ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1673/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată sub nr. 6422 din 2

aprilie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta O.E. a

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, reprezentat prin Consiliul

General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 2, situat în Municipiul București.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 2 din Legea nr. 142/1997,

art. 20 din Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin Sentința civilă nr.

5763 din 27 martie 2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

această instanță și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București,

cauza fiind înregistrată la secția a V-a civilă, sub nr. vechi 2755/2000,

respectiv, nr. nou 67/3/2000.

Prin Sentința civilă nr.

738 din 27 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

excepțiile lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, reprezentat prin

Primarul General al Municipiului București, respectiv, a Consiliului General al

Municipiul București și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții N.D. și N.C.V.

și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală având ca obiect acțiunea în

revendicare și constatarea nulității absolute a Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3316/24578 din11 februarie 1997 încheiat

între Primăria Municipiului București și intervenienții Nicolescu.

Prin Decizia civilă nr.

217/ A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins excepția lipsei

dovezii calității de reprezentant, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de

a se lua act de renunțarea apelantului O.N. la acțiune, ca inadmisibilă, a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

Totodată, s-a dispus respingerea apelului declarat de

apelanții-pârâți-intervenienți N.D. și N.C.V., împotriva Sentinței civile nr. 738

din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

admiterea apelului declarat de apelanții-reclamanți O.D.M.C., O.M.B. și O.N.,

împotriva aceleiași sentințe civile, schimbarea, în parte, a sentinței apelate,

în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată de

reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 3316/24578 din 11 februarie 1997, încheiat între Primăria

Municipiului București prin SC H.N. SA și N.D. și N.C.V., cu privire la

imobilul situat în București, str. Uruguay și s-a dispus obligarea pârâtului

Municipiul București prin Primarul General să restituie în deplină proprietate

reclamanților imobilul menționat mai sus, compus din 4 camere, hol, bucătărie,

baie, vestibul, wc, 2 balcoane, boxă și garaj, în suprafață utilă de 161,47 m.p., în cotă indiviză de 34% din imobil, precum și 34% din părțile de folosință comună ale

imobilului și 58,9 m.p. teren situat sub construcție. S-a respins cererea de

intervenție ca neîntemeiată și s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei

decizii s-a formulat recurs și după un prim ciclu procesual, prin Decizia civilă

nr. 1509 din 20 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

a respins excepția nulității recursului declarat de O.N., invocată de

recurenții reclamanți O.D.M.C. și O.M.B.; a admis recursul declarat de

reclamanții O.D.M.C. și O.M.B., a casat în parte Decizia nr. 217/ A din 22

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală și a trimis cauza la aceeași instanță

pentru rejudecarea apelului reclamanților, vizând revendicarea terenului de 304

mp situat în București, str. Uruguay; a menținut restul dispozițiilor deciziei;

a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. și de

intervenienții N.C.V. și N.D. împotriva aceleiași decizii.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Asupra recursului

declarat de O.D.M.C. și O.M.B., s-a constatat că instanța de apel a reținut că

obiectul judecății a fost fixat de către reclamanți, prin precizarea de

acțiune, ca fiind, revendicarea apartamentului nr. 2 compus din: la etajul 1, 4

camere și dependințe (hol, bucătărie, baie, oficiu, WC serviciu, 2 balcoane),

la mansardă (etajul 2), dependințe – 3 camere de serviciu, culoar, WC serviciu

și mansardă; la subsol, 2 boxe, la parter un garaj, cota parte din părțile

comune ale imobilului și cota parte din terenul în suprafață de 304 m.p., iar

această precizare de acțiune stabilește limitele investirii instanței.

Instanța a

identificat corect partea din construcție care a aparținut autoarei, în raport

de contractul de vânzare-cumpărare și celelalte înscrisuri, respectiv de

hotărârile pronunțate în cauză, în litigiile avute de O.D. și O.V., formulate

în nume propriu, în baza contractelor de donație, prin care au solicitat

restituirea apartamentului de la parter și respectiv mansardă.

