ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2015

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2006, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta N.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. D.L., ca urmare a comparării titlurilor de proprietate deținute de părți. Conform precizării de la fila 25 cererea reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. Prin sentința civilă nr. 3020 din 4 mai 2007, Judecătoria sectorului 5 București, având în vedere valoarea imobilului revendicat astfel cum a fost stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză, a dispus, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 17 mai 2007. Prin cererea completatoare depusă la dosar la 13 octombrie 2007, reclamantul a solicitat odată cu introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Municipiului București prin Primarul General să se constate în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat la adresa mai sus menționată, întrucât naționalizarea acestuia s-a făcut cu încălcarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950 (autoarea sa fiind persoană exceptată de la naționalizare), iar, pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției în vigoare la acea dată precum și reglementărilor internaționale.

Prin sentința civilă nr. 345 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost completată, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. D.L., și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr. 1 din acest imobil. După mai multe cicluri procesuale, prin decizia civilă nr. 109 A din 3 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant B.C., împotriva sentinței civile nr. 345 din 11 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 17203/3/2007, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin Primarul General și în contradictoriu cu apelanta pârâtă N.A.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta pârâtă N.A., împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin Primarul General și apelantul-reclamant B.C. În primul rând, instanța de apel a constatat că, prin decizia civilă nr. 3301 din 25 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de lucru judecat împrejurarea că certificatului de moștenitor, invocat de către apelantul-reclamant în justificarea calității sale procesuale active își produce efectele juridice, ca o consecință a respingerii, în mod definitiv și irevocabil prin decizia nr. 161 A din 21 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a acțiunii în constatarea nulității absolute a acestuia.

În al doilea rând, instanța de control judiciar, a stabilit, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., obligația instanței sesizate cu rejudecarea apelului să stabilească existența/inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului și să analizeze fondul acțiunii în revendicare. În al treilea rând, instanța supremă a menținut soluția de respingere a apelului declarat de către Municipiul București prin Primar General, motiv pentru care soluția dată a intrat în puterea lucrului judecat, neputând face obiectul rejudecării de către instanța de trimitere. Pe fondul acțiunii în revendicare, s-a statuat că aceasta reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului).

Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant. Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului. În raport de criticile formulate, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea a reținut că reclamantul nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Imobilul în litigiu a aparținut numitei B.B., cu actul de vânzare-cumpărare din anul 1933, autorizațiunea de construire din anul 1934 și procesul-verbal încheiat de comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare la data de 21 iunie 1946. Prin Decretul-lege nr. 92/1950, întregul imobil a trecut în „proprietatea statului". Prin dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în București, str. D.L., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre acestea aflându-se și cel care face obiectul prezentei acțiuni în revendicare. Imobilul revendicat face astfel obiect al Legii nr. 10/2001, iar apelantul-reclamant a obținut măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul litigios, fiind respinsă cererea de restituire în natură a acestuia.

Curtea a reținut că actul juridic invocat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din anul 1933 nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul acestuia existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra apartamentului litigios. Dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006 emisă în baza Legii nr. 10/2001, ca efect al soluționării notificării, nu reprezintă o recunoaștere a unui nou drept de proprietate asupra apartamentului litigios, deoarece prin actul administrativ menționat nu i-a fost recunoscut dreptul de a obține în mod efectiv restituirea în natură a acestui imobil, ci din contră i s-a recunoscut un drept de indemnizare, ca efect al nerestituirii în natură a imobilului.

În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare. În temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocația de a dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și dacă îndeplinesc condițiile legale. În acest sens, este și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru.

(parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Matieș împotriva României). De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens. Instanța de apel învederează că, în mod corect, prima instanță a reținut că apelantului-reclamant nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care acesta nu se poate prevala de existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Titlul de proprietate al pârâtei N.A.

este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. xx/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Referitor la acest act juridic translativ de proprietate, instanța de apel a reținut că titlul exhibat de către apelanta-pârâtă are valoarea unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În raport de dispozițiile legale evocate anterior și, de faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul statului asupra imobilului în litigiu era necontestat, rezultă că prezumția bunei-credințe a terților dobânditori cu titlu oneros nu a fost răsturnată, potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul a arătat, în esență, că în mod greșit a reținut Curtea de apel că nu are un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, care ar fi ieșit din patrimoniul său, printr-o preluare abuzivă, recurentul nemaiavând posibilitatea de a obține restituirea sa efectivă și reintrarea sa în patrimoniul fostului său proprietar. Acest prim considerent contravine atât situației de fapt din speță, cât și dispozițiilor legale aplicabile în materie. Astfel, Legea nr. 247/2005 prevede că, din punct de vedere juridic, imobilele preluate abuziv de stat trebuie să fie considerate ca nefiind ieșite vreodată din patrimoniul proprietarilor lor de drept. Or, apartamentul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui B.B., moștenită de B.H., moștenit, la rândul lui, de recurent.

În consecință, în accepțiunea legii, acest imobil a fost și a rămas în proprietatea B.B. și a succesorilor săi de drept, respectiv în proprietatea sa. Această calitate nu îi poate fi contestată, susținerile contrarii din decizie constituind rezultatul încălcării dispozițiilor legale în materie. Este semnificativ, în acest sens, că instanța de apel apreciază, că nici măcar contractul de vânzare-cumpărare prin care antecesoarea sa a dobândit terenul pe care, apoi, a ridicat clădirea, nu poate constitui titlu de proprietate. În raport de existența contractului menționat și a autorizației de construire subsecvente, acte juridice neatacate și, evident, nedesființate în vreun fel, considerațiile potrivit cărora acesta nu ar avea dreptul să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios sunt nelegale.

Legislația în vigoare în domeniu consacră principiul potrivit căruia proprietarii deposedați abuziv de regimul comunist de imobilele lor sunt considerați ca având în continuare această calitate, hotărârile judecătorești pronunțate în cauze de natura prezentei având exclusiv rolul de a le reda și de facto atributele proprietății. Așa-zisa „recunoaștere" a dreptului de proprietate, pe cale administrativă sau judiciară, reprezintă o noțiune cu care redactorul deciziei operează împotriva literei și spiritului actelor normative din materia retrocedărilor imobiliare. Mai mult, se tinde la privarea reclamantului, moștenitor al proprietarului de drept, de orice posibilitate de a redobândi ceea ce i se cuvine, statuându-se că nu are „nici măcar o speranță legitimă" de a ajunge la aceasta.

Curtea de Apel București operează, pe cale judiciară, o a doua naționalizare a bunului, consfințind abuzul regimului comunist. Titlul provine de la adevăratul proprietar, nu a fost desființat pe cale legală în nici un fel și este anterior cu peste 75 de ani celui opus de intimată. Pârâta dobândit apartamentul de la un detentor precar, prin fraudarea a chiar dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare și a fost emis la multe decenii după titlul meu. Cât privește contractul de vânzare-cumpărare invocat de numita N.A., cu toate că acesta nu a fost desființat ca atare, din analiza conținutului său și a actelor pe baza cărora a fost întocmit, reiese că părțile au fost de rea-credință la perfectarea sa, cu toate consecințele care decurg de aici.

Intimata-pârâtă N.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul B.C., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. S-a arătat că imobilul apartament în litigiu, revendicat în condițiile dispozițiilor C. civ., intra în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, care reglementează condițiile în care acestea pot fi restituite sau nu în natură. Recursul este nefondat. Examinând susținerile reclamantului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Analizând actele și lucrările dosarului, se reține că prin dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în București, str. D.L., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre acestea aflându-se și cel care face obiectul prezentei acțiuni în revendicare.

În mod corect a reținut instanța de apel că imobilul revendicat face astfel obiect al Legii nr. 10/2001, iar reclamantul a obținut măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul litigios, fiind respinsă cererea de restituire în natură a acestuia. Reclamantul a solicitat compararea titlului de proprietate al autorului său, B.H., reprezentat de actul de vânzare din 1933, și autorizațiunea de construire din 1934, cu titlul de proprietate al pârâtei N.A., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. xx/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Situația premisă este aceea a bunurilor imobile preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate chiriașilor cărora le-au fost repartizate, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 a reținut că, în urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze cu privire la situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, niciunul dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, lămurind problema dacă acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Pe fondul cauzei trebuie să se stabilească pe baza probelor administrate dacă obiectul material al acțiunii în revendicare constituie obiectul vreunei legi speciale de reparație, situație în care trebuie să se acorde prioritate legii speciale; totodată, trebuie să se stabilească dacă ambele părți sau numai pârâtul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, situație în care temeinicia pretențiilor reclamanților se analizează numai cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, acesta fiind unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului.

În speță, reclamantul a beneficiat de dispozițiile legii speciale de reparație, întrucât în favoarea sa s-a emis dispoziția nr. 6207 din 20 iunie 2006, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit în natură imobilul situat în București, str. D.L., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Această dispoziție a fost contestată în instanță, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, pronunțându-se hotărârea nr. 1697 din 12 decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 27931/3/2006, respingându-se contestația formulată de B.C.

Ca urmare a aplicării legii speciale de reparație, în patrimoniul reclamantului s-a născut un drept de creanță, în ceea ce privește partea din imobil înstrăinată pârâtei, drept de creanță care nu-i permite însă să revendice bunul în materialitatea sa, ci doar să obțină despăgubiri în forma prevăzută de lege. Așa fiind, recurentul-reclamant nu are un titlu în temeiul căruia să revendice apartamentul înstrăinat, astfel încât în mod corect a apreciat instanța de apel că dreptul de proprietate nu mai subzistă în patrimoniul acestuia. Or, atâta timp cât reclamantul nu are titlu, nu poate triumfa în acțiunea în revendicare, mai ales că titlul pârâtei este considerat valabil, fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale la incidente la momentul respectiv, adică Legea nr. 112/1995.

Întrucât titlul pârâtei nu a fost atacat în instanță, nu se mai poate susține, în cadrul unei acțiuni în revendicare, că părțile ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului, întrucât excede cadrului procesual în litigiul dedus judecății. Față de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. urmează să oblige pe reclamant la plata sumei de 3720 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat către pârâta N.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 109 A din 3 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă reclamantul la plata sumei de 3720 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă N.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.