ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin cererea înregistrată sub nr. 6422 din 2 aprilie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta O.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2, situat în Municipiul București. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 2 din Legea nr. 142/1997, art. 20 din Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin Sentința civilă nr. 5763 din 27 martie 2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, această instanță și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la secția a V-a civilă, sub nr. vechi 2755/2000, respectiv, nr. nou 67/3/2000.

Prin Sentința civilă nr. 738 din 27 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, respectiv, a Consiliului General al Municipiul București și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții N.D. și N.C.V. și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală având ca obiect acțiunea în revendicare și constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3316/24578 din11 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și intervenienții Nicolescu.

Prin Decizia civilă nr. 217/ A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de a se lua act de renunțarea apelantului O.N. la acțiune, ca inadmisibilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Totodată, s-a dispus respingerea apelului declarat de apelanții-pârâți-intervenienți N.D. și N.C.V., împotriva Sentinței civile nr. 738 din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, admiterea apelului declarat de apelanții-reclamanți O.D.M.C., O.M.B.

și O.N., împotriva aceleiași sentințe civile, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/24578 din 11 februarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și N.D. și N.C.V., cu privire la imobilul situat în București, str. Uruguay și s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General să restituie în deplină proprietate reclamanților imobilul menționat mai sus, compus din 4 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, wc, 2 balcoane, boxă și garaj, în suprafață utilă de 161,47 m.p., în cotă indiviză de 34% din imobil, precum și 34% din părțile de folosință comună ale imobilului și 58,9 m.p.

teren situat sub construcție. S-a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată și s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs și după un prim ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1509 din 20 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului declarat de O.N., invocată de recurenții reclamanți O.D.M.C. și O.M.B.; a admis recursul declarat de reclamanții O.D.M.C. și O.M.B., a casat în parte Decizia nr. 217/ A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamanților, vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în București, str. Uruguay; a menținut restul dispozițiilor deciziei; a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N.

și de intervenienții N.C.V. și N.D. împotriva aceleiași decizii. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Asupra recursului declarat de O.D.M.C. și O.M.B., s-a constatat că instanța de apel a reținut că obiectul judecății a fost fixat de către reclamanți, prin precizarea de acțiune, ca fiind, revendicarea apartamentului nr. 2 compus din: la etajul 1, 4 camere și dependințe (hol, bucătărie, baie, oficiu, WC serviciu, 2 balcoane), la mansardă (etajul 2), dependințe – 3 camere de serviciu, culoar, WC serviciu și mansardă; la subsol, 2 boxe, la parter un garaj, cota parte din părțile comune ale imobilului și cota parte din terenul în suprafață de 304 m.p., iar această precizare de acțiune stabilește limitele investirii instanței.

Instanța a identificat corect partea din construcție care a aparținut autoarei, în raport de contractul de vânzare-cumpărare și celelalte înscrisuri, respectiv de hotărârile pronunțate în cauză, în litigiile avute de O.D. și O.V., formulate în nume propriu, în baza contractelor de donație, prin care au solicitat restituirea apartamentului de la parter și respectiv mansardă. Din contractul de donație cât și din dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001 privind cererile de restituire formulate de O.D. și O.V., nu a rezultat că autoarea O.E. a donat celor doi fii și vreo suprafață de teren din suprafața totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafața de 304 m.p.

Astfel s-a considerat că în mod greșit instanța nu a analizat și dreptul reclamanților la restituirea în natură a terenului, având în vedere că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă și asupra suprafeței de 304 m.p. Instanța avea obligația să procedeze la identificarea suprafeței de teren, să stabilească dacă este posibilă restituirea în natură în integralitatea sa, avându-se în vedere că o parte din apartamentele care compun imobilul au fost restituite beneficiarilor contractelor de donație, motiv pentru care s-a admis recursul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților numai în ce privește revendicarea suprafeței de teren. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr. 11414/2/2010*.

Prin Decizia civilă nr. 126/ A din 19 martie 2015, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în rejudecarea apelului formulat de apelanții reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 738 din 27 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a schimbat sentința apelată și în ceea ce privește revendicarea terenului, în sensul că a fost admis și acest capăt de cerere; a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. Uruguay, în suprafață de 304 mp (din acte, 308 mp din măsurători) identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.M., a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 4.000 lei pentru O.D.M.C., respectiv, în cuantum de 3.604 euro, pentru O.N..

Caracterul fondat al apelului, a fost reținut pentru următoarele considerente: Astfel, cum rezultă din situația de fapt stabilită încă din prima fază procesuală, prin actul de dotă autentificat sub nr. 3682 din 6 februarie 1928 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, autoarea reclamanților, O.E., a dobândit cu ocazia căsătoriei cu fostul soț O.E., terenul de 304 mp., de la părinții săi C.E. și H.G.C. Pe acest teren aceasta a edificat, potrivit autorizației de construire nr. 77/ A din 3 iulie 1928 eliberată de Primăria Municipiului București, un imobil alcătuit din parter, etaj și mansardă, pe care l-a posedat împreună cu familia sa. În anul 1945, aceasta le-a donat fiilor săi O.D. și O.V., apartamentele de la parter și de la mansarda imobilului.

Această stare de fapt nu a făcut obiect al contestării în apel și nici în cadrul recursului soluționat prin Decizia nr. 1509/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Tot astfel, prin decizia de casare, s-a constatat că anterior, instanța de apel, a identificat corect partea din construcție care a aparținut autoarei, în raport de contractul de vânzare-cumpărare și celelalte înscrisuri, respectiv de hotărârile pronunțate în cauză, în litigiile avute de O.D. și O.V., formulate în nume propriu, în baza contractelor de donație, prin care au solicitat restituirea apartamentului de la parter și respectiv mansardă, statuându-se că, din contractul de donație cât și din dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001 privind cererile de restituire formulate de O.D.

și O.V., nu rezultă că autoarea O.E. a donat celor doi fii și vreo suprafață de teren din suprafața totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafața de 304 m.p., respectiv, că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă și asupra suprafeței de 304 m.p. Aceeași stare de fapt a fost susținută, de altfel, și de Sentința civilă nr. 5793 din 20 mai 1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care, Consiliul Local al Municipiului București și SC H.N. SA, au fost obligate să lase reclamantului, O.D., în deplină proprietate și posesie, imobilul apartament nr. 2, situat în București, fără ca în cuprinsul acestei hotărâri să se facă referire la o suprafața de teren.

Tot astfel, în cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte restituirea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unei suprafețe de teren din cea care a aparținut autoarei reclamanților, prin Dispoziția nr. 8.182 din 25 mai 2007, emisă de către Primarul General al Municipiului București, dispunându-se respingerea notificărilor de restituire în natură a imobilului, formulate de reclamanții-moștenitori D.M.C.

și O.V.N.B., până în prezent, nefăcându-se dovada că dosarul nr. 26089/3/2007, având ca obiect contestație împotriva acestei dispoziții ar fi fost soluționat, acesta fiind suspendat, până la soluționarea prezentei cauze ( în acest sens, Curtea raportându-se inclusiv la precizările reclamanților de la termenul de judecată din 19 februarie 2015). Procedând la verificarea situației terenului revendicat, Curtea a reținut că potrivit expertizei topografice realizate în cauză, de către expertul C.M., terenul care a aparținut autoarei reclamanților și care face obiect al revendicării, a fost identificat de către expert, la adresa din București, str. Uruguay, fiind clar delimitat și individualizat în schița anexă la expertiză, expertul menționând că acesta măsoară, în fapt, 308 mp.

Potrivit aceleași expertize, acest teren este parțial ocupat de amprenta construcției (158 mp.), o suprafața de 17 mp., este ocupată de un gang care face legătura cu curtea interioară a imobilului, existând și un teren liber de construcții, în suprafața de 133 mp. Expertul desemnat în cauză concluzionând în sensul că suprafața de 308 mp, poate fi restituită în totalitate reclamanților. Potrivit adresei nr. 2659/2015, emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, terenul revendicat are o suprafață rezultată din măsurători, de 310 mp., imobilul situat la adresa din București, str. Uruguay, fiind alcătuit din construcție tip A, parter + 2 etaje, gang și terenul aferent, identificarea făcută prin expertiza judiciară anterior menționată, având la bază planurile topografice existente în baza de date a Primăriei Municipiul București.

Potrivit adresei nr. 9509/2015, emisă de DITL S1, la adresa din București, str. Uruguay, figurează apartamentul nr. 2, parter, restituit reclamantului, O.D., conform Sentinței civile nr. 5793 din 20 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă și Dispoziției nr. 1806/1997, a Primarului Municipiului București, acesta fiind predat acestui reclamant în temeiul procesului verbal de predare primire nr. 15157/1998. Potrivit aceleiași adrese, apartamentul nr. 2/et. 1 și garajul, restituite reclamanților, conform Deciziei civile nr. 217/ A din 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, au fost predate în temeiul procesului verbal de predare primire din data de 21 octombrie 2013, la aceeași adresă fiind identificate și apartamentul fn.

situat la mansardă, în suprafața utilă de 86,03 mp., care este deținut de P.S., în baza contractului de închiriere nr. 569/2015, respectiv apartamentul fn. situat la mansarda, în suprafața utilă de 23,72 mp., care este liber. Potrivit adresei nr. 93106/2015, emisă de DITL S1, la adresa din str. Uruguay, figurează înscriși N.C.V. și N.D. În referire la acești intervenienți, s-a reținut că prin Decizia nr. 217/ A din 22 septembrie 2011, irevocabilă sub acest aspect, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/24578/11 februarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și N.D. și N.C.V., cu privire la imobilul situat în București, str. Uruguay.

Prin aceeași hotărâre, s-a reținut că deși reclamanții nu au formulat cererea de revendicare decât în contradictoriu cu Municipiul București, ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu pârâții N., bunul care a făcut obiectul acestui contract revine în patrimoniul vânzătorului, întrucât repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic este unul dintre efectele nulității care a intervenit. Această chestiune litigioasă, nu a făcut obiect al contestației în recurs, intrând în putere de lucru judecat.

Din cele ce preced, s-a constatat în ceea ce privește terenul revendicat, că Municipiul București, este cel care invocă și exercită prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, reclamanților nu li s-a restituit până în prezent nicio o porțiune din acest bun, apelanților intervenienți le-a fost anulat titlul de proprietate care viza și suprafața de 58,9 mp, teren situat sub construcție, părțile contractului astfel anulat, fiind considerate, cu putere de lucru judecat, repuse în situația anterioară, iar restul imobilului - construcție figurează parțial închiriată de Municipiul București și parțial liberă.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că în considerentele Deciziei nr. 1509/2013, de casare parțială, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut cu putere de lucru judecat că: „trecerea imobilului în discuție în proprietatea statului s-a făcut în urma Sentinței penale nr. 946/24 septembrie 1953 a Tribunalului Militar București, prin care autoarea O.E. a fost condamnată alături de alți membri ai familiei pentru favorizare la crima de uneltire, fiind dispusă și măsura confiscării averii. Așa fiind, câtă vreme instanța supremă a reținut, prin însăși decizia de casare, lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului revendicat, Curtea nu a putut reține decât că, pentru întregul imobil este pe deplin valabilă această constatare, părți componente ale aceluiași imobil, rămas în proprietatea autoarei O.E., neputând fi supuse unui regim diferit, câtă vreme au fost preluate în același context.

Având în vedere cele anterior reținute, în aplicarea art. 7 din OUG nr. 214/1999, normă a cărei incidență în cauză a fost deja tranșată irevocabil și potrivit cu care persoanele a căror calitate de luptător în rezistența anticomunistă a fost recunoscută, au dreptul fie la restituirea, în condițiile legii, în natură a bunurilor confiscate fie, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent, nu poate decât să constate îndreptățirea reclamanților la restituirea în deplină proprietate și posesie a terenului revendicat care, este deținut fără drept de Municipiul București. În plus, așa cum s-a statuat irevocabil prin decizia de casare, apelantul reclamant O.N. are calitatea de moștenitor a reclamantei inițiale decedate, O.E., alături de ceilalți doi moștenitori.

De asemenea, s-a reținut incidența prevederilor art. 298 C. proc. civ. cu aplicarea art. 48 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât chiar dacă recursul exercitat de apelantul O.N. a fost respins ca nefondat, iar criticile formulate de acest apelant, în recurs, nu au vizat soluția asupra revendicării, calea de atac, exercitată de ceilalți doi moștenitori și admisă, prin decizia de casare, va profita și acestuia. În raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanții O.D.M.C. și O.M.B., constând în onorariu de avocat și onorariu expert, și la plata sumei de 3.604 euro, din care 904,96 euro, cheltuieli transport și 2.699,4 euro, onorariu avocat redus, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul O.N..

În acest sens, s-a avut în vedere că prevederile art. 274 C. proc. civ., induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului. Or, în cauză, în raport de soluția adoptată în rejudecare este neîndoielnic că pârâtul obligat la restituirea terenului se află în culpă procesuală, astfel că datorează cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor solicitate de apelantul O.N., în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reținut că instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse.

În același sens, s-a avut în vedere faptul că accesul liber la justiție, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție și de art. 6 din CEDO, exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Așa cum s-a statuat în practica Curții Constituționale, dispoziția înscrisă în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., consacră dreptul instanței de judecată, în exercitarea funcției sale generale, de a urmări buna desfășurare a procesului, pentru a se evita exercitarea abuzivă a unor drepturi, inclusiv în raporturile dintre avocat și client. Acest drept este acordat judecătorului în considerarea rolului pe care îl are în desfășurarea procesului și care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii îndeplinite de avocat.

Lipsa unui tablou al onorariilor minimale, la care face trimitere textul de lege criticat, nu atrage neconstituționalitatea acestuia, criteriile de apreciere a valorii onorariului fiind expres menționate și excluzând arbitrariul, în sensul celor arătate fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, în cauză, cu referire la cheltuielile solicitate de apelantul O.N., s-a arătat că deși nu se poate face abstracție de conținutul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neputând fi cenzurat dreptul acestui apelant de a angaja un apărător liber ales, care să îl reprezinte în cauză și să îi apere interesele, în raport de posibilitățile financiare ale acestuia, trebuie acceptat că pe această cale, nu se poate proceda decât la acoperirea acelui prejudiciu efectiv și rezonabil înregistrat de apelant, o atare analiză neputând fi detașată de faptul că, prin firea lucrurilor, apărătorul angajat în cauză este un profesionist, iar litigiul în care s-a acordat asistența juridică, în rejudecare, nu era de natură a surprinde prin natura și noutatea cazului.

În același timp, Curtea s-a raportat atât la durata procedurii, în rejudecare, în raport de care s-au solicitat cheltuielile de judecată, termenele la care apărătorul apelantului O.N. a reprezentat partea, faptul că munca depusă în concret de avocații apelanților reclamanți în dosar, a fost sensibil egală, considerent pentru care s-a apreciat ca fiind disproporționat cuantumul cheltuielilor solicitate de către acest apelant, cu titlul de onorariu de avocat, de 5.400 euro, în raport de complexitatea concretă a cauzei dedusă judecății, în rejudecare, fiind redus, la suma de 2.699,4 euro. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul Municipiul București, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" și art. 304, pct. 7 C. proc. civ.: „Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, deși instanța de judecată a reținut în considerentele hotărârii faptul că instanța de judecată este competentă, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse, și admite faptul că onorariul solicitat de apărătorul ales al apelantului O.N.

de 5.400 euro este disproporționat în raport de munca depusă și complexitatea cauzei, termenele la care a reprezentat partea cât și raportat la faptul că munca depusă de avocații apelanților reclamanți a fost aproximativ egală, a redus cuantumul acestui onorariu doar la 2.699,4 euro. Prin urmare, există o contradicție în ceea ce privește motivarea instanței pentru micșorarea onorariului de avocat și cuantumul cu care s-a micșorat acest onorariu. Se arată că deși instanța se raportează la onorariul de avocat al celorlalți apelanți reclamanți, care este în cuantum de 4000 lei și care include și onorariul de expert, deci doar 3000 lei, reprezentând onorariul avocatului, acordă apărătorului reclamantului O.N.