Din contractul de

donație cât și din dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001 privind

cererile de restituire formulate de O.D. și O.V., nu a rezultat că autoarea O.E.

a donat celor doi fii și vreo suprafață de teren din suprafața totală de 304

m.p., iar în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață

de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând

vreun drept de proprietate din suprafața de 304 m.p.

Astfel s-a considerat

că în mod greșit instanța nu a analizat și dreptul reclamanților la restituirea

în natură a terenului, având în vedere că s-a făcut dovada că autoarea acestora

era proprietară exclusivă și asupra suprafeței de 304 m.p.

Instanța avea

obligația să procedeze la identificarea suprafeței de teren, să stabilească

dacă este posibilă restituirea în natură în integralitatea sa, avându-se în

vedere că o parte din apartamentele care compun imobilul au fost restituite

beneficiarilor contractelor de donație, motiv pentru care s-a admis recursul

și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților

numai în ce privește revendicarea suprafeței de teren.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, și

pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări

Sociale sub nr. 11414/2/2010*.

Prin Decizia civilă nr.

126/ A din 19 martie 2015, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, în rejudecarea apelului formulat de apelanții reclamanți

împotriva Sentinței civile nr. 738 din 27 mai 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, s-a schimbat sentința apelată și în ceea ce

privește revendicarea terenului, în sensul că a fost admis și acest capăt de

cerere; a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul situat în

București, str. Uruguay, în suprafață de 304 mp (din acte, 308 mp din

măsurători) identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C.M.,

a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în

cuantum de 4.000 lei pentru O.D.M.C., respectiv, în cuantum de 3.604 euro,

pentru O.N..

Caracterul fondat al

apelului, a fost reținut pentru următoarele considerente:

Astfel, cum rezultă

din situația de fapt stabilită încă din prima fază procesuală, prin actul

de dotă autentificat sub nr. 3682 din 6 februarie 1928 de Tribunalul Ilfov

Secția Notariat, autoarea reclamanților, O.E., a dobândit cu ocazia

căsătoriei cu fostul soț O.E., terenul de 304 mp., de la părinții săi C.E. și

H.G.C. Pe acest teren aceasta a edificat, potrivit autorizației de construire nr.

77/ A din 3 iulie 1928 eliberată de Primăria Municipiului București, un imobil

alcătuit din parter, etaj și mansardă, pe care l-a posedat împreună cu familia

sa. În anul 1945, aceasta le-a donat fiilor săi O.D. și O.V., apartamentele de

la parter și de la mansarda imobilului. Această stare de fapt nu a făcut obiect

al contestării în apel și nici în cadrul recursului soluționat prin Decizia

nr. 1509/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tot astfel, prin

decizia de casare, s-a constatat că anterior, instanța de apel, a

identificat corect partea din construcție care a aparținut autoarei, în raport

de contractul de vânzare-cumpărare și celelalte înscrisuri, respectiv de

hotărârile pronunțate în cauză, în litigiile avute de O.D. și O.V., formulate

în nume propriu, în baza contractelor de donație, prin care au solicitat

restituirea apartamentului de la parter și respectiv mansardă, statuându-se că,

din contractul de donație cât și din dispoziția emisă în procedura Legii nr. 10/2001

privind cererile de restituire formulate de O.D. și O.V., nu rezultă că

autoarea O.E. a donat celor doi fii și vreo suprafață de teren din suprafața

totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-a restituit vreo

suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai

autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafața de 304 m.p.,

respectiv, că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă

și asupra suprafeței de 304 m.p.

