ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6698/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6698/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții M.M. și M.C.-N. au chemat în

judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, prin Primar General și

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 879.186 RON, ca

urmare a evicțiunii totale suferite de reclamanți prin pierderea dreptului de

proprietate asupra imobilului situat în București.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, prin contractul din 17 decembrie 1996 încheiat cu

Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. H.N. S.A., au devenit

proprietarii imobilului situat în București. Prin Sentința civilă nr. 5368 din

24 aprilie 1997, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București, în cauza având ca obiect acțiune în revendicare

imobiliară, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V. și

S.E.M. și a obligat Primăria Municipiului București să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul menționat.

S-a mai arătat că prin

Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1

București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a 15

contracte de vânzare-cumpărare, printre care și a celui prin care reclamanții

din prezenta cauză au achiziționat imobilul. S-a mai precizat că împotriva

celor două sentințe reclamanții au formulat contestații în anulare, care au

fost respinse, cu motivarea că hotărârile nu le sunt opozabile și nu pot

produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au fost parte în proces.

Au mai arătat

reclamanții că imobilul a fost înstrăinat de M.M.V. și S.E.M. cumpărătorului

P.M., iar prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în

revendicare promovată de acesta împotriva reclamanților din prezenta cauză,

care au fost obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul

ce face obiectul cauzei de față.

Reclamanții au mai

învederat faptul că, întrucât executarea silită a Sentinței civile nr. 6396 din

19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu a fost posibilă din

cauza unei erori materiale (dispozitivul sentinței fiind ulterior lămurit),

între aceștia și P.M. a intervenit o înțelegere verbală, în sensul eliberării

de bună-voie a apartamentului, la data de 2 martie 2009. În consecință,

reclamanții au apreciat că se află în situația unei evicțiuni totale,

vânzătorul fiind obligat la restituirea prețului plătit pentru bunul respectiv,

a diferenței dintre prețul plătit și sporul de valoare dobândit de bun între

momentul cumpărării și cel al producerii evicțiunii, precum și la plata

cheltuielilor de conservare a bunului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ., art. 50 alin.

(2

1

) și (3), art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din data de 3 decembrie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a

invocat excepția necompetenței materiale, iar prin Sentința civilă nr. 14745

din 3 decembrie 2009, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cererii în

favoarea Tribunalului București.

După declinare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea de la

termenul de judecată din 9 martie 2010, tribunalul a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și

excepția netimbrării, pentru considerentele arătate în încheierea de la acea

dată.

La data de 7 mai

2010, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat

că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 879.186 RON, reprezentând

valoarea de piață a imobilului din București, la data evicțiunii, respectiv 28

octombrie 2008.

La termenul de

judecată din 6 decembrie 2010, față de precizarea acțiunii de către reclamanți,

tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Primăria Municipiului București.

Prin Sentința civilă

nr. 1901 din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria

Municipiului București, a respins acțiunea precizată, formulată în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General,

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a

admis în parte acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 525.640 RON, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în

București, la data efectuării expertizei și a sumei de 1.100 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului

București, invocată din oficiu, tribunalul a reținut dispozițiile art. 50 alin.

(2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului de piață al imobilelor

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, aceste

dispoziții legale au prioritate față de normele de drept comun C. civ. privind

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, Ministerul Finanțelor Publice având

calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, astfel cum s-a reținut și prin

încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din 9 martie 2010. Față de

aplicabilitatea normei de drept speciale, reprezentate de dispozițiile art. 50

alin. (2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, Primăria Municipiului București prin Primar

General nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea de față, având ca obiect

restituirea valorii de piață a imobilului.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că reclamanții M.M. și M.C.-N. au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului situat în București, potrivit contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 decembrie 1996, încheiat cu

vânzătoarea Primăria Municipiului București reprezentată prin mandatar S.C.

H.N. S.A.

Prin Sentința civilă

nr. 5368 din 24 aprilie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare imobiliară

formulată de reclamantele M.M.V. și S.E.M. și s-a dispus obligarea pârâtei

Primăria Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul din București.

Prin Sentința civilă

nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V.

și S.E.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C.

H.N. S.A. și s-a constatat nulitatea absolută a mai multor contracte de

vânzare-cumpărare, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare din 17

decembrie 1996, prin care reclamanții din prezenta cauză au achiziționat

imobilul.

Contestația în

anulare formulată de M.M. și M.C.N. a fost respinsă în mod irevocabil, potrivit

Deciziei civile nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, cu motivarea că Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997

a Judecătoriei Sectorului 1 București nu le este opozabilă reclamanților din

prezenta cauză și nu produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au

fost părți în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că,

prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1

București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de reclamantul P.M. (care a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului din București, prin cumpărare de la M.M.V. și S.E.M., potrivit

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 martie 1998 de BNP G.D.)

împotriva pârâților M.M. și M.C.N. (reclamanții din prezenta cauză), aceștia

din urmă fiind obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul din imobilul situat în București. Prin Încheierea din data de 27

noiembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a lămurit dispozitivul

Sentinței civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006, în sensul că pârâții au fost

obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17

decembrie 1996.

Tribunalul a

constatat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care

au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot

solicita restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul în care

contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

În cazul de față,

M.M. și M.C.N. au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al

admiterii acțiunii în revendicare intentate de proprietarul P.M., prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate

ale părților, reținându-se că titlul reclamantului P.M. este mai bine

caracterizat decât titlul pârâților M.M. și M.C.N., care nu se pot prevala de

buna-credință pentru respingerea acțiunii în revendicare, aceasta nefiind o

modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un criteriu de

preferință a titlului exhibat de pârâți.

Nu a fost reținută

susținerea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că reclamanții nu

ar fi îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare al acestora nu ar fi fost încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, dispozițiile

art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, au în vedere contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu bună-credință, spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. (2),

care se referă la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contracte ce au fost

anulate de instanțele judecătorești. Aceștia din urmă au dreptul la restituirea

prețului actualizat, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, reținându-se

reaua-credință a chiriașilor cumpărători.

De altfel, sensul

noțiunii "desființate" rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, textul de lege

referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare desființate fie ca urmare a

unei acțiuni în anulare fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, acest din

urmă caz fiind aplicabil speței de față.

În acest sens, se are

în vedere faptul că, deși prin Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14373/1997,

definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V.

și S.E.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și

S.C. H.N. S.A. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reținându-se cauza ilicită, constând

în vânzarea lucrului altuia, această sentință nu produce efecte juridice față

de reclamanții din prezentul litigiu, M.M. și M.C.N., care nu au fost părți în

Dosarul nr. 14373/1997.

Inopozabilitatea

Sentinței civile nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București față de

M.M. și M.C.N. a fost reținută cu putere de lucru judecat inclusiv prin Decizia

civilă nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin care s-a menținut soluția de respingere a contestației în anulare

formulate de M.M. și M.C.N. împotriva Sentinței civile nr. 10117/1997 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, în considerentele deciziei menționându-se

în mod expres faptul că sentința nu le este opozabilă contestatorilor și nu

produce efecte juridice față de aceștia, întrucât nu au fost părți în proces.

De asemenea,

validitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost

reținută și prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de reclamantul P.M. împotriva pârâților M.M. și M.C.N., ca urmare a constatării

preferabilității titlului de proprietate al reclamantului.

Așadar, tribunalul a

apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al

imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17

decembrie 1996, valoarea de piață la momentul de față fiind de 525.640 RON,

potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară construcții întocmit de

expertul S.A.

În ceea ce privește

solicitarea reclamanților de restituire a valorii de piață a imobilului la

momentul evicțiunii, respectiv la data de 28 octombrie 2008, tribunalul a

reținut că, astfel cum s-a menționat anterior, temeiul de drept al acordării

prețului de piață al imobilului este reprezentat de prevederile art. 50 alin.

(2

1

) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009,

nefiind aplicabile normele de drept comun C. civ. privind evicțiunea, chiar

dacă reclamanții au invocat ca temei de drept al acțiunii inițiale atât art.

1337, 1341 și 1344 C. civ. cât și art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a avut în

vedere faptul că norma specială aplicabilă în cauză (reprezentată de

dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 1/2009), se referă la restituirea prețului de piață al

imobilului, fiind înlăturată norma generală C. civ. (art. 1341 și art. 1344),

potrivit căreia, în caz de evicțiune totală, se acordă prețul actualizat,

valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le înapoieze terțului

evingător, cheltuielile de judecată, spezele vânzării, precum și daune-interese

constând în sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării și data

evicțiunii, cheltuielile necesare și utile (în cazul relei-credințe a

vânzătorului, chiar și cheltuielile voluptorii).

S-a constatat că

înșiși reclamanții, prin cererea precizatoare, au solicitat acordarea prețului

de piață al imobilului și nu despăgubiri în modalitatea menționată de

dispozițiile art. 1341 și art. 1344 C. civ., astfel încât acestora li se cuvine

exclusiv prețul de piață al imobilului de la data efectuării expertizei,

potrivit normei speciale (art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009). De altfel, în virtutea acelorași prevederi

legale speciale în materie, tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice în litigiul de față, având în vedere că,

potrivit normei de drept comun (art. 1341 și urm. C. civ.), răspunderea pentru

evicțiune este în sarcina vânzătorului, în speță a Primăriei Municipiului

București.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 253A

din 27 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, reținând în motivarea soluției sale următoarele

considerente:

Chestiunea calității

procesuale pasive, invocată prin primul motiv de apel, este, în realitate, mai

mult o problemă de fond decât de legitimare procesuală, deoarece, odată

stabilită aplicarea la speță a prevederilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 republicată, rezultă cu evidență că apelantul-pârât este ținut de

obligația de plată a sumelor solicitate de reclamanți, față de prevederile

alin. (3) al art. 50, potrivit cu care: "Restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și (2

1

) (prețul de piață al imobilelor, privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."