suma de 3.604 euro, din care 904,96 euro, cheltuieli de transport și 2.699,4 euro onorariu avocat redus, astfel că onorariul acestuia este aproximativ de 4 ori mai mare decât cel al avocatului celorlalți apelanți reclamanți. Față de faptul că munca ambilor apărători a fost „sensibil egală”, ba chiar mai mult, la termenul de judecată în care s-a pronunțat decizia recurată, apărătorul reclamantului O.N. nu a reprezentat partea, consideră că există o contradicție clară între motivarea instanței pentru reducerea cuantumului onorariului avocatului și cuantumul efectiv acordat, care este disproporționat de mare față de onorariul de avocat al apărătorului celorlalți reclamanți. Astfel, deși instanța motivează reducerea onorariului de avocat al reclamantului O.N.

prin prisma celor enunțate mai sus, aceasta nu motivează de ce a redus acest cuantum la suma de 2.699,4 euro în baza căror considerente s-a ajuns la această sumă, cum a efectuat acest calcul având în vedere faptul că s-a raportat la onorariul avocatului celorlalți reclamanți-intimați în cuantum de doar 3.000 lei. Invocă jurisprudența C.E.D.O., cauza Străin și alții vs România, în raport de care partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil și dacă sunt dovedite. Solicită modificarea deciziei recurate în sensul micșorării onorariului de avocat al reclamantului O.N. de la 2.699,4 euro la suma de 680 euro.

Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel cum a fost structurat recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General privește două motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Primul motiv de recurs, întemeiat pe pct. 7, care se referă la situația în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", se constată că nu este incident în cauză. Contrar susținerilor formulate de recurent, în sensul că instanța de apel nu a motivat de ce a redus cuantumul cheltuielilor de judecată doar la suma de 2.699,4 euro, se costată că hotărârea recurată cuprinde pe larg considerentele de fapt și de drept pentru care s-a ajuns la această sumă, în cauză, neregăsindu-se nici ipoteza a doua a textului legal invocat, și anume, existența unor motive contradictorii.

Invocând această ultimă teză din textul legal menționat, recurentul consideră că există o contradicție între motivarea instanței pentru micșorarea onorariului de avocat și cuantumul cu care s-a micșorat acest onorariu. Se observă din formularea acestei critici, că recurentul recunoaște implicit existența unei motivări, însă, față de aceasta, își exprimă nemulțumirea, în sensul considerării cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat insuficient redus, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Simpla nemulțumire a pârâtului față de modul în care instanța de apel a apreciat asupra reducerii cheltuielilor de judecată nu se circumscrie motivului de recurs analizat. Al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurent este prevăzut de pct. 9 din art. 304 C. proc.

civ., și prevede cazul în care „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Cenzurarea hotărârii pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților și anume valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat. Se constată că aceste criterii au fost avute în vedere de instanță, iar verificarea aprecierilor făcute de instanță cu privire la aplicarea acestor criterii la desfășurarea litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Prin urmare, instanța de recurs poate să verifice doar dacă au fost respectate sau nu criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pentru reducerea onorariului avocatului, iar nu dacă suma la care s-a oprit judecătorul este prea mare sau prea mică. Or, în speță, judecătorii nu au operat cu alte criterii de reducere a onorariului decât cele prevăzute prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat. Față de cele ce preced, criticile formulate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurentul pârât la plata sumei de 360 euro, echivalent în lei la data plății, către intimatul reclamant O.N. și la 1500 lei către intimații reclamanți O.D.M.C. și O.M.B., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar. ÎNALTA CURTE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 126/ A din 19 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 360 euro, echivalent în lei la data plății, către intimatul reclamant O.N. și la 1500 lei către intimații reclamanți O.D.M.C. și O.M.B., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2015.