Aceeași stare de

fapt a fost susținută, de altfel, și de Sentința civilă nr. 5793 din 20

mai 1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă,

hotărâre judecătorească prin care, Consiliul Local al Municipiului București și

SC H.N. SA, au fost obligate să lase reclamantului, O.D., în deplină

proprietate și posesie, imobilul apartament nr. 2, situat în București, fără ca

în cuprinsul acestei hotărâri să se facă referire la o suprafața de teren. Tot

astfel, în cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte

restituirea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unei suprafețe de teren din

cea care a aparținut autoarei reclamanților, prin Dispoziția nr. 8.182 din 25

mai 2007, emisă de către Primarul General al Municipiului București,

dispunându-se respingerea notificărilor de restituire în natură a imobilului,

formulate de reclamanții-moștenitori D.M.C. și O.V.N.B., până în prezent, nefăcându-se

dovada că dosarul nr. 26089/3/2007, având ca obiect contestație împotriva

acestei dispoziții ar fi fost soluționat, acesta fiind suspendat,

până la soluționarea prezentei cauze ( în acest sens, Curtea raportându-se

inclusiv la precizările reclamanților de la termenul de judecată din 19

februarie 2015).

Procedând la

verificarea situației terenului revendicat, Curtea a reținut că potrivit

expertizei topografice realizate în cauză, de către expertul C.M., terenul care

a aparținut autoarei reclamanților și care face obiect al revendicării, a

fost identificat de către expert, la adresa din București, str. Uruguay, fiind

clar delimitat și individualizat în schița anexă la expertiză, expertul

menționând că acesta măsoară, în fapt, 308 mp. Potrivit aceleași

expertize, acest teren este parțial ocupat de amprenta construcției (158 mp.),

o suprafața de 17 mp., este ocupată de un gang care face legătura cu curtea

interioară a imobilului, existând și un teren liber de construcții, în

suprafața de 133 mp. Expertul desemnat în cauză concluzionând în sensul că

suprafața de 308 mp, poate fi restituită în totalitate reclamanților.

Potrivit adresei nr.

2659/2015, emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu,

terenul revendicat are o suprafață rezultată din măsurători, de 310 mp.,

imobilul situat la adresa din București, str. Uruguay, fiind alcătuit din

construcție tip A, parter + 2 etaje, gang și terenul aferent,

identificarea făcută prin expertiza judiciară anterior menționată, având

la bază planurile topografice existente în baza de date a Primăriei Municipiul

București.

Potrivit adresei nr. 9509/2015,

emisă de DITL S1, la adresa din București, str. Uruguay, figurează apartamentul

nr. 2, parter, restituit reclamantului, O.D., conform Sentinței civile nr.

5793 din 20 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

irevocabilă și Dispoziției nr. 1806/1997, a Primarului Municipiului

București, acesta fiind predat acestui reclamant în temeiul procesului verbal

de predare primire nr. 15157/1998. Potrivit aceleiași adrese, apartamentul

nr. 2/et. 1 și garajul, restituite reclamanților, conform Deciziei civile nr.

217/ A din 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă

și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, au fost predate în temeiul

procesului verbal de predare primire din data de 21 octombrie 2013, la

aceeași adresă fiind identificate și apartamentul fn. situat la mansardă,

în suprafața utilă de 86,03 mp., care este deținut de P.S., în baza

contractului de închiriere nr. 569/2015, respectiv apartamentul fn. situat la

mansarda, în suprafața utilă de 23,72 mp., care este liber.

Potrivit adresei nr. 93106/2015,

emisă de DITL S1, la adresa din str. Uruguay, figurează înscriși N.C.V. și N.D.

În referire la

acești intervenienți, s-a reținut că prin Decizia nr. 217/ A din 22

septembrie 2011, irevocabilă sub acest aspect, s-a constatat nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/24578/11 februarie 1997, încheiat

între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și N.D. și N.C.V., cu

privire la imobilul situat în București, str. Uruguay. Prin aceeași

hotărâre, s-a reținut că deși reclamanții nu au formulat cererea de

revendicare decât în contradictoriu cu Municipiul București, ca efect al

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

acesta cu pârâții N., bunul care a făcut obiectul acestui contract revine în

patrimoniul vânzătorului, întrucât repunerea părților în situația anterioară

încheierii actului juridic este unul dintre efectele nulității care a

intervenit. Această chestiune litigioasă, nu a făcut obiect al contestației în

recurs, intrând în putere de lucru judecat.

