ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3375/2007

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Judecătoria sectorului 5 București,

prin sentința civilă nr. 4274 din 2 iunie 1999, a admis excepția necompetenței

materiale invocată de reclamantă și a declinat competența soluționării acțiunii

formulată de reclamanta Ș.A., în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

judecătoria a reținut că reclamanta a indicat valoarea bunului revendicat ca

fiind de 600.000.000 lei, pârâtul I.I. a arătat că a cumpărat apartamentul în

anul 1996 cu suma de aproximativ 20.000.000 lei, iar pârâta I.M. a arătat că

prețul stabilit pentru apartamentul cumpărat de aceasta a fost de aproximativ

27.000.000 lei.

Soluționând pricina în fond,

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin

sentința nr. 197 din 12 martie 2002, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta Ș.A.A., în contradictoriu cu pârâții I.I., I.M., I.I.

și I.M., reținând că imobilul care face obiectul procesului a aparținut

autoarei reclamantei, însă a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamanta nu a dovedit că fosta

proprietară era pensionară în anul 1950, conform deciziei de pensie aceasta

fiind pensionată la data de 14 februarie 1953.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 37 A din 27

ianuarie 2003, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentința

tribunalului, a admis acțiunea precizată și a obligat pârâții să-i lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, reținând

că preluarea imobilului de către stat a fost nelegală, pentru că autorii

reclamantei „se înscriau în excepțiile prevăzute de art. II din Decretul nr.

92/1950” și că titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât cel al

pârâților.

Prin decizia civilă nr. 2689 din 5

aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

pârâți, a casat decizia atacată și a trimis cauza curții de apel, spre

rejudecare.

Instanța de recurs a reținut că

litigiul trebuia soluționat, exclusiv, în temeiul principiilor aplicabile în

materia comparării titlurilor exhibate de părți, cu suplimentarea probatoriului

administrat în acest sens și nu în considerarea prevederilor art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, cu referire la buna sau reaua credință.

S-a mai reținut, că pe rolul

instanțelor se află în curs de soluționare acțiunea care are ca obiect

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărarea, admisă de Tribunalul

București, însă cauza se află la curtea de apel în soluționarea recursului, iar

soluția ce se va pronunța în acel proces va avea legătură directă cu modul de

soluționare a prezentei cauze.

Primind dosarul, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

decizia nr. 624 A din 6 noiembrie 2006, dată cu majoritate, a respins apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a reținut că, prin

decizia civilă nr. 1208 din 26 mai 2006, Curtea de Apel București, admițând

recursul declarat de pârâți împotriva deciziei civile nr. 284/A din 18 martie

2004 a Tribunalului București, a respins acțiunea formulată de reclamanta

Ș.A.A. privind constatarea nulității absolute a contractelor încheiate pentru

apartamentele care fac obiectul revendicării.

Se mai reține, că în compararea

titlului fostei proprietare cu titlul pârâților cumpărători de bună credință,

legiuitorul, în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a impus

criteriul de preferință al cumpărătorului, cu consecința păstrării bunului de

către acesta, în considerarea principiului general de asigurare a securității

raporturilor de drept civil în materia proprietății.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arată că

în mod greșit s-a reținut că hotărârea prin care au fost validate contractele

de vânzare-cumpărare constituie un criteriu de preferabilitate pentru titlul

pârâților, deși criteriul fundamentat pe buna credință nu are nici o relevanță

cu privire la compararea celor două titluri.

Mai arată recurenta, că nici un text

din Legea nr. 10/2001 nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul

deposedat și cumpărătorul persoană fizică a bunului, acest raport juridic

rămânând supus prevederilor Codului civil și că, având un bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

dreptul nu poate fi invalidat prin faptul că s-a stabilit irevocabil

validitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta invocă și faptul că în mod

greșit s-a reținut că prin sentința civilă nr. 6115 din 15 septembrie 1997

Judecătoria sectorului 5 București a respins acțiunea, cu motivarea că titlul

statului a fost legal constituit.

Din oficiu, Înalta Curte a invocat

motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Recursul va fi admis pentru

următoarele considerente.

Recurenta-reclamantă a investit

Judecătoria sectorului 5 București, la data de 18 iunie 1998, cu acțiune în

revendicarea apartamentului nr. 3, situat în București, alcătuit din 2 camere

și dependințe, iar prin cererea aflată la fila 32 din dosarul nr. 6721/1998 al

Judecătoriei sectorului 5, a precizat că solicită să-i fie restituite și

apartamentele 2 și 4, situate în aceeași clădire.

În privința valorii apartamentelor

care fac obiectul revendicării, reclamanta, la termenul din 2 iunie 1999, a

indicat-o ca fiind de 600.000.000. lei, iar pârâții I.I. și I.M. au arătat că

au cumpărat apartamentele cu prețurile de aproximativ 20.000.000 lei și

respectiv 27.000.000 lei.

Față de obiectul acțiunii și

valoarea apartamentelor, la data de 6 noiembrie 2006 când s-a pronunțat decizia

atacată, competent să soluționeze apelul era tribunalul și nu curtea de apel.

Articolul II din Legea nr. 219/2005,

intrat în vigoare după data pronunțării deciziei civile nr. 2689 din 5 aprilie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a trimis cauza spre

rejudecare la curtea de apel, prevede, în alin. (2), că apelurile aflate pe

rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii și care, potrivit

prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale.

Față de prevederea „potrivit

prezentei legi, sunt de competența tribunalului”, instanța competentă material

să soluționeze apelul se stabilește în raport cu obiectul pricinii și normele

de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 și nu

în raport de instanța care a soluționat pricina în fond, competentă conform

normelor de competență anterioare.

Legea nr. 219/2005 a modificat art. 2

C. proc. civ., iar, conform alin. (1) lit. b) al acestui text, tribunalul

judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de

peste 5 miliarde lei.

Procesele și cererile al căror

obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. 1 C. proc.

civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc.

civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea

apelurilor.

Prin urmare, în raport de obiectul

pricinii și valoarea apartamentelor la data introducerii acțiunii, competent să

soluționeze apelul la data de 6 noiembrie 2006 era Tribunalul București, iar

curtea de apel, care a soluționat apelul nesocotind prevederile art. II alin.

(2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competența tribunalului.

De aceea, fiind incidente

prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., fără să se analizeze motivele de

recurs invocate de recurentă, se va admite recursul, hotărârea atacată va fi

casată, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite,

spre judecarea apelului, Tribunalului București.

Sentința apelată fiind pronunțată

tot de tribunal, aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac

împotriva propriei hotărâri, însă prin art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005

este stabilită această reglementare cu caracter tranzitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta Ș.A.A. împotriva deciziei nr. 624 A din 6 noiembrie 2006 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, pe

care o casează.

Trimite cauza Tribunalului București

pentru judecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 26 aprilie 2007.