ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2969/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2969/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința chila nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale

active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, prin primar general, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului SC H.N. SA, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului

SC H.N. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, a admis în parte acțiunea reclamantului E.S.M., continuată de reclamantul

P.I.O., a obligat pârâții B.A. și B.A.A. să lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 1, situat în imobilul din București,

str. Lascăr Catargiu, parter, sect. 1, compus din 3 camere, vestibul, hali,

baie, oficiu, bucătărie, două debarale, boxă în suprafață utilă de 127,64 m.p.,

împreună cu cota indiviză de 13,03% din părțile de folosință comună și

suprafața de 41,41 m.p.,. teren situat sub construcție, precum și garajul cu o

suprafață utilă de 22,85 m.p., situat la aceeași adresă, împreună cu cota de

2,33% din părțile de folosință comună și suprafața de 7,41 m.p., teren situat

sub construcție, a obligat pârâta H.(P.) D.A. să lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilul din București,

str. Lascăr Catargiu, sect. 1 compus dintr-o cameră, bucătărie, boxă în

suprafață utilă de 23,11 m.p., împreună cu cota indiviză de 2,36% din părțile

de folosință comună și suprafața de 7,50 m.p., teren situat sub construcție, a

obligat pârâții B.I., B.M. și B.R. să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie apartamentul nr. 15, situat în imobilul din București, str. Lascăr

Catargiu, et. 2, sect. 1, compus dintr-o cameră, bucătărie, debara, bucătărie,

cămară, culoar, wc în suprafață utilă de 36,95 m.p., împreună cu cota indiviză

de 3,77% din părțile de folosință comună și suprafața de 11,98 m.p., teren

situat sub construcție, a obligat pârâții G.A.R.Ș. și G.A.G. să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la etajul 3

al imobilul din București, str. Lascăr Catargiu, sect. 1, compus din 3 camere,

cămară, 2 balcoane, bucătărie în suprafață utilă de 156,81 m.p. și cota

indiviză din spațiile deținute în comun, respectiv, vestibul, bucătărie, SAS,

baie, boxă, împreună cu cota indiviză de 16,01 % din părțile de folosință

comună și suprafața de 50,88 m.p., teren situat sub construcție, a obligat

pârâta Constantinescu Dorina să lase reclamantului în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 13, situat în imobilul din București, str. Lascăr

Catargiu, sect. 1, a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general,

să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul situat în

București, str. Lascăr Catargiu, cu excepția celui situat sub construcții și

care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta P.G., a dispus

radierea mențiunilor din CF nedefinitivă a localității București, a dispus

radierea mențiunilor din CF nedefinitivă; CF a localității București, a

respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de reclamant privind desființarea

căiților funciare și revenirea la situația anterioară.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Reclamantul a invocat drept titlu de

proprietate, contractul de donație autentificat din 08 martie 1944 de

Tribunalul Ilfov, secția notarială. În plus, s-a reținut că acest act apare

înscris în cartea funciară, după cum rezultă din copia cărții funciare (fila

19). Faptul că numita M.M. a încheiat ulterior un contract de vânzare-cumpărare

cu privire la parterul imobilului în litigiu nu are nici o semnificație

juridică în ceea ce privește calitatea procesuală activă, având în vedere că

reclamantul a justificat această calitate prin actul de donație, act juridic

anterior și cu privire la care nu s-a făcut dovada că ar fi fost desființat în

vreun fel, ceea ce înseamnă că, prin actul de donație a operat transferul dreptului

de proprietate din patrimoniul donatoarei, în patrimoniul donatarului, astfel

că vânzătoarea din actul ulterior nu mai avea ce înstrăina.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primarul

general, tribunalul a constatat că se impune respingerea acesteia, având în

vedere că prin petitul cererii de chemare în judecată se revendică și terenul

care nu a fost vândut chiriașilor.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

următoarele considerente de fapt și de drept:

Imobilul în litigiu a fost

naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane,

respectiv M.M., și nu pe numele adevăratului proprietar, E.S.M., situație ce

echivalează cu o preluare fără titlu a imobilului de către stat.

Tribunalul a constatat că, în prezenta

acțiune în revendicare, părțile în litigiu dețin titluri valabile de

proprietate, situație ce impune compararea lor și stabilirea preferabilității

unuia dintre acestea.

În circumstanțele particulare de

învestire, s-a apreciat că nu se impune reanalizarea valabilității unuia sau

altuia din titlurile aflate în conflict judiciar, și nici principiile bunei

credințe sau ale erorii comune a proprietarului aparent, acestea din urmă

neavând aplicabilitate în cauză. Faptul că nu s-au anulat titlurile pârâților

nu împiedică admiterea acțiunii de față, întrucât menținerea valabilității

titlului pârâților face posibilă tocmai situația premisă - compararea de

titluri invocată de reclamant în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește stabilirea

preferabilității unuia din titluri, s-a reținut că, datorită preluării fără

titlu a imobilului în litigiu în stăpânirea statului, reclamantul și pârâții

sunt în ipoteza de a invoca titluri de proprietate cu privire la același bun,

care provin de la autori diferiți. Tribunalul a constatat că titlul

reclamantului provine de la adevăratul proprietar, fiind astfel mai vechi, în

timp ce pârâții au dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la un

neproprietar.

Dreptul de proprietate dobândit în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi considerat preferabil, având în vedere

modul în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor

deposedate abuziv de bunurile lor. Date fiind aceste condiții, doar pe ideea

asigurării stabilității circuitului civil, nu se poate ajunge la concluzia că

titlurile pârâților sunt preferabile și, prin urmare, acțiunea în revendicare

ar trebui respinsă.

În acest sens, tribunalul a avut în

vedere dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții legale care au menirea de a

apăra dreptul de proprietate privată, respectiv de a asigura repararea

prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia.

Referitor la posibilitatea acoperirii

prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că

această lege, datorită procedurii greoaie și ineficiente, cât și faptului că

Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o

reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a

bunului, o astfel de reparație efectivă putându-se realiza doar prin

restituirea în natură a bunului.

În plus, s-a apreciat că acțiunea

pendinte este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001

vizând doar raporturile dintre persoanele deposedate abuziv și unitățile

deținătoare în concepția art. 21 din legea mai sus menționată.

În ceea ce o privește pe pârâta P.G.,

tribunalul a constatat că se impune respingerea ca neîntemeiată a acțiunii față

de aceasta, având în vedere că, față de dispozițiile art. 1169 C. civ.,

reclamantul nu a făcut dovada că persoana în cauză ar exercita posesia asupra

apartamentului nr. 14.

În ceea ce privește terenul care nu a

fost vândut chiriașilor, având în vedere că pârâtul Municipiul București nu

justifică nici un titlu, preluarea acestuia fiind fără titlu, pentru a asigura

accesul la justiție și apărarea efectivă a dreptului de proprietate, în temeiul

art. 480 C. civ., tribunalul a apreciat că se impune obligarea acestui pârât la

restituirea terenului.

Prin decizia Civilă nr. 269 din 13

aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale active a apelantului E.S.M., a respins apelul

formulat de acesta ca fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală

activă, a constatat ca rămasă fără efecte juridice cererea de aderare la apel

formulată de reclamantul P.I.O., a respins, ca nefondate, apelurile pârâților.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Primi instanța a soluționat corect

excepția de necompetenta materiala, întrucât a apreciat corect că principalul

capăt de cerere al acțiunii reclamantului este cel privind revendicarea.

Pentru calificarea unui capăt de

cerere ca fiind principal sau accesoriu nu prezintă importanță ordinea în care

acestea au fost formulate de către reclamant. Indiferent de poziționarea lui în

cadrul petitului acțiunii introductive de instanță, are valoarea unei acțiuni

principale capătul de cerere a cărui rezolvare nu depinde de soluția dată

celorlalte. Calificarea de către instanță a capetelor de cerere ca fiind

principale sau accesorii nu încalcă principiul disponibilității și art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., aceasta reprezentând un atribut al instanței în exercitarea

rolului activ, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Aspectele

referitoare la constatarea preferabilității titlului reclamantului nu

reprezintă o acțiune în constatare, ci argumente în susținerea acțiunii în

revendicare. Cu aceste precizări referitoare la modul de interpretare și

aplicare efectivă a dispozițiilor legale procedurale sus-menționate, luând în

calcul și valoarea obiectului litigiului, s-a concluzionat în sensul că

instanța competentă să soluționeze acțiunea reclamantului, în primă instanță, este

tribunalul.

Sub aspectul excepției lipsei

calității de reprezentant, Curtea a constatat, în ceea ce-l privește pe

mandatarul P.G.S. că, prin procura din 26 noiembrie 2002, depusă la fila 162

din dosarul tribunalului, E.V.S. l-a împuternicit pe P.G.S. să îl reprezinte în

fața organelor de stat pentru susținerea drepturilor și intereselor sale în

legătură cu revendicarea, (...) vânzarea bunurilor sale mobiliare și

imobiliare. Procura dată la 31 ianuarie 2002, depusă la fila 193 din dosarul

tribunalului, are același conținut. Aceasta din urmă este procura în temeiul

căreia avocatul I.A. a susținut că a formulat acțiunea, astfel cum rezultă din

declarația de la termenul din 7 martie 2007, consemnată în încheierea de

ședință de la acea dată, de la fila 164 din dosarul tribunalului. Curtea a

constatat că, prin înscrisul depus la fila 117 din dosarul tribunalului,

reclamantul E.S.M., prin avocatul A.B.Ț., a învederat că, în data de 25

septembrie 2003, a acordat procura nr. 3971 în favoarea fiului său P.S., iar în

luna iulie 2006 a revocat procura menționată, astfel cum rezultă din înscrisul

alăturat, depus la filele 118 - 121 din dosarul tribunalului. De asemenea, s-a

reținut că, din declarația dată în fața notarului S.R.L. din Spania, cu

apostila la 10 noiembrie 2006, de la fila 139 din dosarul tribunalului, rezultă

că, la data de 2 noiembrie 2006, E.S.M. (cunoscut drept E.V.M.S., cu document

național de identitate nr. 50.679.483) a revocat toate puterile conferite de

către ex-mandatarul său, domnul P.S., avocatului I.A., întrucât acest avocat a

fost angajat de către fiul său, P.S., fără consimțământul său.

Prin încheierea de la termenul de

judecată din 18 aprilie 2007 (fila 180), tribunalul a constatat că, prin

declarația autentificată sub nr. 427 din 8 martie 2007, S.M., în calitate de

mandatar al reclamantului, a reziliat contractele de asistență încheiate cu

Cabinetul individual de avocatură M.H.C. și că același mandatar l-a

împuternicit pe avocatul I.A. în dosarul pendinte.

În ceea ce-l privește pe mandatarul S.M.A.,

Curtea a constatat că acesta, mandatar al lui E.S.M. în baza procurii generale

autentificate din 1 august 2006, de notarul public J.M.R.C. din Spania,

apostilată la Madrid la data de 17 august 2006 de către Decanul Colegiului

Notarial din Madrid, a declarat că reziliază toate contractele de asistență

juridică încheiate cu cabinetul individual avocat dr. L.D.G., precum și toate

contractele de asistență juridică încheiate cu Cabinetul individual de avocat M.H.C.

De asemenea, în baza aceleiași procuri, S.M.A., mandatar al lui E.S.M., l-a

împuternicit pe avocat I.A. să-l reprezinte în instanță în procesele având ca

obiect acțiunile în revendicarea imobilelor ce au fost deținute în proprietate

de S.E.V., procura specială fiind depusă la fila 176 din dosarul tribunalului.

Curtea a constatat ca o concluzie a

celor prezentate anterior că, la data de 23 aprilie 2008, E.S.M. a ratificat,

prin documentul semnat, toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S.,

cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar și imobiliar al mandantului.

Astfel, prin înscrisul întocmit în fața notarului B.M.O., depus la fila 116 din

dosarul Curții, E.S.M., identificat cu documentul național de identificare

spaniol, a prezentat notarului pașaportul românesc eliberat cu numele E.V.S. și

l-a împuternicit pe P.G.S. să inițieze orice fel de acțiune juridică sau

administrativă. Mandantul a ratificat prin acest document toate actele pe care

le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului

mobiliar și imobiliar al mandantului, documentul fiind înregistrat la notarul B.M.O.

din 23 aprilie 2008, apostilat la aceeași dată de către Decanul Colegiului de

Notari din Madrid.

Împuternicirea menționată a fost

obținută după momentul sesizării primei instanței, însă aceasta nu afectează

valabilitatea actului de procedură, întrucât, prin necontestarea actelor de

procedură anterioare, și, mai mult, prin confirmarea lor expresă, actele de

procedură au fost ratificate de către cel reprezentat.

În consecință, s-a reținut că

titularul dreptului a ratificat expres actele făcute de fiul său, mandatarul P.G.S.,

ratificarea valorând mandat, sancțiunea nulității actelor de procedură

efectuate de acest mandatar neputând opera, indiferent de revocările unor

procuri anterioare sau de împuternicirile acordate lui S.M.A.

În ceea ce privește excepția lipsa calității

procesuale active a apelantului E.S.M., Curtea a constatat că acțiunea a fost

formulată de reclamantul E.S.M., care însă, ulterior introducerii acțiunii, a

transmis dreptul litigios către cesionarul P.I.O. Astfel, drepturile și

obligațiile procedurale care determină calitatea procesuală activă au fost

transmise unei părți străine de procesul inițial.

Prin contractul de vânzare - cumpărare

de drepturi litigioase, autentificat 13 noiembrie 2006, de Biroul notarilor

publici asociați B.R.C. și F.M., P.I.O. a cumpărat dreptul litigios care face

obiectul prezentului dosar, cu privire la imobilul situat în București, str. Lascăr

Catargiu, sector 1. Acest contract conferă cumpărătorului calitatea procesuală

de reclamant. Acesta preia procesul în starea în care se găsește în momentul în

care are loc transmiterea, și din acest moment judecata va avea loc în

contradictoriu cu acesta, toate actele de procedură fiind îndeplinite în

persoana sa. In această situație, prin transmiterea dreptului litigios, E.S.M.

a pierdut calitatea procesuală de reclamant, aceasta fiind preluată de

cesionarul P.I.O. Această împrejurare a fost în mod corect constatată de prima instanță,

prin încheierea de la termenul de judecată din 07 noiembrie 2007.

Transmisiunea drepturilor și

obligațiilor procesuale, și, astfel, a calității de reclamant, include și

dreptul de a formula apel. Drept consecință, Curtea a admis excepția lipsei

calității procesuale active a apelantului E.S. și, pe acest temei, a respins

apelul acestuia pe acest temei.

Prin cererea depusă la termenul de

judecată din 26 mai 2008, reclamantul P.I.O. a declarat, în temeiul art. 293 C.

proc. civ., că aderă la apelul formulat de E.S.M.

Potrivit art. 293 alin. (2) C. proc.

civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins

ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea

fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea

s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.

Întrucât, în cauză, aderarea la apel

s-a făcut la data de 26 mai 2008, după împlinirea termenului de apel, nu poate

fi considerată apel principal, și, întrucât apelul la care acesta a aderat a

fost respins pentru lipsa calității procesuale, față de prevederile art. 293 alin.

(2) C. proc. civ., Curtea a constatat ca fiind rămasă fără efecte juridice

cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O.

Motivul de apel prin care apelanții -

pârâți au susținut ca reclamantul E.S.M. (E.V.S.) nu a dovedit că este una

și aceeași persoană cu I.V.S. cel care a primit cu titlul de donație de la

mătușa sa imobilul în litigiu, a fost apreciat ca nefondat.

Astfel, în actul de donație autentificat

prin procesul - verbal din 08 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat,

numele donatarului este consemnat ca fiind I.V.S. De asemenea, în Cartea

funciară, înscrierea dreptului de proprietate a fost făcută în favoarea lui S.I.V.

În certificatul de naștere aflat la

fila 38 din dosarul tribunalului, rezultă că S.E.V. s-a născut la 8 iunie 1916,

la Berna, tatăl fiind M.S. de cetățenie română, iar mama Z.S., născută M.

Aceasta din urmă este fiica lui L.M. și a M.M., astfel cum rezultă din extrasul

din registrul actelor de naștere din 1890, de la fila 43 din dosarul

tribunalului. Căsătoria acesteia cu S.M. este confirmată de certificatul de

căsătorie de la fila 44. Cererea de redobândire a cetățeniei române formulată

la 24 decembrie 1998 - fila 238 din dosarul tribunalului - a fost semnată de

E.V.S. De asemenea, în pașaportul depus în copie la fila 37 din dosarul

tribunalului, este consemnat numele S.E.V., născut la 8 iunie 1916. Numele S.I.V.

este consemnat în adeverința din 28 ianuarie 1998 eliberată de Primăria

municipiului Brăila, de la fila 240 din dosarul tribunalului, din care rezultă

că, în registrele de stare civilă ale acestei localități, a fost înregistrată

căsătoria dintre S.I.V. și A.P.F., părinții lui S.I.V. fiind S.M. și Z. Aceste

din urmă aspecte, și anume numele părinților, S.M. și Z. rezultă și din

certificatul de naștere al reclamantului, menționat mai sus, eliberat cu numele

S.E.V.

Aceleași date de identificare, și

anume data nașterii, 8 iunie 1916, locul nașterii, Berna, părinții, M. și Z.,

rezultă și din certificatul de viață și stare civilă eliberat de Registrul

civil din Spania.

Pe numele E.S.M., născut la Berna, la

8 iunie 1916, fiul lui M. și Z., a fost eliberat Documentului național de

identitate 50.679.483, depus în copie la fila 237.

E.S.M., cu document național de

identitate nr. 50.679.483, s-a prezentat în fața notarului S.R.L. din Spania,

astfel cum rezultă din declarația dată în fața notarului, cu apostila la 10

noiembrie 2006, de la fila 139 din dosarul tribunalului.

Având în vedere toate aceste

considerente prezentate anterior, Curtea a constatat că în mod corect prima

instanță a considerat că, față de înscrisurile depuse la dosar, diferențele

care apar între numele trecut în actul de donație și numele actual al reclamantului

se datorează modului în care s-a făcut transcrierea acestuia în limba spaniolă,

fapt ce rezultă din coroborarea înscrisurilor menționate mai sus.

Sub aspectul modului de soluționare a

excepției inadmisibilității cererii reclamantului cu privire la introducerea în

cauză a lui P.I.O., în calitate de reclamant, conform contractului de vânzare -

cumpărare de drepturi litigioase, Curtea a constatat că, prin încheierea din 13

iunie 2007, tribunalul a dispus, la solicitarea reclamantului, introducerea în

cauză, în calitate de reclamant, a lui P.I.O., ca urmare a transmiterii

calității procesuale, față de prevederile contractului depus la dosar.

În această situație, Curtea nu a

reținut susținerile apelanților - pârâți referitoare la inadmisibilitatea

cererii de introducere în cauză a reclamantului, în raport de dispozițiile art.

57 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că acțiunea vizează dreptul de

proprietate asupra unui imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

nu schimbă concluzia expusă mai sus, dreptul litigios putând forma obiect al

cesiunii și în astfel de cazuri.

Apelanții-pârâți au mai susținut că,

în realitate, ceea ce s-a înstrăinat a fost chiar dreptul de proprietate al

reclamantului, ceea ce nu poate fi îngăduit în configurația impusă de legile

speciale care reglementează regimul juridic al bunului asupra căruia poartă

dreptul.

Astfel, rezultă din contractul

menționat, că dreptul litigios a format obiectul vânzării, cumpărătorul

subrogându-se în toate drepturile și obligațiile vânzătorului care decurg din

acțiunea civilă care face obiectul prezentului dosar.

Apelanții-pârâți au arătat că regimul

juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 este reglementat de legi speciale, care enumera în mod exhaustiv

categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, ceea ce ar

determina inadmisibilitatea introducerii în cauză a cesionarului, susținere

care nu poate fi reținută, față de împrejurarea că, în cauză, acțiunea nu a

fost formulată în procedura prevăzută de legea specială.

Excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului E.S.M. a fost soluționată corect de prima instanță,

relevante pentru o astfel de concluzie fiind următoarele considerente:

Prin actul de donație autentificat

prin procesul verbal din 8 martie 1944 de Tribunalului Ilfov, secția notariat,

M.G.M. a donat nepotului său, I.V.S., imobilul în litigiu, pe care aceasta îl

deținea în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1926, transcris la

Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Din copia Cărții Funciare de la fila

19 din același dosar rezultă că, asupra imobilului în litigiu, compus din

teren, casă și curte, casa având subsol, parter, 2 etaje, mansardă, curte în

față și curte interioară, în baza procesului - verbal din 13 iulie 1945, a fost

înscris dreptul de proprietate în favoarea lui S.I.V.

Prin procesul - verbal din 27

februarie 1940, depus la fila 139 din dosarul Curții, s-a dispus a se înscrie

dreptul de proprietate al M.M. în baza actului încheiat la 16 aprilie 1926, autentificat

de Tribunalul Ilfov, secția notariat la nr. x/1926 și transcris sub nr. x/1926,

cu privire la imobilul situat în București, Bd. Lascăr Catargiu . în acest

proces verbal, la 13 iulie 1945, s-a efectuat mențiunea că, prin actul

autentificat cu nr. x/1944 și transcris la nr. x/1944, M.G.M. a donat imobilul

lui S.I.V.

Curtea a constatat că dreptul de

proprietate al reclamantului a fost înscris în Cartea funciară, publicitatea

dreptului fiind astfel realizată, fără ca aceasta, în sine, să valoreze titlu

de proprietate în sistemul intermediar al cărților de publicitate imobiliară

reglementat de Legea nr. 242/1947, publicitatea imobiliară a făcut ca actul

juridic înscris să fie opozabil terților, fără ca înscrierea să aibă efectul

constitutiv prevăzut de Decretul nr. 115/1938.

Din copia contractului de vânzare -

cumpărare de la fila 274 din dosarul tribunalului, rezultă că, la data de 4

noiembrie 1946, M.G.M. a vândut A.K., parterul imobilului din București, B-dul Lascăr

Catargiu, contractul fiind autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat

din 14 noiembrie 1946.

În ceea ce privește efectele acestui

contract, s-a reținut că încheierea acestui contract cu privire la parterul

imobilului în litigiu nu are nici o semnificație juridică în ceea ce privește calitatea

procesuală activă, având în vedere că reclamantul justifică această calitate

prin actul de donație, act juridic anterior. Astfel, prin actul de donație a

operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei în acela

al donatarului, transfer opozabil terților prin înscrierea dreptului în cartea

funciară, situație în care încheierea ulterioară a unui contract de vânzare -

cumpărare, fără a se efectua formalitățile de publicitate imobiliară, este

lipsită de efecte juridice în ceea ce-l privește pe reclamant. Mai mult, s-a

reținut că, la un moment ulterior, întregul imobila fost naționalizat de la M.M.

În ceea ce privește identitatea dintre

intimata donatoare și cel revendicat de reclamant, Curtea a constatat că, din

adresa emisă de Primăria municipiului București de la fila 132 din dosarul

Curții, rezultă că imobilul care poartă numărul 20 pe Bd. Lascăr Catargiu

sector 1 a purtat  pe Bd. Lascăr Catargiu de la nivelul anului 1926 și pe Bd.

Ana Ipătescu la nivelul anului 1948. Artera de circulație din București, sector

1, care începând cu anul 1995 poartă denumirea de Bd. Lascăr Catargiu a purtat

denumirea de Bd. Lascăr Catargiu din anul 1912 și Bd. Ana Ipătescu din anul

Catargiu, la momentul naționalizării, în 1950, artera purta numele de Bd. Ana

Ipătescu iar după 1995, la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, Bd.

Lascăr Catargiu.

Componența imobilului rezultă din

procesul verbal emis de Comisia pentru înființarea Cărților funciare din 27

februarie 1940, depus la fila 139 din dosarul Curții, și anume: un corp de casă

cu subsol format din pivniță, parter, etaje și mansardă, fiecare având câte 6

camere, hali, baie, bucătărie, 2 camere de servitori și closet, curte în față

și curte interioară. Aceeași componență a imobilului rezultă și din copia

cărții funciare în care a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea

donatarului.

Cu privire Ia accepția lipsei de

interes legitim în promovarea cererii în revendicare, s-a reținut că interesul

este una din condițiile cerute pentru exercițiul acțiunii civile și constă în

folosul practic pe care o parte îl urmărește punând în mișcare procedura

judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere protejat.

În cauză, folosul practic urmărit de

reclamant este redobândirea bunului revendicat. Acest interes nu vine în

contradicție cu legea, faptul că reclamantul a ales o anumită cale procesuală

pentru obținerea folosului urmărit nu presupune nelegitimitatea interesului,

reclamantul fiind cel care are dreptul să aleagă calea procesuală pe care

înțelege să o urmeze, supunându-se regulilor pe care acea cale le impune.

Decăderea invocată de apelanți se referă la imposibilitatea de a obține măsuri

reparatorii în cazul în care ar fi fost urmată procedura Legii nr. 10/2001, iar

notificarea nu ar fi fost formulată în termen.

Primi instanță a soluționat corect și

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, statuând că, în privința

temeiului juridic al acțiunii, reclamantul și-a întemeiat acțiunea în

revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Acțiunea în revendicare reglementată

de art. 480 și următoarele C. civ. este o acțiune petitorie, reală și

imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin

echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției,

cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.

S-a reținut astfel că natura juridică

a acestor acțiuni civile este diferită, pentru motivele prezentate în

paragraful anterior, chiar dacă obiectul material este același.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat să

solicite retrocedarea în natură a acestor imobile, sau, în cazul în care nu mai

era posibilă restituirea în natură, foștii proprietari aveau posibilitatea de a

obține despăgubiri cu privire la respectivele bunuri. Nici o dispoziție din

Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera

bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de

la prevederile art. 480 C. civ. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi

paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia

apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și

sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, nu exclude

posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată

prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că

legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să

fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că

aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea

contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În motivarea deciziei s-a statuat că

nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În acest sens, în ceea ce privește

asigurarea accesului la justiție, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza

Fairr Mat împotriva Românie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că

a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le

încalcă dreptul de acces la o instanță, în măsura în care această cale nu este

una efectivă. Instanța europeană a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă

părților interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât și,

ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne

teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen

rezonabil la plata unei despăgubiri. Refuzul accesului la instanță pe calea

dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială

oferită este efectivă.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, statuează expres că orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar

dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac

parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.

Potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale

În ceea ce privește preluarea

imobilului în litigiu, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat prima

instanța că imobilul a fost naționalizat pe numele altei persoane, M.M. și nu

pe numele adevăratului proprietar, imobilul fiind astfel preluat fără titlu.

Mai mult, măsura naționalizării

aplicată prin Decretul nr. 92/1950 era contrară Constituției din 1948, în

vigoare la data adoptării decretului, prevederilor Codului civil - art. 481 C.

civ. care statuează că nimeni că nu poate fi silit a ceda proprietatea sa,

decât pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă

despăgubire - și tratatelor internaționale la care România a aderat.

De asemenea, preluarea imobilului de

către stat nu putea fi legitimă, dat fiind faptul că acest act normativ

contravenea unor dispozițiilor constituționale din art. 8, 10 și 16 privind

ocrotirea dreptului de proprietate, precum și textului art. 17 alin. (2) din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la momentul

respectiv. La data la care imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut

în proprietatea statului, România ratificase Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2)

prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în

asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea

sa.

În ceea ce privește existența în

favoarea condamnatului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deși nu ar

putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a

cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate

acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și

implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate

considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru

categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

În consecință, având în vedere că s-a

dovedit dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate și existând

recunoașterea din partea statului, prin legislația adoptată, că preluarea în

temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una abuzivă, Curtea a reținut că

reclamantul deține un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește titlurile

pârâților, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul

situației bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate, nicio

altă dispoziție nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea în

patrimoniul său și pentru care nu avea un titlu valabil.

În această situație, vânzarea de către

stat a bunului reclamantului unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta

este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de

proprietate al reclamantului, însoțită de lipsa totală de despăgubiri,

reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absența totală a

unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Faptul că apelanții-pârâți au încheiat

contractele de vânzare - cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul

de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei

confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității

contractelor acestora, în condițiile în care statul, care a transmis acest

drept de proprietate pârâților, nu avea un titlu valabil asupra imobilului.

De asemenea, în materie imobiliară,

chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună

credință, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de

proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a

unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect.

Pe de altă parte, persoanele care

și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de

a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri,

însă acest argument se referă la raporturile dintre stat și persoanele care au

cumpărat de la stat, și nu poate fi invocat contra reclamantului, pentru a

justifica lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv de stat.

Vânzarea bunului reclamantului, în

baza Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat să se bucure de dreptul său de

proprietate, situație care, combinată cu absența totală a despăgubirii, l-a

făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul

la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției europene a drepturilor omului.

În consecință, Curtea a reținut că

vânzarea apartamentelor de către stat a constituit o ingerință în dreptul

reclamantului la respectarea bunurilor sale și că această ingerință nu era

prevăzută de lege, legea menționată interzicând vânzarea imobilelor pentru care

statul nu deținea un titlu.

Reținând că ingerința în dreptul

reclamantului la respectarea bunului său nu este prevăzută de lege, Curtea a

constatat că în mod corect a dispus prima instanță restituirea către reclamant

a bunului proprietatea sa, având în vedere necesitatea respectării exigențelor art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotrivi deciziei instanței de apel

au formulat cereri de recurs următoarele părți

:

(I) reclamanții E.S.M. și P.O. la data

de 10 iunie 2010;

(II) pârâta H.(P.) D.A., la data de 12

iunie 2009;

(III) pârâții G.A.G. și G.A.R.Ș., la

data de 15 iunie 2009;

(IV) pârâții B.A., B.A., B.I., B.M., B.R.

și C.D.E. la data de 12 iunie 2010;

(V) Consiliul General al Municipiului

București la data de 11 iunie 2010, prin care au anexat următoarele aspecte de

pretinsă nelegalitate, dar și de netemeinicie.

(I). Recurenții-reclamanți E.S.M. și P.I.O.

au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;

Soluția de respingere a apelului

reclamantului E.S.M. nu se justifică, întrucât chiar dacă s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare a dreptului litigios între E.S.M. și P.I.O.,

reclamantul inițial și-a păstrat calitatea de parte în proces, un argument

relevant în acest sens fiind și faptul că prima instanță l-a consemnat ca atare

în citativ. În aceste condiții particulare, care au configurat existența unui

veritabil consorțiu procesual activ, înstrăinarea dreptului litigios nu-1 poate

exclude din ecuația procesuală pe reclamantul inițial E.S.M.

În privința fondului cererii de

chemare în judecata, recurenții-reclamanți au susținut că sentința primei

instanțe, menținută în apel, comportă o singura critică, anume soluția de

respingere a cererii de revendicare față de intimații-pârâți P.G.R. și P.M.A.

S-a susținut că apartamentul în

litigiu a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 mai 1997,

fostei chiriașe D.E., dreptul de proprietate astfel dobândit transmițându-se ca

efect al devoluțiunii succesorale legale, intimaților-pârâți, în calitatea

acestora de descendenți ai defunctei D.E.

Dobândirea de către reclamant a

dreptului de proprietate s-a realizat de la un versus dominus și cu înscrierea

acestuia în cartea funciară, cu mult înaintea dobândirii dreptului de

proprietate al foștilor chiriași, ceea ce înseamnă că trebuie recunoscut

dreptului acestuia o forță juridică superioară. La data încheierii contractului

de vânzare cumpărare, pârâta nu a fost de bună-credință, întrucât cuprinsul

cărții funciare îl menționa în mod expres pe titularul dreptului de proprietate

al imobilului.

Ceea ce este caracteristic speței

deduse judecății este faptul că, atât reclamanți, cât și pârâții invocă titluri

de proprietate cu privire la același bun, titluri ce provin de la autori

diferiți. In această situație, regula care guvernează acțiunea în revendicare

de drept comun este aceea că va avea câștig de cauză partea al cărui titlu este

mai preferabil potrivit principiului mm) plus juris in diurn transfere protest

quam ipse habet.

(II). Recurenta-pârâtă H.(P.)D.A. a

susținut următoarele critici de pretinsa nelegalitate/ netemeinicie:

Excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare a fost soluționată în mod greșit, întrucât acțiunea reclamantului

are ca obiect un imobil naționalizat, motiv pentru care aceasta trebuia să se

conformeze dispozițiilor legale derogatorii de la dreptul comun, respectiv

dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.

Referitor la imobilele preluate de

stat fără titlu, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres

că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca

nu fac obiectul unei legi speciale de reparație

”

.

Problema raportului dintre legea

specială și legea generală a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, atunci când a admis recursul

în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a statuat astfel că,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării (dispozițiile art. 480 C.

civ.).

Excepția lipsei calității de

reprezentant a fost soluționată în mod greșit, întrucât în lipsa unei procuri

speciale prin care persoana reprezentată să-1 împuternicească expres pe

reprezentantul său cu exercițiul actelor de chemare în judecată,

neregularitatea invocată nu poate fi justificată.

Îndeplinirea calității de reprezentant

al persoanei care acționează în numele reclamantului și exercită dreptul

acestuia de a formula cererea de chemare în judecată se verifică în raport de

momentul depunerii cererii de chemare în judecată, în concordanță cu dispozițiile

art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată a fost

formulată în anul 2006, prin mandatar S.P.G., conform unei procuri datate 17

septembrie 2004, fără însă ca această procură să fi fost prezentată instanței

de judecată. Au fost invocate nenumărate alte procuri generale, însă la rândul

lor și acestea au fost revocate de către reclamant înainte de data introducerii

acțiunii. O cerere de chemare în judecată semnată în baza unui mandat revocat

nu poate fi considerată ca fiind valabilă.

În apel, s-a depus o procură generală,

datată 23 aprilie 2008, în care s-a făcut mențiunea că reclamantul inițial E.S.M.

înțelege să ratifice toate actele pe care le-a făcut sau le va face în viitor

mandatarul său S.P.G. cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar si

imobiliar al mandantului, însă aceasta nu are relevanță juridică, întrucât

un mandat revocat nu mai poate fi reactivat.

(III). Recurenții/ pârâții G.A.G. și G.A.R.Ș.

au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;

Decizia atacata a fost data cu

încălcarea dispozițiilor art. 67 și art. 68 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

procura pentru exercițiul dreptului de chemare in judecată trebuia să fie una

specială. Acțiunea a fost introdusă și semnată, așa cum rezultă din cererea de

chemare în judecată de avocatul I.A., în temeiul unei delegații avocațiale,

semnată de așa-zisul mandatar al reclamantului, S.P.G., conform unei procuri

generale, care ulterior a fost revocată, tocmai pentru motivul că mandatarul îl

angajase pe avocatul I.A., fără consimțământul mandantului.

Procura generală depusă ulterior la

dosarul cauzei, în cuprinsul căreia s-a făcut mențiunea că reclamantul ratifică

toate actele pe care le-a făcut sau le va face în viitor reprezentantul său, nu

are relevanță juridică, având în vedere că mandatul general inițial a fost

revocat. Mai mult, nu s-a avut în vedere că ratificarea actelor făcute de

mandatar cu depășirea limitelor mandatului se putea face doar printr-o procură

specială.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea

atacată cu nesocotirea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de

Casație si Justiție, a art. 329 C. proc. civ. si a Legii nr. 10/2001, atunci

când a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii, atât pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și

pentru cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, reclamantul trebuia să se conformeze condițiilor,

procedurilor și termenelor prevăzute de această lege.

Prin această decizie s-a statuat că

numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către

chiriași.

Persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării - dispozițiile art. 480 C. civ.

Nu este admisibilă acțiunea în

revendicare prin compararea titlurilor de proprietate deținute de părți și de

caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, întrucât, in

conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4), coroborat cu art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea

imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție

este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de

înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare,

iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este

consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare,

pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent.

Instanța de apel a ignorat și principiile

dezvoltate de Înalta Curte de Casație si Justiție în cuprinsul deciziei nr. 33

din 09 iunie 2008, referitoare la problema raportului dintre legea internă -

Legea nr. 10/2001 - și Convenția europeană a drepturilor omului.

Aprecierea instanței de apel că a

opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le-ar

încalcă acestora dreptul de acces la o instanță de judecată, nu poate fi

primită, în condițiile în care reclamantul a utilizat procedura Legii nr. 10/2001,

pe care însă nu a mai dorit să o finalizeze.

Mai mult, Curtea Europeana a

Drepturilor Omului a stabilit că, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat, atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

Obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim, însă, Curtea a considerat necesar a se asigura că această

atenuare a vechilor încălcări să nu creeze noi neajunsuri disproporționate,

astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie

aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat

cândva aceste bunuri. (Cauza Relu contra României).

Hotărârea pronunțata în apel a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ale Legii nr. 1/2009,

atunci când a constatat că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului

în litigiu și că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr.

112/1995.

Recurenții-pârâți au dobândit

apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22

noiembrie 1996, în condițiile speciale ale Legii nr. 112/1995, la momentul

încheierii contractului neexistând nici un impediment de fapt sau legal pentru

achiziționarea acestuia. Vânzătorul nefiind notificat sau înștiințat de vreo

intenție de retrocedare avea, în aparență, toate atributele unui adevărat

proprietar, iar recurenții dețineau calitatea de chiriași, fiind îndreptățiți

la cumpărare. Apartamentul în litigiu fusese naționalizat prin aplicarea

Decretului nr. 92/1950, act normativ care a produs efecte juridice imediate

asupra patrimoniului persoanei de la care a fost preluat bunul, respectiv bunul

a fost scos din circuitul civil general. Bunul a fost reintrodus în circuitul

civil general în temeiul și în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995.

Este cert că, din 20 aprilie 1950 și până la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, statul a exercitat public toate prerogativele dreptului de

proprietate, inclusiv prerogativa dispoziției, iar recurenții, în calitate de

chiriași, au dobândit apartamentul de la stat, cu respectarea condițiilor

impuse de Legea nr. 112/1995.

În prezent, titlul reclamantului nu dă

dreptul acestuia să exercite nici acte de conservare, nici de administrare și

nici de dispoziție cu privire la apartament.

Constatarea instanței că statul nu

avea titlu valabil asupra apartamentului în litigiu și că vânzarea a fost

realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi reținută,

mai ales că aceasta constatare a fost efectuată cu încălcarea principiului

disponibilității, instanța nefiind sesizată cu o astfel de cerere, mai mult

această împrejurare nu a fost supusă dezbaterii părților în cursul procesului.

Valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului statului era o chestiune de apreciere exclusiv judiciară, recunoscută

numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, la data de 24 noiembrie 1998.

Hotărârea pronunțată a încălcat și

prevederile Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legi nr. 10/2001,

putință în Monitorul Oficial nr. 63 din 03 februarie 2009, întrucât

depozițiile art. 1 pct. 11 din Legea nr. 1/2009 exprimă voința legiuitorului de

a considera titlul opus de recurenții-pârâți cu foița juridică a unui adevărat

titlu de proprietate, opozabil erga omnes de la data perfectării lui.

Prin urmare, recurenții-pârâți au

dobândit in patrimoniu un drept de proprietate actual, apt a fi exercitat în

deplinătatea prerogativelor sale, spre deosebire de reclamant, în patrimonial

căruia nu se verifică existenta unui drept de proprietate.

Prin art. 1 pct. 13 din Legea nr. 1/2009

a fost introdus la art. 46 din Legea nr. 10/2001, un nou alineat, alin. (4), cu

următorul cuprins: „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzuta

de prezenta lege, după intrarea acesteia în rigoare. Prevederile prezentei legi,

se aplica cu prioritate

”

.

(IV) Recurenții - pârâți B.A., B.A.A.,

B.I., B.M., B.R. și C.D. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/

netemeinicie;

Privind dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ. - „hotărârea recurată cuprinde motiv contradictorii ori nu

cuprinde motivele pe care se sprijină” - au susținut că, pe parcursul

soluționă