ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2689/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor de la dosar, constata următoarele:

Prin acțiunea formulată și precizată ulterior

reclamanta Ș.A.A., a chemat în judecată Consiliul General al municipiului

București și pe pârâții I.M., I.I., solicitând să-i fie lăsat în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București respectiv apartamentele nr.

2 și 3.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul a constituit proprietatea

antecesoarei sale, fiind preluat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, titlul

său fiind deci mai bine caracterizat decât cel al pârâților cumpărători.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 197 din 12 martie 2002, a respins acțiunea, reținând că reclamanta

nu a dovedit că autoarea sa era pensionară în 1950, imobilul fiind trecut cu

titlu în proprietatea statului.

Prin

decizia civilă nr. 37 din 27 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, a admis

apelul formulat de reclamanta Ș.A.A. împotriva sentinței civile nr. 197 din 12

martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu pârâții

I.I. și I.M., I.N., M.I. și Consiliul General al municipiului București, a

schimbat în tot sentința în sensul că: a admis acțiunea, a obligat pe pârâții

I.N., I.M., I.I. și M.I. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București; a respins excepția nulității sentinței ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta

a făcut dovada că imobilul a aparținut autorilor săi, fiind naționalizat

abuziv, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

După

naționalizare apartamentul de la parter a rămas în posesia reclamantei și a

autoarei sale.

Apartamentele

nr. 2 și 3, au fost dobândite de pârâți prin contractele de vânzare-cumpărare

nr. 40874 din 13 noiembrie 1996 și nr. 40860 din 6 noiembrie 1986, încheiate în

baza Legii nr. 112/1995.

În

ce privește invocarea bunei evidențe a părților la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, excepție prevăzută la art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, reclamanta a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995 pentru

restituirea bunului, încă din 23 mai 1996, anterior încheierii celor două acte

de vânzare-cumpărare, iar pârâții aveau obligația verificării situației

juridice a imobilului.

Astfel,

cum instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare, comparându-se titlul

reclamantei cu cel al pârâților, titlul reclamantei este mai bine caracterizat.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâții I.M., I.N., I.I. și M.I., susținând

că instanța nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare, respectiv asupra

cererii formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru

despăgubiri și nu pentru restituire în natură.

Hotărârea

a fost dată cu încălcarea legii întrucât la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Greșit

s-a apreciat că Decretul nr. 92/1950 ar fi fost un act normativ

neconstituțional și că nu a constituit un titlu valabil, în cauză operând

prevederile art. I din decret.

Preferabile

sunt contractele de vânzare–cumpărare imobilul fiind cumpărat de la adevăratul

proprietar al cărui titlu nu a fost contestat, cu bună credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1950, fiind deci valabile, față de

prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Recursul

este fondat potrivit celor ce urmează.

Deși

investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, formulată pe calea

dreptului comun anterior Legii nr. 10/2001, invocându-se ca temei juridic

compararea titlurilor de proprietate deținute de părți, instanța de apel,

schimbând în tot sentința (corect de altfel), a soluționat pe fond cauza, în

considerarea, exclusivă, a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

cu referire în acest sens la buna sau reaua credință a pârâților cumpărători ai

apartamentelor din litigiu pe baza Legii nr. 112/1995 vizând deci, în mod explicit,

valabilitatea (sau nevalabilitatea) contractelor de vânzare–cumpărare în

discuție.

Or,

instanța a procedat astfel, în lipsa unei cereri având ca obiect constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare, obiect de judecată care ar fi

putut, eventual, să facă posibilă aplicarea, într-un sens sau altul a

prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Așa

fiind, sub un prim aspect, era necesar deci, ca instanța să soluționeze cauza,

exclusiv în temeiul principiilor aplicabile pe dreptul comun în materia

comparării titlurilor de proprietate exhibate de părți și eventual cu

suplimentarea probatoriului administrat în acest sens.

Pe

de altă parte, chiar dacă instanța ar fi avut în vedere, în acest cadru

procesual, valabilitatea (sau nevalabilitatea) contractelor de vânzare

cumpărare, în lipsa unui capăt de cerere formulat în acest sens sau tocmai de

aceea, este de reținut că, pe cale separată și urmare procedurii speciale

reglementate de Legea nr. 10/2001, pe rolul instanțelor se află în curs de

judecată, între aceleași părți, acțiunea având acest obiect, constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare deținute de părți.

Acțiunea

a fost admisă în acest sens, prin decizia civilă nr. 284 din 18 martie 2004 a

Tribunalului București, cauza aflându-se în faza de judecată a recursului, la

aceeași curte de apel, cu termen de judecată la 20 aprilie 2005.

Or,

dacă așa este, față de cele arătate, soluția care va fi pronunțată irevocabilă

în acea cauză, va avea legătură directă cu modul de soluționare a prezentei

cauze, chiar în cadrul procesual existent, fiind de admis că existența, în

anumite condiții, sau inexistența titlului deținut, rezultând din desființarea

sa, poate determina soluția ce se va da în această cauză.

Așa

fiind, pentru cele arătate, în temeiul art. 312 și art. 314 C. proc. civ., se

impune, prin admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții I.M., I.I., M.I. și I.N. împotriva

deciziei civile nr. 37/A din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2005.