Potrivit prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 "Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare;

valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin

expertiză."

Din coroborarea

textului cu prevederile art. 20 alineatele (2

1

) - (2

3

),

introduse prin Legea nr. 1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare

desființate, se înțeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare

desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Prin urmare, condiția

esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 1/2009, pentru a se putea

dispune obligarea la plata valorii de circulație a imobilului, este aceea ca

acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995.

Or, în speță a fost

admisă o acțiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziție

cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă,

admiterea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la

ipoteza existenței a două titluri valabile.

Astfel cum în mod

corect a reținut și prima instanță, s-a statuat cu caracter irevocabil că

sentința prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții din speță nu le este acestora

opozabilă, deoarece nu au fost părți în proces, astfel că acea hotărâre nu

poate fi invocată împotriva lor.

S-a considerat

lipsită de fundament critica în sensul că în speță prevederile alin. (3) al

art. 50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de vânzare-cumpărare

încheiat de reclamanții intimați nu a fost desființat.

În aceste condiții,

curtea a constatat ca fiind corecte raționamentul și concluzia tribunalului în

sensul aplicabilității în speță a prevederilor art. 50

1

și art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la

invocarea de către apelantul-pârât a regulilor art. 1337 și următoarele C.

civ., curtea a reținut că modalitatea de restituire a prețului plătit în

temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care,

prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speță

Primăria Municipiului București), ci Ministerului Finanțelor Publice, potrivit

art. 50 alin. (3) din lege.

În aceste condiții,

rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii

pentru evicțiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalității

vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata

prețului de către Ministerul Finanțelor Publice.

Nefondată s-a

considerat a fi și critica referitoare la neîndeplinirea cerințelor legale

pentru restituirea prețului de piață al imobilului, potrivit art. 50 alin. (2

1

)

și art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel după cum s-a

arătat mai sus, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente

(art. 50 alin. (2

1

) și art. 50

1

alin. (1), art. 20 alin.

(2

1

) din lege), rezultă că prețul de piață al imobilului poate fi

solicitat de proprietarii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare:

fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, fie ca urmare a

admiterii unei acțiuni în revendicare, fie care urmare a unei acțiuni în

anulare.

În speță sunt

îndeplinite ambele condiții, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de reclamanți și-a încetat efectele ca urmare a admiterii acțiunii în

revendicare formulată împotriva reclamanților de numitul P.M., iar instanța

care a pronunțat această hotărâre a reținut că titlul reclamantului din acea

cauză este mai caracterizat și că pârâții (reclamanți din speță) nu se pot

prevala de buna-credință în cadrul acțiunii în revendicare.

Or, de vreme ce

hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare (Sentința civilă nr. 10117/1997 a

Judecătoriei Sectorului 1 București) nu poate produce efecte împotriva

reclamanților intimați (după cum s-a statuat prin Decizia civilă nr. 117 din 17

ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), curtea a

reținut că în speță nu s-a constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 la încheierea actului de vânzare-cumpărare, aceasta fiind prezumat

valabil.

Totodată, la

admiterea acțiunii în revendicare împotriva reclamanților, prin Sentința civilă

nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța nu

a examinat valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci a comparat

titlurile părților, dând preferință titlului foștilor proprietari. Or,

revendicarea prin comparare de titluri nu implică obligatoriu nevalabilitatea

titlului pârâtului, ci are drept ipoteză existența a două titluri valabile, cum

a fost cazul în speță.

Prin urmare, și cea

de-a doua condiție cuprinsă în lege, pentru temeinicia cererii

reclamanților-intimați, este îndeplinită.

În privința

susținerilor apelantului referitoare la conținutul și efectele Sentinței civile

nr. 2915 din 3 martie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, curtea a

reținut, pe de o parte, că această hotărâre a soluționat un litigiu în care

reclamanții nu au fost părți (pârâți fiind copiii acestora, reprezentați,

respectiv asistați de reclamanții-intimați), iar pe de altă parte că în

considerentele sentinței nu se statuează în sensul că aceștia ar fi fost de

rea-credință, ci, la fel ca și instanța care a pronunțat Sentința civilă nr.

