ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6698/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții M.M. și M.C.-N. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, prin Primar General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 879.186 RON, ca urmare a evicțiunii totale suferite de reclamanți prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin contractul din 17 decembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. H.N. S.A., au devenit proprietarii imobilului situat în București.

Prin Sentința civilă nr. 5368 din 24 aprilie 1997, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în cauza având ca obiect acțiune în revendicare imobiliară, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V. și S.E.M. și a obligat Primăria Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat. S-a mai arătat că prin Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a 15 contracte de vânzare-cumpărare, printre care și a celui prin care reclamanții din prezenta cauză au achiziționat imobilul. S-a mai precizat că împotriva celor două sentințe reclamanții au formulat contestații în anulare, care au fost respinse, cu motivarea că hotărârile nu le sunt opozabile și nu pot produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au fost parte în proces.

Au mai arătat reclamanții că imobilul a fost înstrăinat de M.M.V. și S.E.M. cumpărătorului P.M., iar prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de acesta împotriva reclamanților din prezenta cauză, care au fost obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul ce face obiectul cauzei de față. Reclamanții au mai învederat faptul că, întrucât executarea silită a Sentinței civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu a fost posibilă din cauza unei erori materiale (dispozitivul sentinței fiind ulterior lămurit), între aceștia și P.M.

a intervenit o înțelegere verbală, în sensul eliberării de bună-voie a apartamentului, la data de 2 martie 2009. În consecință, reclamanții au apreciat că se află în situația unei evicțiuni totale, vânzătorul fiind obligat la restituirea prețului plătit pentru bunul respectiv, a diferenței dintre prețul plătit și sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării și cel al producerii evicțiunii, precum și la plata cheltuielilor de conservare a bunului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ., art. 50 alin. (2 1 ) și (3), art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. La termenul de judecată din data de 3 decembrie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a invocat excepția necompetenței materiale, iar prin Sentința civilă nr. 14745 din 3 decembrie 2009, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin încheierea de la termenul de judecată din 9 martie 2010, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția netimbrării, pentru considerentele arătate în încheierea de la acea dată. La data de 7 mai 2010, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 879.186 RON, reprezentând valoarea de piață a imobilului din București, la data evicțiunii, respectiv 28 octombrie 2008. La termenul de judecată din 6 decembrie 2010, față de precizarea acțiunii de către reclamanți, tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București.

Prin Sentința civilă nr. 1901 din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, a respins acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 525.640 RON, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, la data efectuării expertizei și a sumei de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, invocată din oficiu, tribunalul a reținut dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, aceste dispoziții legale au prioritate față de normele de drept comun C. civ.

privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, Ministerul Finanțelor Publice având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, astfel cum s-a reținut și prin încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din 9 martie 2010. Față de aplicabilitatea normei de drept speciale, reprezentate de dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Primăria Municipiului București prin Primar General nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea de față, având ca obiect restituirea valorii de piață a imobilului. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții M.M. și M.C.-N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 decembrie 1996, încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului București reprezentată prin mandatar S.C.

H.N. S.A. Prin Sentința civilă nr. 5368 din 24 aprilie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantele M.M.V. și S.E.M. și s-a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București. Prin Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V. și S.E.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. și s-a constatat nulitatea absolută a mai multor contracte de vânzare-cumpărare, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, prin care reclamanții din prezenta cauză au achiziționat imobilul.

Contestația în anulare formulată de M.M. și M.C.N. a fost respinsă în mod irevocabil, potrivit Deciziei civile nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu motivarea că Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu le este opozabilă reclamanților din prezenta cauză și nu produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au fost părți în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. S-a mai reținut că, prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul P.M.

(care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, prin cumpărare de la M.M.V. și S.E.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 martie 1998 de BNP G.D.) împotriva pârâților M.M. și M.C.N. (reclamanții din prezenta cauză), aceștia din urmă fiind obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul din imobilul situat în București.

Prin Încheierea din data de 27 noiembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006, în sensul că pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996. Tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii care au cumpărat imobile cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În cazul de față, M.M. și M.C.N. au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare intentate de proprietarul P.M., prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părților, reținându-se că titlul reclamantului P.M. este mai bine caracterizat decât titlul pârâților M.M. și M.C.N., care nu se pot prevala de buna-credință pentru respingerea acțiunii în revendicare, aceasta nefiind o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau un criteriu de preferință a titlului exhibat de pârâți. Nu a fost reținută susținerea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că reclamanții nu ar fi îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al acestora nu ar fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, au în vedere contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință, spre deosebire de dispozițiile art. 50 alin. (2), care se referă la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, contracte ce au fost anulate de instanțele judecătorești. Aceștia din urmă au dreptul la restituirea prețului actualizat, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, reținându-se reaua-credință a chiriașilor cumpărători.

De altfel, sensul noțiunii "desființate" rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, textul de lege referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, acest din urmă caz fiind aplicabil speței de față. În acest sens, se are în vedere faptul că, deși prin Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 14373/1997, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V. și S.E.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A.

și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, reținându-se cauza ilicită, constând în vânzarea lucrului altuia, această sentință nu produce efecte juridice față de reclamanții din prezentul litigiu, M.M. și M.C.N., care nu au fost părți în Dosarul nr. 14373/1997. Inopozabilitatea Sentinței civile nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București față de M.M. și M.C.N. a fost reținută cu putere de lucru judecat inclusiv prin Decizia civilă nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a menținut soluția de respingere a contestației în anulare formulate de M.M. și M.C.N. împotriva Sentinței civile nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în considerentele deciziei menționându-se în mod expres faptul că sentința nu le este opozabilă contestatorilor și nu produce efecte juridice față de aceștia, întrucât nu au fost părți în proces.

De asemenea, validitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996 a fost reținută și prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul P.M. împotriva pârâților M.M. și M.C.N., ca urmare a constatării preferabilității titlului de proprietate al reclamantului. Așadar, tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, valoarea de piață la momentul de față fiind de 525.640 RON, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară construcții întocmit de expertul S.A.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de restituire a valorii de piață a imobilului la momentul evicțiunii, respectiv la data de 28 octombrie 2008, tribunalul a reținut că, astfel cum s-a menționat anterior, temeiul de drept al acordării prețului de piață al imobilului este reprezentat de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nefiind aplicabile normele de drept comun C. civ. privind evicțiunea, chiar dacă reclamanții au invocat ca temei de drept al acțiunii inițiale atât art. 1337, 1341 și 1344 C. civ. cât și art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a avut în vedere faptul că norma specială aplicabilă în cauză (reprezentată de dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009), se referă la restituirea prețului de piață al imobilului, fiind înlăturată norma generală C. civ.

(art. 1341 și art. 1344), potrivit căreia, în caz de evicțiune totală, se acordă prețul actualizat, valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le înapoieze terțului evingător, cheltuielile de judecată, spezele vânzării, precum și daune-interese constând în sporul de valoare dobândit de bun între momentul cumpărării și data evicțiunii, cheltuielile necesare și utile (în cazul relei-credințe a vânzătorului, chiar și cheltuielile voluptorii). S-a constatat că înșiși reclamanții, prin cererea precizatoare, au solicitat acordarea prețului de piață al imobilului și nu despăgubiri în modalitatea menționată de dispozițiile art. 1341 și art. 1344 C. civ., astfel încât acestora li se cuvine exclusiv prețul de piață al imobilului de la data efectuării expertizei, potrivit normei speciale (art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009).

De altfel, în virtutea acelorași prevederi legale speciale în materie, tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiul de față, având în vedere că, potrivit normei de drept comun (art. 1341 și urm. C. civ.), răspunderea pentru evicțiune este în sarcina vânzătorului, în speță a Primăriei Municipiului București. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 253A din 27 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reținând în motivarea soluției sale următoarele considerente: Chestiunea calității procesuale pasive, invocată prin primul motiv de apel, este, în realitate, mai mult o problemă de fond decât de legitimare procesuală, deoarece, odată stabilită aplicarea la speță a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă cu evidență că apelantul-pârât este ținut de obligația de plată a sumelor solicitate de reclamanți, față de prevederile alin. (3) al art. 50, potrivit cu care: "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) (prețul de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." Potrivit prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză." Din coroborarea textului cu prevederile art. 20 alineatele (2 1 ) - (2 3 ), introduse prin Legea nr. 1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare desființate, se înțeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin urmare, condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 1/2009, pentru a se putea dispune obligarea la plata valorii de circulație a imobilului, este aceea ca acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, în speță a fost admisă o acțiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziție cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, admiterea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la ipoteza existenței a două titluri valabile. Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, s-a statuat cu caracter irevocabil că sentința prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții din speță nu le este acestora opozabilă, deoarece nu au fost părți în proces, astfel că acea hotărâre nu poate fi invocată împotriva lor.

S-a considerat lipsită de fundament critica în sensul că în speță prevederile alin. (3) al art. 50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanții intimați nu a fost desființat. În aceste condiții, curtea a constatat ca fiind corecte raționamentul și concluzia tribunalului în sensul aplicabilității în speță a prevederilor art. 50 1 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Cu referire la invocarea de către apelantul-pârât a regulilor art. 1337 și următoarele C. civ., curtea a reținut că modalitatea de restituire a prețului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicțiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speță Primăria Municipiului București), ci Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din lege.

În aceste condiții, rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicțiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalității vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata prețului de către Ministerul Finanțelor Publice. Nefondată s-a considerat a fi și critica referitoare la neîndeplinirea cerințelor legale pentru restituirea prețului de piață al imobilului, potrivit art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel după cum s-a arătat mai sus, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente (art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 alin. (1), art. 20 alin. (2 1 ) din lege), rezultă că prețul de piață al imobilului poate fi solicitat de proprietarii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare: 1. au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și 2. au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, fie care urmare a unei acțiuni în anulare.