Din cele ce preced,

s-a constatat în ceea ce privește terenul revendicat, că Municipiul București,

este cel care invocă și exercită prerogativele dreptului de proprietate, câtă

vreme, reclamanților nu li s-a restituit până în prezent nicio o porțiune

din acest bun, apelanților intervenienți le-a fost anulat titlul de proprietate

care viza și suprafața de 58,9 mp, teren situat sub construcție,

părțile contractului astfel anulat, fiind considerate, cu putere de lucru

judecat, repuse în situația anterioară, iar restul imobilului -

construcție figurează parțial închiriată de Municipiul București și

parțial liberă.

Pe de altă parte, s-a

avut în vedere faptul că în considerentele Deciziei nr. 1509/2013, de casare

parțială, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut cu

putere de lucru judecat că: „trecerea imobilului în discuție în proprietatea

statului s-a făcut în urma Sentinței penale nr. 946/24 septembrie 1953 a

Tribunalului Militar București, prin care autoarea O.E. a fost condamnată

alături de alți membri ai familiei pentru favorizare la crima de uneltire,

fiind dispusă și măsura confiscării averii. Așa fiind, câtă vreme instanța

supremă a reținut, prin însăși decizia de casare, lipsa unui titlu

valabil al statului asupra imobilului revendicat, Curtea nu a putut reține

decât că, pentru întregul imobil este pe deplin valabilă această constatare,

părți componente ale aceluiași imobil, rămas în proprietatea autoarei O.E.,

neputând fi supuse unui regim diferit, câtă vreme au fost preluate în același

context.

Având în vedere cele

anterior reținute, în aplicarea art. 7 din OUG nr. 214/1999, normă a cărei

incidență în cauză a fost deja tranșată irevocabil și potrivit cu care

persoanele a căror calitate de luptător în rezistența anticomunistă a fost

recunoscută, au dreptul fie la restituirea, în condițiile legii, în natură a

bunurilor confiscate fie, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent, nu

poate decât să constate îndreptățirea reclamanților la restituirea în

deplină proprietate și posesie a terenului revendicat care, este deținut fără

drept de Municipiul București.

În plus, așa cum s-a

statuat irevocabil prin decizia de casare, apelantul reclamant O.N. are

calitatea de moștenitor a reclamantei inițiale decedate, O.E., alături de

ceilalți doi moștenitori. De asemenea, s-a reținut incidența prevederilor art.

298 C. proc. civ. cu aplicarea art. 48 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât

chiar dacă recursul exercitat de apelantul O.N. a fost respins ca nefondat, iar

criticile formulate de acest apelant, în recurs, nu au vizat soluția asupra

revendicării, calea de atac, exercitată de ceilalți doi moștenitori și admisă,

prin decizia de casare, va profita și acestuia.

În raport de

dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la

plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

apelanții O.D.M.C. și O.M.B., constând în onorariu de avocat și onorariu

expert, și la plata sumei de 3.604 euro, din care 904,96 euro, cheltuieli

transport și 2.699,4 euro, onorariu avocat redus, cu titlu de cheltuieli de

judecată, către apelantul O.N..

În acest sens, s-a

avut în vedere că prevederile art. 274 C. proc. civ., induc o prezumție de

culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat

cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia

purtării procesului. Or, în cauză, în raport de soluția adoptată în

rejudecare este neîndoielnic că pârâtul obligat la restituirea terenului se

află în culpă procesuală, astfel că datorează cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor solicitate de apelantul O.N., în conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reținut că instanța de

judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că

valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea

activității depuse. În același sens, s-a avut în vedere faptul că accesul liber

la justiție, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de

Constituție și de art. 6 din CEDO, exercitat cu bună-credință, în limite

rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite

ale celorlalte subiecte de drept. Așa cum s-a statuat în practica Curții

Constituționale, dispoziția înscrisă în art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

consacră dreptul instanței de judecată, în exercitarea funcției sale generale,

de a urmări buna desfășurare a procesului, pentru a se evita exercitarea

abuzivă a unor drepturi, inclusiv în raporturile dintre avocat și client. Acest

drept este acordat judecătorului în considerarea rolului pe care îl are în

desfășurarea procesului și care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu

asupra complexității cauzei și muncii îndeplinite de avocat. Lipsa unui tablou

al onorariilor minimale, la care face trimitere textul de lege criticat, nu

atrage neconstituționalitatea acestuia, criteriile de apreciere a valorii

onorariului fiind expres menționate și excluzând arbitrariul, în sensul celor

arătate fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, în

cauză, cu referire la cheltuielile solicitate de apelantul O.N., s-a arătat că

deși nu se poate face abstracție de conținutul dreptului la un proces

echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

neputând fi cenzurat dreptul acestui apelant de a angaja un apărător liber

ales, care să îl reprezinte în cauză și să îi apere interesele, în raport de

posibilitățile financiare ale acestuia, trebuie acceptat că pe această cale, nu

se poate proceda decât la acoperirea acelui prejudiciu efectiv și rezonabil

înregistrat de apelant, o atare analiză neputând fi detașată de faptul că, prin

firea lucrurilor, apărătorul angajat în cauză este un profesionist, iar

litigiul în care s-a acordat asistența juridică, în rejudecare, nu era de

natură a surprinde prin natura și noutatea cazului.

În același timp,

Curtea s-a raportat atât la durata procedurii, în rejudecare, în raport de care

s-au solicitat cheltuielile de judecată, termenele la care apărătorul

apelantului O.N. a reprezentat partea, faptul că munca depusă în concret de

avocații apelanților reclamanți în dosar, a fost sensibil egală,

considerent pentru care s-a apreciat ca fiind disproporționat cuantumul

cheltuielilor solicitate de către acest apelant, cu titlul de onorariu de avocat,

de 5.400 euro, în raport de complexitatea concretă a cauzei dedusă judecății,

în rejudecare, fiind redus, la suma de 2.699,4 euro.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, pârâtul Municipiul București, invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „Hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii" și art. 304, pct. 7 C. proc. civ.: „Când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii”.

Consideră că

hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât, deși

instanța de judecată a reținut în considerentele hotărârii faptul că instanța

de judecată este competentă, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să

reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este

disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse,

și admite faptul că onorariul solicitat de apărătorul ales al apelantului O.N.

de 5.400 euro este disproporționat în raport de munca depusă și complexitatea

cauzei, termenele la care a reprezentat partea cât și raportat la faptul că

munca depusă de avocații apelanților reclamanți a fost aproximativ egală, a

redus cuantumul acestui onorariu doar la 2.699,4 euro.

Prin urmare, există o

contradicție în ceea ce privește motivarea instanței pentru micșorarea

onorariului de avocat și cuantumul cu care s-a micșorat acest onorariu.

Se arată că deși

instanța se raportează la onorariul de avocat al celorlalți apelanți

reclamanți, care este în cuantum de 4000 lei și care include și onorariul de

expert, deci doar 3000 lei, reprezentând onorariul avocatului, acordă

apărătorului reclamantului O.N. suma de 3.604 euro, din care 904,96 euro, cheltuieli

de transport și 2.699,4 euro onorariu avocat redus, astfel că onorariul

acestuia este aproximativ de 4 ori mai mare decât cel al avocatului celorlalți

apelanți reclamanți.

Față de faptul că

munca ambilor apărători a fost „sensibil egală”, ba chiar mai mult, la termenul

de judecată în care s-a pronunțat decizia recurată, apărătorul reclamantului O.N.

nu a reprezentat partea, consideră că există o contradicție clară între

motivarea instanței pentru reducerea cuantumului onorariului avocatului și cuantumul

efectiv acordat, care este disproporționat de mare față de onorariul de avocat

al apărătorului celorlalți reclamanți.

Astfel, deși instanța

motivează reducerea onorariului de avocat al reclamantului O.N. prin prisma

celor enunțate mai sus, aceasta nu motivează de ce a redus acest cuantum la

suma de 2.699,4 euro în baza căror considerente s-a ajuns la această sumă, cum

a efectuat acest calcul având în vedere faptul că s-a raportat la onorariul

avocatului celorlalți reclamanți-intimați în cuantum de doar 3.000 lei.

Invocă jurisprudența

C.E.D.O., cauza Străin și alții vs România, în raport de care partea care a

câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în

măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil

și dacă sunt dovedite. Solicită modificarea deciziei recurate în sensul

micșorării onorariului de avocat al reclamantului O.N. de la 2.699,4 euro la

suma de 680 euro.

Recursul va fi

respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel cum a fost

structurat recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General privește două motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de

recurs, întemeiat pe pct. 7, care se referă la situația în care „hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii", se constată că nu este incident în cauză.

Contrar susținerilor

formulate de recurent, în sensul că instanța de apel nu a motivat de ce a redus

cuantumul cheltuielilor de judecată doar la suma de 2.699,4 euro, se costată că

hotărârea recurată cuprinde pe larg considerentele de fapt și de drept pentru

care s-a ajuns la această sumă, în cauză, neregăsindu-se nici ipoteza a doua a

textului legal invocat, și anume, existența unor motive contradictorii.

Invocând această

ultimă teză din textul legal menționat, recurentul consideră că există o

contradicție între motivarea instanței pentru micșorarea onorariului de

avocat și cuantumul cu care s-a micșorat acest onorariu.

Se observă din

formularea acestei critici, că recurentul recunoaște implicit existența unei

motivări, însă, față de aceasta, își exprimă nemulțumirea, în sensul

considerării cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat

insuficient redus, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a

pârâtului față de modul în care instanța de apel a apreciat asupra reducerii

cheltuielilor de judecată nu se circumscrie motivului de recurs analizat.

Al doilea motiv de

nelegalitate invocat de recurent este prevăzut de pct. 9 din art. 304 C. proc.

civ., și prevede cazul în care „Hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Cenzurarea hotărârii

pronunțate din perspectiva modului în care instanța a determinat cuantumul

cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu

care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților și anume valoarea obiectului

pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Se constată că aceste

criterii au fost avute în vedere de instanță, iar verificarea aprecierilor

făcute de instanță cu privire la aplicarea acestor criterii la desfășurarea

litigiului, ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei

hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.,

conform cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru

motive de nelegalitate.

Prin urmare, instanța

de recurs poate să verifice doar dacă au fost respectate sau nu criteriile

prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., pentru reducerea onorariului

avocatului, iar nu dacă suma la care s-a oprit judecătorul este prea mare sau

prea mică. Or, în speță, judecătorii nu au operat cu alte criterii de reducere

a onorariului decât cele prevăzute prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

respectiv, valoarea obiectului pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Față de cele ce preced,

criticile formulate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General nu

întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

În raport de dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Înalta Curte va

obliga pe recurentul pârât la plata sumei de 360 euro, echivalent în lei la

data plății, către intimatul reclamant O.N. și la 1500 lei către intimații

reclamanți O.D.M.C. și O.M.B., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform

dovezilor depuse la dosar.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva Deciziei nr. 126/ A din 19 martie 2015 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul

pârât la plata sumei de 360 euro, echivalent în lei la data plății, către

intimatul reclamant O.N. și la 1500 lei către intimații reclamanți O.D.M.C. și O.M.B.,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2015.