6396/2006, doar că pârâții nu se pot apăra în acțiunea în revendicare invocând

buna-credință.

Dimpotrivă,

buna-credință este prezumată de lege, în cauză nefiind dovedit contrariul.

În consecință,

nefiind dovedită încălcarea Legii nr. 112/1995 la încheierea actului printr-o

hotărâre irevocabilă care să poată fi opusă reclamanților, cererea acestora

este întemeiată și în mod corect a fost admisă de tribunal.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reluând criticile formulate prin cererea de apel,

recurentul arată că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți

și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele

încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., reținute și de instanța de

fond în considerentele hotărârii, pârâtul a solicitat să se instituie

răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, întrucât aceste dispoziții

de drept comun nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în

prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București.

Recurentul a mai

susținut că, în acest moment, nu există o sentință definitivă și irevocabilă în

ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului

București, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a

Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul litigiului,

recurentul susține că nu este îndeplinită condiția referitoare la desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că reclamanții nu au făcut

dovada că acest contract de vânzare-cumpărare ar fi fost desființat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pentru a se acorda

despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două

condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca

ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Astfel, recurentul

apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, Ministerul

Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea prețului, actualizat la

valoarea de piață, achitat de către reclamanți, în baza contractului de

vânzare-cumpărare.

Pentru aceste motive,

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

admiterii apelului pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, schimbarea în tot

a sentinței tribunalului, în sensul admiterii excepției lipsei calității

procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Examinând legalitatea

deciziei recurate în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Recursul aduce în

dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art.

1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în

sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în

timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este

nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la

răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice".

Este tocmai temeiul

juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând

problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Așa fiind, se

constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice,

acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce

privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea

recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 50

1

C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru

următoarele argumente:

Din interpretarea

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață

al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție

funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în

baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare,

încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau

prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce

presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că:

"proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește

prin expertiză".

Astfel, ipotezele

avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de

cele cuprinse în art. 50

1

și se exclud reciproc pentru că, în timp

ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dispozițiile art. 50

1

dimpotrivă, se referă la restituirea prețului

de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2

1

),

potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile ..."

Așa fiind, este

evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin "desființare" nu se

înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în

revendicare.

În speță, instanțele

au stabilit următoarea situație de fapt:

Reclamanții M.M. și

M.C.-N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în

București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17

decembrie 1996, încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului București

reprezentată prin mandatar S.C. H.N. S.A.

Prin Sentința civilă

nr. 5368 din 24 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de

reclamantele M.M.V. și S.E.M. și s-a dispus obligarea pârâtei Primăria

Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

din București.

Prin Sentința civilă

nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V.

și S.E.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și

S.C. H.N. S.A. și s-a constatat nulitatea absolută a mai multor contracte de

vânzare-cumpărare, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare din 17

decembrie 1996, prin care reclamanții din prezenta cauză au achiziționat

imobilul.

Contestația în

anulare formulată de M.M. și M.C.N. a fost respinsă în mod irevocabil, potrivit

Deciziei civile nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, cu motivarea că Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997

a Judecătoriei Sectorului 1 București nu le este opozabilă reclamanților din

prezenta cauză și nu produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au

fost părți în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că,

prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1

București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de reclamantul P.M. (care a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului din București, prin cumpărare de la M.M.V. și S.E.M., potrivit

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 martie 1998 de BNP G.D.)

împotriva pârâților M.M. și M.C.N. (reclamanții din prezenta cauză), aceștia

din urmă fiind obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul din imobilul situat în București. Prin încheierea din data de 27

noiembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a lămurit dispozitivul

Sentinței civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006, în sensul că pârâții au fost

obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17

decembrie 1996.

Față de această

situație de fapt, în mod corect au reținut instanțele că hotărârea

judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nu poate produce efecte împotriva reclamanților, care nu au

avut calitatea de părți în litigiul finalizat cu pronunțarea acestei hotărâri.

Pe de altă parte, la

admiterea acțiunii în revendicare împotriva reclamanților, prin Sentința civilă

nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța nu

a examinat valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci a comparat

titlurile părților, dând preferință titlului foștilor proprietari. Or,

revendicarea prin comparare de titluri nu implică obligatoriu nevalabilitatea

titlului pârâtului, ci are drept ipoteză existența a două titluri valabile, cum

a fost cazul în speță.

Față de împrejurarea

că nu s-a reținut că reclamanții ar fi încheiat contractul de vânzare cumpărare

cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se impune acordarea valorii

de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995.

Se constată astfel că

actul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al

reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut dreptul de a

exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind

obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și

liniștita posesie a imobilului.

Așa fiind, Înalta

Curte apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva Deciziei civile nr. 253A din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL