A.L., constatând că tribunalul a

interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză și a apreciat just

probele de la dosar.

Împrejurarea invocată de pârât în

apel, în sensul că proprietarii închiriau imobilul, nu poate conduce la

concluzia că aceștia se încadrau în art. I din Decretul nr. 92/1950.

Referindu-se la apelul

intervenienților, Curtea având în vedere renunțarea reclamantei la judecată

pentru apartamentul nr. 1, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 către intervenienți,

a constatat că intervenienții nu mai justifică un înțeles legitim, născut,

actual, personal și direct în formularea cererii.

Considerentele deciziei de casare a

fostei Curți Supreme de Justiție nr. 1379/2001 care recomandau instanței de

rejudecare să anuleze și aspectele invocate în cererea de intervenție, rămân

fără efect, de vreme ce în baza art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de

renunțarea reclamantei la revendicarea apartamentelor vândute foștilor

chiriași. S-a concluzionat că o soluție contrară, ar conduce la încălcarea

principiului disponibilității părții, care guvernează procesul civil.

Interesul intervenienților nu poate

fi justificat de notificarea adresată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001,

Primăriei Capitalei, prin care a solicitat restituirea în natură a întregului

imobil.

Împotriva deciziei Curții de Apel

București au declarat recurs Consiliul General al Municipiului București prin

Primarul General, A.V. și A.L.

Consiliul General al Municipiului

București critică soluția instanței de apel, invocând nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și arată că nu s-a luat în considerare adresa

Direcției de Impozite și Taxe Locale sector 1 din care rezultă că foștii

proprietari la data naționalizării, deși pensionari, încasau chirii și plăteau

impozite pentru acestea, deci erau exploatatori de locuințe și se încadrau în

prevederile art. I pct. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Cea de a doua critică se referă la

faptul că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată,

deoarece nu s-a dovedit culpa.

A.V. și L., invocând nulitățile

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., susțin că ambele instanțe au

nesocotit dispozițiile art. 268 alin. (3) din același cod, deoarece odată

admisă în principiu cererea de intervenție, instanțele nu mai pot reveni asupra

acesteia. Consideră că cererea de intervenție reprezintă o veritabilă cerere de

chemare în judecată și există posibilitatea rezolvării ei independent de

acțiunea principală.

Litigiul a parcurs mai multe etape

procesuale, iar la judecata în fond după casare, la prima zi de înfățișare,

reclamanta și-a restrâns pretențiile la cele două apartamente nevândute,

existente la etajul al doilea al imobilului și la terenul aferent acestora și

datorită acestei modificări a acțiunii, în mod greșit instanța la data de 16

ianuarie 2002, a respins în principiu cererea de intervenție, nesocotind

interesul intervenienților de a-și consolida dreptul de proprietate.

Recurenții consideră că greșit au

concluzionat instanțele că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv,

nerespectându-se la data naționalizării identitatea între persoana menționată

ca proprietar și adevăratul proprietar, deoarece dispozițiile art. V din

Decretul nr. 92/1950 prevăd că imobilele proprietatea soțului, soției sau

copiilor minori se consideră ca aparținând unui singur proprietar.

La pronunțarea soluției, nu s-a

analizat cu atenție faptul că autorul reclamantei, deși pensionar, se încadra

în categoria exploatatorilor de locuințe, având mai multe apartamente, care

erau închiriate, în scopul evident al obținerii de venituri.

Analizând decizia, prin prisma

criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, dar și a dispozițiilor

incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că nu este

afectată legalitatea acesteia.

Recursurile sunt nefondate.

I. În ceea ce privește recursul

declarat de Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General

Potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950

nu intră în prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele

proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor

profesioniști și pensionarilor.

Din redactarea acestui articol,

rezultă fără putință de tăgadă, că legiuitorul a intenționat să protejeze

anumite categorii de persoane, dispunând în mod imperativ că imobilele

proprietatea acestora nu se naționalizează. Dacă ar fi dorit să naționalizeze

imobilele acestora, în cazul în care ar fi considerat că sunt exploatate, ar fi

adăugat în afară de situația când sunt închiriate.

În aceste condiții imobilul

proprietatea sa nu echivala cu calitatea de exploatator de locuințe, el

făcând-o din necesitatea de a-și completa veniturile pentru a asigura existența

sa și a familiei sale.

Așa se explică de ce instanțele nu

au luat în considerare adresa Direcției de Taxe și Impozite care atesta că

autorul reclamantei achita impozit pe chirii.

Art. V din Decretul nr. 92/1950 ar

fi fost aplicabil în situația în care, toți cei enunțați în text ar fi fost

coproprietari și li s-ar fi aplicat dispozițiile de naționalizare, însă în

cazul în speță atât A.D. cât și coproprietara A.C., erau exceptați conform art.

II din decret, fiind pensionar și casnică.

Pe de altă parte, trebuie observat

că pricina având mai multe etape procesuale, atât recurentul-pârât cât și

intervenienții au mai invocat acest motiv de recurs, pe care Înalta Curte nu

l-a admis, decizia civilă nr. 1379 din 6 martie 2001 prin care s-au admis

recursurile lor, cu casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la

tribunal, dând îndrumări numai pentru identificarea apartamentelor revendicate

și dovada dreptului de proprietate, nu și pentru reverificarea exceptării

autorului reclamantei de la naționalizarea imobilelor sale.

Sub acest aspect, s-ar putea

concluziona că soluția instanțelor a intrat în puterea lucrului judecat, însă

așa cum s-a analizat mai sus, critica nu este fondată (cu referire la

exceptarea de la naționalizare a imobilelor pensionarilor care închiriau locuințe).

Obligarea recurentului la plata

cheltuielilor de judecată este corectă și în deplină concordanță cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. care prevede că partea care cade în

pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Consiliul General al Municipiului

București, declarând apel, iar cererea sa fiind respinsă, sigur că este

dovedită culpa sa procesuală de a o determina pe intimata-reclamantă să

efectueze cheltuieli pentru a se apăra.

II. Nefondat este și recursul

intervenienților.

Cererea de intervenție formulată și

precizată de A.V. și A.L. avea ca obiect respingerea acțiunii și constatarea că

ei sunt proprietarii de drept ai apartamentului nr. 1 din imobilul situat în

București, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 423/22023 din 3

octombrie 1996 (fila 7 dosar Tribunalul Municipiului București 5536/2001).

La fila 22 a aceluiași dosar se află

procura specială legalizată a reclamantei dată avocatului său, pentru a

restrânge acțiunea inițială la cele două apartamente situate la etajul 2 al

imobilului și terenul aferent.

Conform deciziei civile nr. 2952/2000

a fostei Curți Supreme de Justiție, instanța de rejudecare a fost obligată să

se pronunțe asupra cererii de intervenție, iar prin încheierea din 16 ianuarie

2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza art. 52 raportat la

art. 49 C. proc. civ. a respins în principiu cererea, având în vedere lipsa de

interes a acestora, față de renunțarea la judecată a reclamantei cu privire la

apartamentul intervenienților. Nu se poate susține că ar fi o revenire asupra

admiterii în principiu prin încheierea din 5 octombrie 1998 (dosar nr. 5238/1998)

deoarece hotărârile anterioare au fost casate cu trimitere spre rejudecare, iar

recomandările instanței supreme erau obligatorii pentru instanța de rejudecare,

printre acestea fiind și obligația de a se pronunța asupra cererii de

intervenție. Mai mult, schimbându-se în parte obiectul acțiunii, instanța era

obligată a se pronunța în raport de actuala sesizare a instanței.

Intervenienții față de obiectul

acțiunii restrânse, prin renunțarea la revendicarea apartamentelor înstrăinate

chiriașilor și continuarea judecății numai pentru două apartamente asupra

cărora nu pot emite pretenții, nu pot fi decât terțe persoane, ce nu au legătură

cu cererea supusă judecății.

Împrejurarea că reclamanta a

formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea întregului imobil,

nu are relevanță în prezenta cauză, aceasta nedemonstrând „înțelesul actual” al

intervenienților.

Ultima critică a intervenienților cu

privire la identitatea între persoana menționată ca proprietar în actul de

naționalizare și adevăratul proprietar al imobilului și al exceptării

„proprietarilor de la naționalizare fiind pensionar” și „casnică”, a fost

invocată și de celălalt recurent și analizată la recursul Consiliului General

al Municipiului București.

Față de cele de mai sus, în baza

art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate

de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General și

de intervenienții A.V. și A.L. împotriva deciziei civile nr. 183/2003

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de A.L., A.V.

și Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 183 din 17 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2005.