În speță sunt îndeplinite ambele condiții, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți și-a încetat efectele ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată împotriva reclamanților de numitul P.M., iar instanța care a pronunțat această hotărâre a reținut că titlul reclamantului din acea cauză este mai caracterizat și că pârâții (reclamanți din speță) nu se pot prevala de buna-credință în cadrul acțiunii în revendicare.

Or, de vreme ce hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare (Sentința civilă nr. 10117/1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București) nu poate produce efecte împotriva reclamanților intimați (după cum s-a statuat prin Decizia civilă nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), curtea a reținut că în speță nu s-a constatat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de vânzare-cumpărare, aceasta fiind prezumat valabil. Totodată, la admiterea acțiunii în revendicare împotriva reclamanților, prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța nu a examinat valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci a comparat titlurile părților, dând preferință titlului foștilor proprietari.

Or, revendicarea prin comparare de titluri nu implică obligatoriu nevalabilitatea titlului pârâtului, ci are drept ipoteză existența a două titluri valabile, cum a fost cazul în speță. Prin urmare, și cea de-a doua condiție cuprinsă în lege, pentru temeinicia cererii reclamanților-intimați, este îndeplinită. În privința susținerilor apelantului referitoare la conținutul și efectele Sentinței civile nr. 2915 din 3 martie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, curtea a reținut, pe de o parte, că această hotărâre a soluționat un litigiu în care reclamanții nu au fost părți (pârâți fiind copiii acestora, reprezentați, respectiv asistați de reclamanții-intimați), iar pe de altă parte că în considerentele sentinței nu se statuează în sensul că aceștia ar fi fost de rea-credință, ci, la fel ca și instanța care a pronunțat Sentința civilă nr. 6396/2006, doar că pârâții nu se pot apăra în acțiunea în revendicare invocând buna-credință.

Dimpotrivă, buna-credință este prezumată de lege, în cauză nefiind dovedit contrariul. În consecință, nefiind dovedită încălcarea Legii nr. 112/1995 la încheierea actului printr-o hotărâre irevocabilă care să poată fi opusă reclamanților, cererea acestora este întemeiată și în mod corect a fost admisă de tribunal. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reluând criticile formulate prin cererea de apel, recurentul arată că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ., reținute și de instanța de fond în considerentele hotărârii, pârâtul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, întrucât aceste dispoziții de drept comun nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabile între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală, pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București. Recurentul a mai susținut că, în acest moment, nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul litigiului, recurentul susține că nu este îndeplinită condiția referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că acest contract de vânzare-cumpărare ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Astfel, recurentul apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea prețului, actualizat la valoarea de piață, achitat de către reclamanți, în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, schimbarea în tot a sentinței tribunalului, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând legalitatea deciziei recurate în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Recursul aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării. Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială. Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 C. proc. civ. este de asemeni nefondată, pentru următoarele argumente: Din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză". Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2 1 ), potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ..." Așa fiind, este evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin "desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

În speță, instanțele au stabilit următoarea situație de fapt: Reclamanții M.M. și M.C.-N. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 17 decembrie 1996, încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului București reprezentată prin mandatar S.C. H.N. S.A. Prin Sentința civilă nr. 5368 din 24 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantele M.M.V. și S.E.M. și s-a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București. Prin Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.M.V.

și S.E.M. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. și s-a constatat nulitatea absolută a mai multor contracte de vânzare-cumpărare, inclusiv a contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996, prin care reclamanții din prezenta cauză au achiziționat imobilul. Contestația în anulare formulată de M.M. și M.C.N. a fost respinsă în mod irevocabil, potrivit Deciziei civile nr. 117 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu motivarea că Sentința civilă nr. 10117 din 9 septembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu le este opozabilă reclamanților din prezenta cauză și nu produce efecte juridice asupra acestora, întrucât nu au fost părți în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că, prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul P.M. (care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, prin cumpărare de la M.M.V. și S.E.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 martie 1998 de BNP G.D.) împotriva pârâților M.M. și M.C.N. (reclamanții din prezenta cauză), aceștia din urmă fiind obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul din imobilul situat în București.

Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 6396 din 19 aprilie 2006, în sensul că pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1996. Față de această situație de fapt, în mod corect au reținut instanțele că hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nu poate produce efecte împotriva reclamanților, care nu au avut calitatea de părți în litigiul finalizat cu pronunțarea acestei hotărâri.

Pe de altă parte, la admiterea acțiunii în revendicare împotriva reclamanților, prin Sentința civilă nr. 6396 din 19 aprilie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța nu a examinat valabilitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci a comparat titlurile părților, dând preferință titlului foștilor proprietari. Or, revendicarea prin comparare de titluri nu implică obligatoriu nevalabilitatea titlului pârâtului, ci are drept ipoteză existența a două titluri valabile, cum a fost cazul în speță. Față de împrejurarea că nu s-a reținut că reclamanții ar fi încheiat contractul de vânzare cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995.

Se constată astfel că actul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 253A din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL