ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6055/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6055/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 49.438/3/2009 la data de 15

martie 2010, reclamanții M.C. și M.F.

au

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de 763.000 lei, reprezentând echivalentul a 150.000 euro, la cursul

BNR de la data introducerii acțiunii, reprezentând prețul de piață al

apartamentului nr. 1 situat în București, Bd. Lascăr Catargiu, parter, sector 1

și a terenului corespunzător de sub construcție.

În motivarea

în fapt a cererii, reclamanții au arătat că au dobândit, prin contractul de

vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997 încheiat cu P.M.B., prin mandatar SC H.N.

SA, apartamentul nr. 1, în suprafață de 84,96 mp, situat la parterul imobilului

din București, B-dul Lascăr Catargiu, sector 1, compus din 2 camere, bucătărie,

wc, boxă, terasă, hol și vestibul, ultimele două în comun cu familia Tudorache,

cota indiviză de 14,97% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum

și suprafața de 29,79 mp. teren situat sub construcție.

S-a mai arătat

că, prin sentința civilă nr. 6610 din 21 aprilie  2006 pronunțată de

Judecătoria Sector 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 53/ A

din 16 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și

irevocabilă prin decizia nr. 271/ R din 20 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de

reclamantul V.G. și intervenientul F.A. și s-a dispus obligarea pârâților M.C.

și M.F. (reclamanții din prezenta cauză) de a le lăsa în deplină proprietate și

posesie apartamentul în litigiu. Totodată, s-a respins ca neîntemeiat capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, cu motivarea că a fost încheiat cu

respectarea Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință.

Reclamanții au

mai arătat că sentința menționată a fost executată, așa cum rezultă din

procesul-verbal întocmit de B.E.J. - P.C.G.

În drept,

cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

La termenul de

judecată din data de 23 noiembrie 2010, reclamanții au depus la dosar cerere

precizatoare a câtimii valorii obiectului cererii.

Prin sentința

civilă nr. 161 din 01 februarie 2011, Tribunalul

București, secția a V-a civilă,

a admis acțiunea formulată de

reclamanții M.C. și M.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, astfel cum a fost precizată și l-a obligat pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 84.500 euro,

reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu, în echivalent în lei la

cursul B.N.R. din ziua plății și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Pentru a

dispune astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 6610 din 21

aprilie 2006 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, definitivă prin

decizia civilă nr. 53/ A din 16 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 271/ R

din 20 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă (filele 8-29), reclamanții au fost obligați să lase numiților V.G. și F.A.

în deplină proprietate și posesie imobilul ce a format obiect al contractului

de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, fiind, totodată, respinsă ca

neîntemeiată cererea de constatare a nulității acestui contract.

Ulterior, la

data de 13 iunie 2008, a avut loc executarea sentinței civile nr. 6610 din 21

aprilie 2006 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, astfel cum rezultă

din procesul-verbal încheiat la data de 13 iunie 2008.

Față de

cele reținute mai sus, în raport de obiectul cauzei deduse judecații,

tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (2)

1

și (3) din Legea nr.

10/2001, respectiv a prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și a

dispozițiilor Capitolului III din Normele Metodologice privind aplicarea Legii

nr. 112/1995 republicată apreciind totodată că Legea nr. 112/1995 (art. 13

alin. (6)) și Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (2)

1

și (3)),

reprezintă legi speciale care derogă de la regulile de drept comun, conform

principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât în cauză nu-și mai

găsesc aplicarea prevederile Codului civil care reglementează obligația

vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.).

Tribunalul

a înlăturat apărările formulate de pârât în sensul că reclamanții ar fi avut

cunoștință de situația juridică a imobilului la momentul vânzării, întrucât

ceea ce interesează sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 50 din Legea nr.

10/2001 este nu buna-credință a cumpărătorilor, ci respectarea sau nu a

prevederilor Legii nr. 112/1995. Or, în cauză, niciuna din instanțele învestite

cu soluționarea acțiunii în revendicare nu a reținut o nesocotire a

dispozițiilor legii menționate.

În ceea ce

privește valoarea de piață a imobilului în litigiu, tribunalul a avut în vedere

concluziile raportului de expertiza efectuat în cauză de expert C.P., potrivit

cu care valoarea de circulație a imobilului în litigiu, apartament nr. 1 situat

în București, B-dul Lascăr Catargiu, este de 84.500 euro. Tribunalul a mai

reținut că, în cauză, nu au fost formulate obiecțiuni față de concluziile

acestei lucrări, motiv pentru care rezultă că au fost însușite de ambele părți.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de apel, pârâtul a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să

admită excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, având în vedere că, potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând

nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului din 18 aprilie 1997,

dintre Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau SC H.N. SA și

reclamanți, este terț fața de acest contract, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar, în care se vărsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Pârâtul a mai

susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., în cauză ar trebui

să fie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială

prin fapta unui terț și că această dispoziție de drept comun, nu poate fi

înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin

aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

A mai

arătat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de

natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor

Publice și să îi acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp

obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

În cauza

de față, deoarece reclamanții au fost deposedați de imobilul ce face obiectul

prezentului litigiu, se poate aprecia că sunt întrunite condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea

contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria

Municipiului București, prin mandatarul sau SC H.N. SA.

Nicidecum,

nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în

vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Pârâtul a mai

susținut că în dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 se

prevede că, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară

îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste

contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

În

speță, prima condiție nu este îndeplinită, având în vedere că în cauză există o

hotărâre definitivă și irevocabilă, Decizia civila nr. 53/ A din 16 ianuarie

2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pagina 7, prin care s-a

constatat că între Primăria Municipiului București și M.C. și M.F. s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, dar anterior încheierii

acestui contract prin sentința civilă nr. 13230/1998 a Judecătoriei Sectorului

1 București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către

reclamantul V.G. în contradictoriu cu instituția Consiliului local al

Municipiului București, astfel că reaua-credință la încheierea contractului

dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau SC

H.N. SA nu poate fi pusă la îndoială.

Astfel,

luând în considerare faptul că nu este îndeplinită prima dintre condițiile

prevăzute de dispozițiile speciale legale menționate mai sus, de strictă

interpretare, condiții de bază pentru admiterea acțiunii, pârâtul a susținut că

acesta este neîntemeiată în raport cu dispozițiile alin. (1) al art. 50 din

Legea nr. 10/2001.

Or, instanța

de fond, admițând acțiunea, a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât

legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteza, iar

instanța de fond, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

Așa cum

reiese din considerentele deciziei civile nr. 53/ A din 16 ianuarie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, cumpărătorii erau în

măsură să prevină vânzarea prin minime diligente, în raport de faptul că aveau

cunoștința despre demersurile proprietarilor.

Astfel,

contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995 întrucât s-a procedat la vânzarea către chiriaș a

imobilului, chiar dacă moștenitorii fostului proprietar formulaseră cerere de

restituire a imobilului și obținuseră restituirea unei părți din imobil.

Având în

vedere faptul că reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care să se constate buna lor credință nu exista

niciun dubiu că au fost de rea-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997, în acest sens reținându-se că prin

sentința civilă nr. 13230/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a admis

acțiunea reclamanților V.G. și F.A., apreciază apelantul că speța nu se

circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001.

O ultimă

critică a pârâtului a vizat însușirea de către instanță a concluziilor

expertului fără a se ține seama de obiecțiunile sale.

Astfel,

pârâtul a susținut că suma de 84.500 euro stabilită de expert pentru un

apartament este exagerat de mare.

Pârâtul a

solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat și schimbarea sentinței

civile nr. 161 din 01 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în Dosarul civil nr. 49498/3/2009, în parte, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia nr. 760/ A din 20 octombrie 2011, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

civile nr. 161 din 01 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă.

Referitor la

criticile pârâtului ce vizau excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Ministerului Finanțelor Publice în acțiunea promovată de către

reclamanți, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a

incidenței prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

reținut că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în

proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la

desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva

căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența

unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al

dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și,

pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel

obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Raportat la

criticile formulate, instanța de apel a apreciat că, într-adevăr, potrivit

regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de

evicțiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speță este

Municipiul București.

Pe de

altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea

deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații

legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept

prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile

deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și

din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul

lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor,

constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost

rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a

stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest

text de lege este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii

chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost

considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face

referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desființarea

”

lor, ceea ce include orice situație

care le lipsește de efecte juridice.

Prin

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă

specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea

despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel

de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la

aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma

generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului

pentru evicțiune.

În

raport de aceste considerente, instanța de apel a constatat că sunt vădit

neîntemeiate și susținerile pârâtului privind incidența în cauză a regulilor

din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului, în această materie, conform

dreptului comun - Codul civil.

Instanța de apel a avut în vedere în

acest sens nu numai prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 ci și pe cele

cuprinse în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar în raport de aceste

norme legale, noțiunea de desființare a contractului - se impune a fi înțeleasă

în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a

declarării nulității acestuia, ci și orice situație în care se constata pe

calea unei acțiuni civile „ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de

proprietate asupra imobilului.

De

altfel, în condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din

prețul contractual, tară nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului

(„prețul de piață

”

) rezultă că singura rațiune a

modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a

fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile, foștilor

proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi,

prin contracte de vânzare - cumpărare, desființate ulterior, ca urmare a

recunoașterii injustiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari

deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist.

Nu

există nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul

persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de

proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost

anulat, în raport de ipoteza în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce

nu vânzătorul din contractul desființat este cel care a încasat efectiv prețul

ci Ministerului Finanțelor, potrivit art. 13 și 35 din Legea nr. 112/1995, în

urma vânzării apartamentelor nerestituite în natură, cum este și cazul în

speță, constituindu-se un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului

Finanțelor.

Prin urmare,

din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de

garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a

reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile

reprezentând prețul de piață al imobilului, cum este și cazul în speță, este

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare,

instanța de apel a conchis că criticile pârâtului în sensul că nu a fost parte

a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și

ca urmare a incidenței prevederilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată, sunt

nefondate.

În

consecință, în raport de obiectul prezentei cauze și de prevederile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului  este nefondată.

În ceea ce

privește critica vizând greșita soluționare a cauzei, prin raportare la

prevederile art. 50

1

și art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr.

10/2001, în sensul că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri

reprezentând valoarea de piață a imobilului, instanța de apel a reținut că

este, de asemenea, nefondată.

Astfel, potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, o

condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat

al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de

vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este

ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui

act normativ special în privința caselor naționalizate.

Fața de

situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului -

(noțiune care, în prezent, are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a

actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru

fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea" actului juridic

ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei

acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate,

ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea

alin. (2)

1

al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009)- se impune ca

instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, în acest caz

prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care

conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, numai la restituirea prețului

actualizat (art. 50 alin. (1)).

Prin

urmare, instanța este chemată să distingă între o desființare a contractului

respectiv cauzată de „eludarea

”

prevederilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea acestuia și o desființare a contractului (inclusiv, ca urmare a

intervenirii sancțiunii nulității acestuia, legea nedistingând sub acest

aspect), deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995.

Deși în speță,

pârâtul a susținut că nu este îndeplinită cerința referitoare la desființarea

contractului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

instanța de apel, în raport de considerentele anterior expuse și  de

circumstanțele de fapt ale cauzei, a apreciat  că  această susținere este vădit

nefondată.

Astfel,

instanța de apel a constatat că la dosarul de fond a fost atașată decizia

civilă nr. 271/R/2007, pronunțată de Curții de Apel București, secția a IX a

civilă, irevocabilă, prin care a fost respins recursul declarat de reclamanți

împotriva deciziei civile nr. 53/ A din 16 ianuarie 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III- a civilă, prin care a fost menținută

sentința civilă nr. 6610/2006 pronunțată de Judecătoria sector 1 București.

Prin această

sentință, a fost admisă în parte, acțiunea formulată împotriva reclamanților

din cauza de față, de către numiții V.G. și F.D., iar reclamanții au fost

obligați să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1, situat

în București, Bd. Lascăr Catargiu, către fostul proprietar deposedat abuziv de

către stat.

