ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3486/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 16 iunie 2007, reclamantul T.M.V. a chemat în judecată pe pârâta L.N., solicitând compararea titlurilor de proprietate, constatarea preferabilității propriului titlu și obligarea părții adverse la lăsarea imobilului situat în București, sector 1 în deplină proprietate și liniștită posesie. In motivarea acțiunii, întemeiată pe art. 480-481 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a susținut că: - imobilul situat la adresa menționată , a aparținut M.R., autoarea sa, care l-a primit în anul 1909 cu titlu de dotă; - în urma mai multor transmisiuni succesorale și unui partaj voluntar, cu începere din anul 1946, el și A.R., mama sa, au devenit coproprietari ai imobilului revendicat (având cote de 3/4 și, respectiv, 1/4 din nuda proprietate), naționalizat ulterior prin Decretul nr. 92/1950; - deși existau 2 coproprietari ai imobilului, în anexa actului normativ menționat a fost trecută greșit doar A.R.; - la data naționalizării niciunul dintre coproprietari nu se încadra în prevederile art. II al acelui act normativ, care, oricum, era contrar art. 8 din Constituția atunci în vigoare; - este unic moștenitor al mamei sale, decedată la 8 octombrie 1958; - deoarece s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, măsura naționalizării a avut caracter abuziv, astfel că titlul statului nu este valabil; - prin urmare, titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât titlul de proprietate al pârâtei, care a cumpărat imobilul în anul 1997 de la SC H.N.

SA, deci de la un neproprietar. La 27 august 2007, pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că, potrivit art. 1895 C. civ., a uzucapat imobilul deoarece în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5206/22113 din 21 noiembrie 1997, are calitate de proprietar necontestat, astfel că se impune respingerea acțiunii principale și admiterea propriei cereri. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 11351 din 4 septembrie 2007, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, pe considerentul că reclamantul a evaluat imobilul revendicat la 200.000 Euro, sumă mai mare decât plafonul maxim prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. La 9 ianuarie 2008, reclamantul și-a precizat acțiunea, învederând că solicită ca pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din două camere, două debarale, o boxă și cota de 42,94% din părțile comune (vestibul, hol, culoar, bucătărie, w.c, baie, hol, spălătorie, magazie, pivniță, culoar), cu suprafața utilă de 102,87 mp; ce reprezintă o cotă de 42,94% din imobil și 61,41 mp teren sub construcție.

In motivarea cererii precizatoare, reclamantul a susținut că: - titlul pârâtei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 5297/22114 din 21 noiembrie 1997) provine de la un neproprietar și, în consecință, este mai puțin caracterizat decât propriul său titlu, care emană de la adevăratul proprietar, - a promovat corect acțiunea în revendicare dedusă judecății deoarece această acțiune are obiect diferit de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia nu a fost încă emisă vreo dispoziție cu măsuri reparatorii; - pretențiile sale se întemeiază pe art. 480 C. civ., astfel că în speță nu sunt operante prevederile art. 46 din Legea. 10/2001. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1355 din 24 septembrie 2008, a respins excepțiile referitoare la inadmisibilitate, prescripție, perimare și lipsa calității procesuale active, precum și acțiunea precizată și cererea reconvențională, toate ca neîntemeiate.

S-a reținut că: - în deplină concordanță cu principiul liberului acces la justiție, Legea nr. 10/2001 nu exclude dreptul fostului proprietar de a promova împotriva actualului proprietar, fost chiriaș, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun; - prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la prescripția dreptului de a cere constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași cu unitatea deținătoare a imobilului și, ca atare, nu sunt operante în privința acțiunii în revendicare dedusă judecății; - instituția perimării vizează un proces deja început; - iar argumentele invocate de pârâtă se bazează pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, care permite opțiunea între procedura administrativă instituită prin această lege specială și continuarea unei acțiuni de drept comun, text așadar inaplicabil în cauză; - în dovedirea calității procesuale active, reclamantul a invocat și actul autentificat din anul 1909, prin care autoarea sa inițială a dobândit imobilul revendicat, iar actul de partaj voluntar ulterior confirmă atât calitatea de moștenitor, cât și existența masei succesorale, deci are 6 dublă natură juridică; - reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat și preluării abuzive a acestui bun de către stat,

ceea ce rezultă de altfel și din emiterea Dispoziției nr. 8619 din 21 august 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 - printr-un contract încheiat conform prevederilor Legii nr. 112/1995 și pârâta a dobândit, la rândul său, dreptul de proprietate asupra aceluiași apartament; - titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar dar și-a pierdut eficiența, iar titlul pârâtei provine de la statul neproprietar, care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune și să dispună de bunurile stăpânite o lungă perioadă de timp: - în urma comparării acestor titluri se constată că titlul pârâtei este preferabil pentru că, fiind constituit de stat în temeiul unei legi speciale, reprezintă o garanție a siguranței circuitului civil; - această concluzie este conformă soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție (adoptată la 9 iunie 2008 în dosarul nr. 60/2007), potrivit căreia în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate, ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun dacă astfel nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice;

- susținerile pârâtei referitoare la uzucapiunea de scurtă durată sunt neîntemeiate deoarece aceasta posedă sub nume de proprietar de la 21 noiembrie 1997 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), iar acțiunea în revendicare dedusă judecății a fost promovată la 16 iulie 2007, deci anterior împlinirii termenului de 10 ani prevăzut imperativ de art. 1895 C. civ. Reclamantul a declarat apel, solicitând desființarea sentinței și admiterea acțiunii principale, așa cum a fost formulată. In motivarea apelului, întemeiat pe art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 480-481 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, reclamantul a susținut că: - titlul său de proprietate nu avea cum să-și piardă eficiența în timp deoarece în dreptul român nu există instituția „pierderii eficienței în timp; - în materia acțiunii în revendicare prin comparare de titluri doctrina și jurisprudența, în mod constant, acordă preferabilitate titlului de proprietate care are data mai veche, și nu invers, iar dacă aceste titluri provin de la autori diferiți aplică principiul „ nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet "; - preferabilitatea titlului provenind de la un neproprietar (care a preluat abuziv mobilul, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950) nu poate fi argumentată logic și juridic; - argumentul instanței de fond, că statul neproprietar s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, este lipsit de temei juridic și contrar principiilor generale de drept; - instanța de fond nu arată în ce mod preferabilitatea titlului său ar aduce atingere siguranței circuitului civil, care, dimpotrivă, poate fi afectată tocmai de ignorarea principiilor generale de drept, a dispozițiilor legale interne și ale Convenției Europene; - decizia pronunțată de I.C.C.J.

în dosarul nr. 60/2007 a fost publicată ulterior judecării pricinii, astfel că, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., soluția adoptată în recursul în interesul legii ce a format obiectul acelui dosar nu era obligatorie pentru instanța de fond; - de altfel, soluția instanței de fond este contrară deciziei menționate deoarece dreptul de proprietate al pârâtei era contestat și, provenind de la un neproprietar care a preluat abuziv imobilul, nu putea fi apreciat ca perfect valabil; - soluția apelată încalcă prevederile Convenției Europene r eferitoare la predictibilitatea hotărârilor judecătorești, fiind contrară soluției pronunțate de Tribunalul București într-un alt dosar, având obiect similar (revendicarea unui spațiu din același imobil, dobândit de alt chiriaș).

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 426 din 2 iulie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. S-a reținut că: - susținerile reclamantului referitoare la dobândirea abuzivă a imobilului și, pe cale de consecință, nevalabilitatea titlului statului, au fost recunoscute de prima instanță; - în urma comparării titlurilor de proprietate, prima instanță a preferat titlul pârâtei pentru criterii bazate pe interpretarea corectă a prevederilor Convenției Europene și deciziei nr. 60/2007 a I.C.C.J. Reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului, schimbării totale a sentinței și admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.

In motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. , art. 480-481 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, reclamantul a susținut că: - hotărârea supusă recursului este nemotivată, instanța de apel neprezentând argumentele pentru care a reținut că toate criticile pe care le-a formulat împotriva sentinței sunt nefondate; - prin decizia atacată au fost încălcate normele referitoare la proprietate, jurisprudența în materia comparării de titluri, precum și principiul predictibilității hotărârilor judecătorești, potrivit căruia în spețe identice urmează a se pronunța soluții identice. Pârâta a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, susținând că: - recurentul a reprodus conținutul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., dar nu a formulat critici privitoare la modul în care instanța de apel a judecat pricina și nici nu a indicat pretinsele greșeli, exprimându-și practic simpla nemulțumire față de respingerea apelului; - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu se referă la „predictibilitatea hotărârilor judecătorești", ci la încălcarea normelor de drept substanțial, iar recurentul nu a indicat textele de lege pe care instanța de apel le-a încălcat sau aplicat greșit și nu poate impune Înaltei Curți să cerceteze întreaga jurisprudență internă (în materia comparării de titluri) ori a Curții Europene; - pe fond, a dobândit apartamentul deținut legal, în calitate de chiriaș, nu avea posibilitatea să analizeze valabilitatea titlului statului, iar din cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care reclamantul solicita acordarea de despăgubiri bănești, rezultă că naționalizarea imobilului s-a realizat cu respectarea prevederilor legale; - reclamantul nu a contestat hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 și în notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001 nu a solicitat restituirea în natură, ci tot despăgubiri bănești, poziție care întărește și definitivează valabilitatea titlului statului, precum și prezumția bunei credințea chiriașului cumpărător, - pe parcursul procesului a fost emisă Dispoziția nr. 8618 din 21 august 2001, prin care pentru apartamentul revendicat s-au acordat reclamantului 287.095.615 lei măsuri reparatorii în echivalent; - la data înstrăinării nu exista niciun litigiu referitor la apartamentul revendicat,

iar această împrejurare i-a creat convingerea că Statul Român are toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; - potrivit literaturii și practicii judiciare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dispozițiile dreptului comun privitoare la revendicare au devenit inaplicabile; - soluția primei instanțe, confirmată în apel, este conformă deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. în dosarul nr. 60/2007. Ambele critici formulate de recurentul reclamant sunt fondate în sensul celor ce urmează: Astfel, în litigiul dedus judecății este vorba despre o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și având ca obiect un imobil preluat de stat conform prevederilor Decretului nr. 92/1950.

- Problema de drept în discuție a fost analizată de Secțiile Unite ale I.C.C.J., care s-au pronunțat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 în sensul că, de regulă, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale dar, în ipoteza sesizării unor neconcordanțe între această lege și Convenția Europeană Drepturilor Omului, instanțele trebuie să dea prioritate Convenției chiar într-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial la 23 februarie 2009, astfel că potrivit art. 329 alin. (2)-(3) C. proc. civ., la data judecării pricinii în primă instanță, soluția de principiu a adoptată de Secțiile Unite ale I.C.C.J.

prin această hotărâre nu era încă obligatoriei Totuși, sentința pronunțată în cauză reproduce dispozitivul deciziei Secțiilor Unite, utilizat ca argument în sprijinul soluției instanței de fond, care, consecutiv comparării titlurilor de proprietate ale autorilor părților, a dat câștig de cauză pârâtei posesoare pe considerentul că titlul acesteia ar fi mai bine caracterizat și, ca atare, dreptul său este preferabil. Apelantul reclamant a criticat această soluție, invocând în sprijinul preferabilității propriului său titlu inexistența instituției „pierderii eficienței în timp" a titlurilor de proprietate, criteriile de preferabilitate considerate dominante în doctrină și jurisprudență, imposibilitatea argumentării logice și juridice a preferabilității titlului ce provine de la un neproprietar, inaplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 ca urmare a nepublicării în Monitorul Oficial și alte asemenea argumente concrete.

Instanța de apel a prezentat însă extrem de sumar argumentele reclamantului și totodată, în loc să le analizeze conform dezlegării date problemei de drept în discuție prin Decizia nr. 33/2008, devenită între timp obligatorie, a reținut, la modul general, că „susținerile apelantului referitor la nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanță", „prima instanță argumentează corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri și a avut în vedere și legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului" și că „argumentele instanței se bazează pe interpretarea corectă a deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanța, fiind și în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 1/2009, dar și cu legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului". Această motivare este vădit insuficientă deoarece, pe de-o parte, nu răspunde argumentelor concrete invocate de apelant, iar pe de altă parte nu permite să se verifice dacă acțiunea în revendicare de drept comun dedusă judecății îndeplinește sau nu condițiile de admisibilitate stabilite de Secțiile Unite ale I.CCJ.

printr-o hotărâre pronunțată în baza art. 329 C. proc. civ. Or, motivarea insuficientă face imposibilă analizarea, în cadrul recursului, a legalității hotărârii instanței de apel și, în fapt, echivalează cu necercetarea fondului pricinii. Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prezentul recurs va fi admis, în sensul casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul R.M.V. împotriva deciziei nr. 426 din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.