ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului civil

de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2006,

reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta N.A. solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate

și posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. D.L., ca urmare

a comparării titlurilor de proprietate deținute de părți. Conform precizării de

la fila 25 cererea reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 480-481 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 3020 din 4 mai 2007, Judecătoria sectorului 5 București, având în vedere valoarea

imobilului revendicat astfel cum a fost stabilită prin expertiza tehnică efectuată

în cauză, a dispus, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a dispus declinarea

competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia

dosarul a fost înregistrat la 17 mai 2007.

Prin cererea completatoare

depusă la dosar la 13 octombrie 2007, reclamantul a solicitat odată cu introducerea

în cauză în calitate de pârâtă a Municipiului București prin Primarul General să

se constate în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nevalabilitatea titlului

statului cu privire la imobilul situat la adresa mai sus menționată, întrucât naționalizarea

acestuia s-a făcut cu încălcarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950 (autoarea sa fiind

persoană exceptată de la naționalizare), iar, pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950

contravenea Constituției în vigoare la acea dată precum și reglementărilor internaționale.

Prin sentința civilă

nr. 345 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, a admis în parte acțiunea,

astfel cum a fost completată, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire

la imobilul situat în București, str. D.L., și a respins, ca neîntemeiat, capătul

de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 1 din acest imobil.

După mai multe cicluri

procesuale, prin decizia civilă nr. 109 A din 3 martie 2015, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant

B.C., împotriva sentinței civile nr. 345 din 11 martie 2009, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 17203/3/2007, în contradictoriu

cu intimatul pârât Municipiul București prin Primarul General și în contradictoriu

cu apelanta pârâtă N.A.

A respins, ca nefondat,

apelul declarat de către apelanta pârâtă N.A., împotriva aceleiași sentințe, în

contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin Primarul General și

apelantul-reclamant B.C.

În primul rând, instanța

de apel a constatat că, prin decizia civilă nr. 3301 din 25 noiembrie 2014, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de lucru judecat împrejurarea că

certificatului de moștenitor, invocat de către apelantul-reclamant în justificarea

calității sale procesuale active își produce efectele juridice, ca o consecință

a respingerii, în mod definitiv și irevocabil prin decizia nr. 161 A din 21 februarie

2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a acțiunii în constatarea

nulității absolute a acestuia.

În al doilea rând, instanța

de control judiciar, a stabilit, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., obligația

instanței sesizate cu rejudecarea apelului să stabilească existența/inexistența

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului și să analizeze fondul acțiunii

în revendicare.

În al treilea rând, instanța

supremă a menținut soluția de respingere a apelului declarat de către Municipiul

București prin Primar General, motiv pentru care soluția dată a intrat în puterea

lucrului judecat, neputând face obiectul rejudecării de către instanța de trimitere.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, s-a statuat că aceasta reprezintă acțiunea proprietarului neposesor

împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept

de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă

în natură a imobilului).

Scopul declanșării acțiunii

în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia

în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează litigiul

invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului

litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.

În raport de criticile

formulate, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare

următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul

securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate

dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a

unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Aplicând principiile enunțate

la cauza de față, Curtea a reținut că reclamantul nu mai are în patrimoniu

un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în

mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive și

nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea

acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Imobilul în litigiu a

aparținut numitei B.B., cu actul de vânzare-cumpărare din anul 1933, autorizațiunea

de construire din anul 1934 și procesul-verbal încheiat de comisiunea pentru înființarea

Cărților Funciare la data de 21 iunie 1946.

Prin Decretul-lege nr. 92/1950, întregul imobil

a trecut în „proprietatea statului".

Prin dispoziția nr. 6207

din 20 iunie 2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit

în natură imobilul situat în București, str. D.L., cu excepția apartamentelor vândute

în baza Legii nr. 112/1995, printre acestea aflându-se și cel care face obiectul

prezentei acțiuni în revendicare.

Imobilul revendicat face

astfel obiect al Legii nr. 10/2001, iar apelantul-reclamant a obținut măsuri reparatorii

prin echivalent pentru apartamentul litigios, fiind respinsă cererea de restituire

în natură a acestuia.

Curtea a reținut

că actul juridic invocat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din anul 1933

nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște

în patrimoniul acestuia existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței

unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra apartamentului

litigios.

Dispoziția nr. 6207 din

20 iunie 2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001, ca efect al soluționării notificării,

nu reprezintă o recunoaștere a unui nou drept de proprietate asupra apartamentului

litigios, deoarece prin actul administrativ menționat nu i-a fost recunoscut dreptul

de a obține în mod efectiv restituirea în natură a acestui imobil, ci din contră

i s-a recunoscut un drept de indemnizare, ca efect al nerestituirii în natură a

imobilului.

În schimb, s-a recunoscut

posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în

patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții

administrative sau judiciare. În temeiul legislației speciale adoptate de către

Statul Român, s-a născut vocația de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la

indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

și dacă îndeplinesc condițiile legale.

În acest sens, este și

jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat

că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de

proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de

existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației

adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Matieș împotriva României).

De asemenea, în parag.

nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat

viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de

a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și

că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând

adopta orice reglementare în acest sens.

Instanța de apel

învederează că, în mod corect, prima instanță a reținut că apelantului-reclamant

nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în

litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative,

motiv pentru care acesta nu se poate prevala de existența unui bun actual, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Titlul de proprietate

al pârâtei N.A.

este

reprezentat de

contractul

de vânzare-cumpărare nr. xx/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la acest act

juridic translativ de proprietate, instanța de apel a reținut că titlul exhibat

de către apelanta-pârâtă are valoarea unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de dispozițiile

legale evocate anterior și, de faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul statului asupra imobilului în litigiu era

necontestat, rezultă că prezumția bunei-credințe a terților dobânditori cu titlu

oneros nu a fost răsturnată, potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul B.C., criticând soluția pentru nelegalitate și

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a arătat, în

esență, că în mod greșit a reținut Curtea de apel că nu are un vechi

drept de proprietate asupra bunului litigios, care ar fi ieșit din patrimoniul său,

printr-o preluare abuzivă, recurentul nemaiavând posibilitatea de a obține restituirea

sa efectivă și reintrarea sa în patrimoniul fostului său proprietar.

Acest prim considerent

contravine atât situației de fapt din speță, cât și dispozițiilor legale aplicabile

în materie.

Astfel, Legea nr. 247/2005

prevede că, din punct de vedere juridic, imobilele preluate abuziv de stat trebuie

să fie considerate ca nefiind ieșite vreodată din patrimoniul proprietarilor lor

de drept. Or, apartamentul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui B.B., moștenită

de B.H., moștenit, la rândul lui, de recurent. În consecință, în accepțiunea legii,

acest imobil a fost și a rămas în proprietatea B.B. și a succesorilor săi de drept,

respectiv în proprietatea sa. Această calitate nu îi poate fi contestată, susținerile

contrarii din decizie constituind rezultatul încălcării dispozițiilor legale în

materie. Este semnificativ, în acest sens, că instanța de apel apreciază, că nici

măcar contractul de vânzare-cumpărare prin care antecesoarea sa a dobândit terenul

pe care, apoi, a ridicat clădirea, nu poate constitui titlu de proprietate.

În raport de existența

contractului menționat și a autorizației de construire subsecvente, acte juridice

neatacate și, evident, nedesființate în vreun fel, considerațiile potrivit

cărora acesta nu ar avea dreptul să i se recunoască dreptul de proprietate asupra

imobilului litigios sunt nelegale.

Legislația în vigoare

în domeniu consacră principiul potrivit căruia proprietarii deposedați abuziv de

regimul comunist de imobilele lor sunt considerați ca având în continuare această

calitate, hotărârile judecătorești pronunțate în cauze de natura prezentei având

exclusiv rolul de a le reda și de facto atributele proprietății. Așa-zisa „recunoaștere"

a dreptului de proprietate, pe cale administrativă sau judiciară, reprezintă o noțiune

cu care redactorul deciziei operează împotriva literei și spiritului actelor normative

din materia retrocedărilor imobiliare.

Mai mult, se tinde la

privarea reclamantului, moștenitor al proprietarului de drept, de orice posibilitate

de a redobândi ceea ce i se cuvine, statuându-se că nu are „nici măcar o speranță

legitimă" de a ajunge la aceasta. Curtea de Apel București operează, pe cale

judiciară, o a doua naționalizare a bunului, consfințind abuzul regimului comunist.

Titlul provine de la adevăratul

proprietar, nu a fost desființat pe cale legală în nici un fel și este anterior

cu peste 75 de ani celui opus de intimată. Pârâta dobândit apartamentul de la un

detentor precar, prin fraudarea a chiar dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care a

stat la baza contractului de vânzare-cumpărare și a fost emis la multe decenii după

titlul meu.

Cât privește contractul

de vânzare-cumpărare invocat de numita N.A., cu toate că acesta nu a fost desființat

ca atare, din analiza conținutului său și a actelor pe baza cărora a fost întocmit,

reiese că părțile au fost de rea-credință la perfectarea sa, cu toate consecințele

care decurg de aici.

Intimata-pârâtă N.A. a

formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul B.C., solicitând respingerea

acestuia ca nefondat.

S-a arătat că imobilul

apartament în litigiu, revendicat în condițiile dispozițiilor C. civ., intra în

categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, care reglementează

condițiile în care acestea pot fi restituite sau nu în natură.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile

reclamantului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.

Analizând actele și

lucrările dosarului, se reține că prin dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006,

emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul

situat în București, str. D.L., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii

nr. 112/1995, printre acestea aflându-se și cel care face obiectul prezentei acțiuni

în revendicare.

În mod corect a reținut

instanța de apel că imobilul revendicat face astfel obiect al Legii nr. 10/2001,

iar reclamantul a obținut măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul

litigios, fiind respinsă cererea de restituire în natură a acestuia.

Reclamantul a solicitat

compararea titlului de proprietate al autorului său, B.H., reprezentat de actul

de vânzare din 1933, și autorizațiunea de construire din 1934, cu titlul

de proprietate al pârâtei N.A., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

nr. xx/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Situația premisă este

aceea a bunurilor imobile preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate chiriașilor cărora le-au fost repartizate,

cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, în considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 a reținut că, în urma examinării

hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze cu privire

la situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, se observă că instanța

europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, niciunul dintre aceștia

nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

De asemenea, Înalta Curte

de Casație și Justiție, a stabilit că aplicarea altor dispoziții legale decât cele

ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie

să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând

altor persoane. Astfel, lămurind problema dacă acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o

eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că la această problemă nu

se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât

ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Este necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Pe fondul cauzei trebuie

să se stabilească pe baza probelor administrate dacă obiectul material al acțiunii

în revendicare constituie obiectul vreunei legi speciale de reparație, situație

în care trebuie să se acorde prioritate legii speciale; totodată, trebuie să se

stabilească dacă ambele părți sau numai pârâtul are un bun în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, situație în care temeinicia pretențiilor

reclamanților se analizează numai cu respectarea principiului securității raporturilor

juridice, acesta fiind unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului.

În speță, reclamantul

a beneficiat de dispozițiile legii speciale de reparație, întrucât în

favoarea sa s-a emis dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006, emisă în baza Legii

nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în București,

str. D.L., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru

care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Această dispoziție

a fost contestată în instanță, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, pronunțându-se

hotărârea nr. 1697 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 27931/3/2006, respingându-se contestația formulată de B.C.

Ca urmare a aplicării

legii speciale de reparație, în patrimoniul reclamantului s-a născut un drept

de creanță, în ceea ce privește partea din imobil înstrăinată pârâtei,

drept de creanță care nu-i permite însă să revendice bunul în materialitatea

sa, ci doar să obțină despăgubiri în forma prevăzută de lege.

Așa fiind, recurentul-reclamant

nu are un titlu în temeiul căruia să revendice apartamentul înstrăinat, astfel încât

în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul de proprietate nu mai

subzistă în patrimoniul acestuia. Or, atâta timp cât reclamantul nu are titlu, nu

poate triumfa în acțiunea în revendicare, mai ales că titlul pârâtei este considerat

valabil, fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale la incidente la

momentul respectiv, adică Legea nr. 112/1995.

Întrucât titlul pârâtei

nu a fost atacat în instanță, nu se mai poate susține, în cadrul unei

acțiuni în revendicare, că părțile ar fi fost de rea-credință la

încheierea contractului, întrucât excede cadrului procesual în litigiul dedus judecății.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmează să respingă recursul,

ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. urmează să oblige pe reclamant la plata sumei de 3720 RON

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat către pârâta N.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 109 A din 3 martie

2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă reclamantul la plata sumei de 3720 RON,

cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă N.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.