Faptul că în

speță, prin această hotărâre judecătorească a fost respinsă cererea având ca

obiect constatarea nulității contractului încheiat de reclamanți cu Primăria

Municipiului București, din 18 aprilie 1997, ca neîntemeiată, nu poate avea

drept consecință, constatarea neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, câtă vreme în accepțiunea legii, noțiunea de desființare

include și situația în care, deși a fost respinsă acțiunea în declararea

nulității contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1996, a fost admisă

acțiunea în revendicare având ca obiect imobilul cumpărat în temeiul Legii nr.

112/1996.

Astfel, este

neîndoielnic că prin efectul acestor hotărâri, reclamanții din prezenta cauză

au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în conformitate cu

prevederile speciale ale Legii nr. 112/1995, ca efect al admiterii unei acțiuni

în revendicare formulată împotriva lor, or, noțiunea de desființare la care

face trimitere art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, modificată,

vizează inclusiv situația în care titlul reprezentat de contractul de vânzare

cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a devenit „ineficace

”

ca urmare a admiterii unei acțiuni în

revendicare, așa cum se precizează expres în art. 20 alin. (2)

1

din

Legea nr. 10/2001.

Pe de

altă parte, așa cum a susținut și pârâtul, de altfel, analiza întrunirii

cerințelor de valabilitate a contractului încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, nu poate face abstracție de aspectele de fapt și de drept reținute

prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul

a fost desființat.

În acest

sens, instanța de apel a reținut că în speță, prin cererea principală și prin

cererea de intervenție, care au făcut inițial obiectul Dosarului nr. 11679/1999

al Judecătoriei sector 1 București, s-a solicitat: constatarea nulității

absolute a contractelor încheiate de reclamanți din prezenta cauză și numiții T.,

cu Primăria Municipiului București și obligarea pârâților cumpărători ai

imobilelor revendicate la a le lasă imobilul în deplina proprietate și posesie

reclamantului și intervenientului din acea cauză.

Prin sentința

civilă nr. 6610/21 aprilie  2006 a Judecătoriei sector 1 București, a fost

admisă în parte cererea principală și cererea de intervenție, formulată de

numiții V.G. și F.D., în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză,

respectiv numai în ceea ce privește revendicarea, fiind respinsă cererea având

ca obiect nulitatea contractului din 18 aprilie 1997, încheiat intre

reclamanții din prezenta cauza și Primăria Municipiului București.

Așadar, așa

cum rezultă din considerentele deciziei nr. 271/ R din 20 aprilie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă, acțiunea civilă

care a avut ca obiect constatarea nulității acestui contract, a fost respinsă

irevocabil, instanțele astfel investite, procedând la analiza petitului vizând

nulitatea contractului, încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995,

în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Or, o atare

analiză, a vizat tocmai respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării,

adică a Legii nr. 112/1995, sub imperiul căreia a fost încheiat contractul  de

care se prevalează reclamanții.

Pe de altă

parte, contrar susținerilor pârâtului, în recursul prin care acea cauză a fost

soluționată irevocabil, s-a apreciat că atât pârâții (reclamanții din prezenta

cauză) cât și reclamantul și intervenientul, se pot prevala de bună - credință.

Prin urmare,

problema respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare, încheiat de reclamanții din prezenta

cauză, a fost tranșată irevocabil în litigiul anterior, astfel că nu poate fi

repusă în discuție, în raport de puterea de lucru judecat de care se bucură

hotărârile date în litigiul anterior, situație în care în mod legal și temeinic

prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea 10/2001.

În raport de

aceste constatări, având în vedere considerentele menționate, referitoare la

interpretarea și aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2)

1

și 50

1

din Legea nr. 10/2001 și reținând corecta apreciere a instanței de fond, asupra

incidenței acestor dispoziții legale în cauză, instanța de apel a reținut că

nici această critică nu este fondată.

A fost

respinsă și critica pârâtului referitoare la greșita soluționare de către

instanța de fond a obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză efectuat în

cauză.

Instanța de

apel a reținut că deși pârâtul a susținut că a formulat obiecțiuni la raportul

de expertiză tehnică administrat în primă instanță, această susținere este

nefondată, câtă vreme în cauză nu au fost formulate obiecțiuni la expertiză.

Astfel,

instanța de apel a constatat că la termenul de judecată din data de 28

septembrie 2010, cauza a fost amânată pentru a se da părților posibilitatea de

a lua cunoștință de raportul de expertiză iar la termenul următor stabilit în

cauză, pârâtul a solicitat amânarea cauzei pentru a formula obiecțiuni, cerere

care i-a fost respinsă.

Instanța de

apel a mai constatat că prin cererea de apel pârâtului nu a susținut o

nelegalitate a măsurilor adoptate de prima instanță la termenele din 28

septembrie 2010 și, respectiv, 23 noiembrie 2010, eventual decurgând din

necunoașterea conținutului raportului de expertiză sau nerespectarea unor norme

de drept, ci a susținut neluarea în considerare a unor pretinse obiecțiuni cu

care prima instanța nu a fost niciodată investită.

Pe de

altă parte, instanța de apel a avut în vedere faptul că, la termenul de

judecată din data de 20 octombrie 2011, pârâtul, legal reprezentat de consilier

juridic, a precizat că nu solicită administrarea de probe noi în apel,

manifestare de voință de care a luat act, în temeiul principiului

disponibilității.

Instanța de

apel a mai reținut, contrar susținerilor pârâtului, că expertul a avut în

vedere blocajul existent pe piața imobiliară și că pârâtul nu a înțeles să

administreze nicio dovadă pertinentă în sprijinul susținerilor vizând prețul

pretins a fi exagerat de mare al imobilului și care ar fi fost de natură să

conducă la concluzia că aprecierea formulată de către expertul specialist

desemnat în cauză, în prima instanță, sub acest aspect, ar fi eronată.

Mai mult, în

speță, expertiza a fost întocmită de către un expert specializat în evaluarea

bunurilor imobile, Ia efectuarea expertizei fiind avute în vedere nu numai

starea imobilului, caracteristicile sale tehnice și amplasamentul acestuia dar

și un documentar emis de Corpul Experților Tehnici, referitor la modul

stabilire al marjei de negociere a prețului, expertiza având de evaluat un

imobil apartament, care, potrivit constatărilor personale ale expertului,

necontestate în apel, are 2 camere și dependințe, fiind în suprafață de 65,94

mp., prezintă finisaje interioare de calitate superioară, este dotat cu toate

utilitățile, are o stare tehnică foarte bună și este amplasat într-o zonă

centrală.

Împotriva

deciziei instanței de apel, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a declarat recurs.

În dezvoltarea

motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul-pârât a susținut că decizia instanței de apel este nelegală pentru

că în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina sa plata sumei de

84.500 de euro reprezentând prețul de piața al imobilului în litigiu, și a

reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice.

Recurentul-pârât

a susținut că Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare din 18 aprilie 1997 dintre reclamanți și

Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA este terț fata de

acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se

varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura sa determine introducerea în

prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate

procesuala acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta

tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru

evicțiune totala a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București prin

mandatar SC H.N. SA date fiind pretențiile reclamanților de restituire a

valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație.

Nicidecum, nu

poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere

ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

Mai mult,

instanțele de fond și de apel trebuiau sa aibă în vedere dispozițiile art. 1336

și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cat contractul de vânzare cumpărare nu a

fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila și prin

urmare este în vigoare obligația reglementata de art. 1336 pct. 1 C. civ. de

garanție pentru evicțiune.

Recurentul-pârât

a mai susținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres și

limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste

contracte sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Or, în speța

dedusa judecații, dispozițiile menționate nu sunt aplicabile întrucât în cauza

nu exista o hotărâre definitiva și irevocabila prin care sa se fi constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre reclamanți și

Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA.

De asemenea,

nici prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu s-a

conferit calitate procesuala pasiva Ministerului Finanțelor Publice întrucât

potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca acesta sa poată

fi obligat la restituirea prețului de piața este necesara întrunirea cumulativa

a 2 condiții și anume: contractul de vânzare-cumpărare sa fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila și contractul de

vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Având în

vedere argumentele expuse, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a

conchis că nu are calitate procesuala pasiva în aceasta cauza și pe cale de

consecința, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile

atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și

respingerii cererii de chemare în judecata ca fiind formulata împotriva unei

persoane fără calitate procesuala pasiva.

Recurentul-pârât,

în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat totodată excepția

prescripției dreptului material Ia acțiune al reclamanților, în motivarea

căreia a susținut următoarele:

Din

înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamanți, prin decizia civila

nr. 53/ A din 16 ianuarie 2007 pronunțata de Tribunalul București, secția a

III-a civila, instanța a obligat reclamanții din prezenta acțiune sa lase în

deplina proprietate și liniștita posesie imobilul ce a format obiectul

contractului de vânzare - cumpărare din 18 aprilie 1997.

Or,

potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat privitor la

prescripția extinctivă: „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege

(art. 1 alin. (1)), termenul prescripției fiind de 3 ani.

Recurentul - pârât

a apreciat că dreptul reclamanților de a cere restituirea prețului de piața al

imobilului în cauza s-a născut la data la care s-a pronunțat decizia civila nr.

53/ A respectiv la data de 16 ianuarie 2007, decizie definitiva, acest drept

fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr.

167/1958.

Or, de

la data la care s-a pronunțat hotărârea menționata mai sus, respectiv 16

ianuarie 2007 și pana la data introducerii prezentei acțiuni respectiv 15

martie 2010, au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada

intervenirii niciuneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art.

16 din Decretul nr. 167/1958, de natura a suspenda sau întrerupe cursul

prescripției și, prin urmare, în cauza da față a operat prescripția dreptului

material la acțiune al reclamanților.

Recurentul - pârât

a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei civile

atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la

acțiune al reclamanților și respingerii acțiunii, ca fiind prescrisă.

În subsidiar,

pe fondul cauzei, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului, în

temeiul următoarelor considerente:

Hotărârea

instanței de apel este criticabila în ce privește menținerea obligării

Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără

a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și

limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Pentru ca

Ministerul Finanțelor Publice sa poată fi obligat la restituirea prețului de

piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca

temei Legea nr. 112/1995 se cere sa fie întrunite, cumulativ doua condiții și

anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare sa se fi făcut cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție

prevăzuta imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare cumpărare sa fi

fost desființate printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila.

Recurentul-reclamant

a susținut că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, fac

vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile

”

iar plata prețului de piață este

condiționată de existența unei hotărâri în care sa se retina respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Faptul ca

reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de

vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut

în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Reclamanții

își invoca propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui

drept, ceea ce nu este admisibil, așa încât aceștia nu pot beneficia de

restituirea prețului la valoarea de piața.

În ceea

ce privește cea de-a doua condiție prevăzuta imperativ de lege,

recurentul-pârât a susținut că deposedarea reclamanților de imobilul care face

obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare

contractul de vânzare - cumpărare din 18 aprilie 1997 încheiat în baza

prevederilor Legii nr. 112/1995 intre reclamanți și Primăria Municipiului

București prin mandatar SC H.N. SA nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca

definitiva și irevocabila.

Recurentul-pârât

a susținut că în cauza de fata nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar instanțele

de fond și apel au pronunțat o hotărâre nelegala și netemeinica, admițând

cererea de chemare în judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice întrucât nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de

piața, achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare

menționat.

Pentru

argumentele expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului așa cum a

fost formulat și modificarea în tot a deciziei instanței de apel în sensul

respingerii acțiunii formulate împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca

neîntemeiata.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele care succed.

Critica

recurentului-pârât în sensul că nu Ministerul Finanțelor Publice ci Municipiul

București are calitate procesuală pasivă în speță, deoarece acesta a fost parte

contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie obligația de garanție a

vânzătorului pentru evicțiune, nu poate fi primită.

Calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice - în cererile sau acțiunile

în justiție privind restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al

imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate

de chiriași cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile - este conferită de dispozițiile

exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, care prevede că restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste

prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia

generalibus derogant

”

, astfel încât, în cauză, prevederile

Codului Civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra

evicțiunii (art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.), invocate de recurentul-pârât

nu-și găsesc aplicarea în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a

restituirii prețului de piață al imobilului, deoarece litigiul de față nu este

fundamentat pe instituția răspunderii pentru evicțiune reglementată de Codul

civil ci pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în mod

expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Nici critica recurentului-pârât în

sensul că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda

prețul de piața și că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață, motivat de faptul că

reclamanții nu ar fi făcut dovada că, printr-o hotărâre judecătorească

definitivă si irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare din 18 aprilie 1997

ar fi fost desființat și că ar fi fost de bună-credință la încheierea acestui

contract nu poate fi primită.

Astfel,

antamarea de către recurentul - pârât a chestiunii referitoare la buna-credință

a reclamanților din prezenta cauză la momentul încheierii contractului de

vânzare - cumpărare nu se justifică, motivat de faptul că problema respectării

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare -

cumpărare a fost tranșată irevocabil în litigiul anterior iar instanța de apel

în mod corect a reținut, pentru considerentele menționate, că nu poate fi

repusă în discuție, având în vedere puterea de lucru judecat de care se bucură

hotărârile date în litigiul anterior. In caz contrar, ar fi nesocotite concluziile

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ce cuprinde o dezlegare

sub acest aspect.

Chiar dacă

art. 50 și 50

1

nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin

desființarea contractelor, este corectă interpretarea dată de instanța de apel,

în sensul că această desființare are în vedere atât situația în care contractul

a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și

situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de

prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin

art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că, în cazul în care imobilul

a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările

ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care

locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de

consiliile locale și/sau de Ministerul dezvoltării lucrării publice și

locuințelor.

Chiar dacă

acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel care face

obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila

desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau

constatat nul, ci și situați în care cumpărătorul în baza unui contract a fost

evins într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare, în ceea ce privește

dispoziția din art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care impune

desființarea prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a

contractelor de vânzare-cumpărare, instanțele de fond și apel corect au reținut

că, deși actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți nu a fost

desființat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare promovată de fostul proprietar și că actul, deși legal

încheiat, este desființat ca efecte așa încât critica de nelegalitate a

recurentului-pârât vizând acest aspect este nefondată.

Excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților invocată de

recurentul-reclamant prin cererea de recurs este, de asemenea, nefondată.

Astfel, prin

acțiunea formulată, la data de 15 decembrie 2009, reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului cu indicarea

în drept, a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 50

1

introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menționat, dispoziții

conform cărora „proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare”.

O asemenea

posibilitate de despăgubire nu exista în nici o normă anterioară, fiind vorba

despre un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special, astfel că

termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 1/2009.

În speță nu

este vorba de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile și persoana

obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou,

inexistent anterior și ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției

înainte de a avea existență juridică.

De

aceea, în speță nu era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori

întrerupere a cursului prescripției extinctive, cum eronat susține

recurentul-pârât în motivarea excepției, dat fiind intervalul de timp scurs

între momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 și cel al promovării

acțiunii, respectiv 15 decembrie 2009.

Contrar susținerii recurentului-pârât,

prescripția nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului

normativ care dă conținut și reglementare noului drept subiectiv, întrucât

prescripția nu curge înainte de nașterea dreptului și nu curge contra celui

care nu poate acționa (contra non valentem agerre non currit praescriptio).

Prevederile

art. 50

1

introduse în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 au

devenit aplicabile începând cu data de 6 februarie 2009, când s-a născut

dreptul reclamanților M.C. și M.F. de a fi despăgubiți conform prevederilor

acestui text de lege iar demersul juridic inițiat la data de 15 decembrie 2009

de către aceștia, în acest sens, se situează înlăuntrul termenului general de

prescripție.

Așa fiind, se constată că excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată de recurentul - pârât este

nefondată, acesta raportându-se eronat, în susținerea excepției, la data

pronunțării deciziei nr. 53/ A din 16 ianuarie 2007 de către Tribunalul

București, secția a III a civilă, ca dată la care ar fi rămas definitivă

sentința nr. 6610 din 21 aprilie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, prin respingerea apelului declarat împotriva menționatei sentințe,

dată care, pentru considerentele expuse, nu poate fi luată în considerare în

calculul termenului de prescripție pentru un drept valorificabil în cadrul

legal definit de art. 50

1

al Legii nr. 10/2001,text de lege care a

constituit temeiul juridic al acțiunii reclamanților.

Înalta Curte,

în temeiul considerentelor arătate, constată ca în cauză s-a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea

și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr.

760/ A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2012.