ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3486/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3486/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 16 iunie 2007,

reclamantul T.M.V. a chemat în

judecată pe pârâta L.N., solicitând compararea titlurilor

de

proprietate,

constatarea preferabilității propriului titlu și obligarea părții

adverse la lăsarea imobilului

situat în București,

sector

1 în deplină proprietate și liniștită posesie.

In motivarea

acțiunii, întemeiată pe art. 480-481 C. civ. și art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, reclamantul a susținut că:

-

imobilul situat la adresa menționată

, a aparținut M.R., autoarea sa, care l-a

primit

în anul 1909 cu titlu de dotă;

- în urma mai

multor transmisiuni succesorale și unui partaj

voluntar, cu începere din anul 1946, el și A.R.,

mama sa,

au devenit

coproprietari ai imobilului revendicat (având cote de 3/4 și,

respectiv, 1/4 din nuda proprietate),

naționalizat ulterior prin Decretul

nr.

92/1950;

- deși existau 2 coproprietari ai

imobilului, în anexa actului

normativ

menționat a fost trecută greșit doar A.R.;

- la

data

naționalizării niciunul dintre coproprietari nu se încadra

în prevederile

art.

II

al acelui act normativ, care, oricum, era contrar

art. 8 din Constituția atunci în vigoare;

-

este unic moștenitor al mamei

sale, decedată la 8 octombrie

1958;

-

deoarece s-a realizat cu

încălcarea prevederilor legale în vigoare,

măsura naționalizării a avut caracter abuziv,

astfel că titlul statului nu

este

valabil;

-

prin urmare, titlul său de

proprietate este mai bine caracterizat

decât titlul de proprietate al pârâtei, care a cumpărat

imobilul în anul 1997 de la SC H.N. SA, deci de la un neproprietar.

La 27 august 2007,

pârâta a formulat cerere reconvențională, prin

care a solicitat să se constate că, potrivit art.

1895 C. civ., a uzucapat

imobilul deoarece în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

5206/22113 din 21 noiembrie 1997, are calitate de

proprietar necontestat, astfel că se impune respingerea acțiunii principale și

admiterea propriei cereri.

Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 11351

din 4 septembrie 2007, și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului București, pe considerentul că reclamantul a evaluat

imobilul revendicat la 200.000 Euro, sumă mai

mare decât plafonul

maxim prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ.

La 9 ianuarie

2008, reclamantul și-a precizat acțiunea, învederând

că solicită ca pârâta să fie

obligată să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București,

sector 1, compus din două

camere, două debarale, o boxă și cota de

42,94% din părțile comune (vestibul, hol, culoar,

bucătărie, w.c, baie, hol, spălătorie, magazie, pivniță, culoar), cu suprafața

utilă de 102,87

mp;

ce reprezintă o cotă de 42,94% din imobil și 61,41 mp teren sub

construcție.

In motivarea

cererii precizatoare, reclamantul a susținut că:

-

titlul pârâtei (contractul de

vânzare-cumpărare nr. 5297/22114 din 21 noiembrie 1997) provine de la un

neproprietar și, în consecință,

este mai puțin caracterizat decât propriul său titlu,

care emană de la

adevăratul proprietar,

-

a promovat corect acțiunea în

revendicare dedusă judecății

deoarece această acțiune are obiect diferit de procedura reglementată

prin Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia nu a

fost încă emisă vreo

dispoziție cu

măsuri reparatorii;

- pretențiile sale se întemeiază pe

art. 480 C. civ., astfel că în

speță nu

sunt operante prevederile art. 46 din Legea. 10/2001.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1355

din 24 septembrie 2008, a respins excepțiile

referitoare la

inadmisibilitate,

prescripție, perimare și lipsa calității procesuale active,

precum și acțiunea precizată și cererea

reconvențională, toate ca

neîntemeiate.

S-a reținut că:

-

în

deplină concordanță cu principiul liberului acces la justiție,

Legea nr.

10/2001 nu exclude dreptul fostului proprietar de a

promova împotriva actualului proprietar, fost chiriaș, o acțiune în

revendicare

întemeiată pe dreptul comun;

-

prevederile

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la

prescripția

dreptului de a cere constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași cu unitatea

deținătoare

a imobilului și, ca atare, nu sunt operante în privința acțiunii în revendicare

dedusă judecății;

- instituția

perimării vizează un proces deja început;

- iar argumentele

invocate de pârâtă se bazează pe art. 46 din Legea nr.

10/2001, care permite opțiunea între procedura

administrativă

instituită prin această lege

specială și continuarea unei acțiuni de drept

comun, text așadar

inaplicabil în cauză;

-

în dovedirea calității

procesuale active, reclamantul a invocat și actul autentificat din anul 1909,

prin care autoarea sa inițială a dobândit

imobilul revendicat, iar actul de partaj voluntar

ulterior confirmă atât calitatea de moștenitor, cât și existența masei

succesorale, deci are 6

dublă natură

juridică;

-

reclamantul a făcut dovada dreptului

său de proprietate asupra

imobilului revendicat și preluării abuzive a acestui bun de către stat,

ceea ce rezultă de altfel și

din emiterea Dispoziției nr. 8619 din 21 august

2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent

pentru apartamentul înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995

- printr-un

contract încheiat conform prevederilor Legii nr. 112/1995 și pârâta a dobândit,

la rândul său, dreptul de proprietate asupra aceluiași

apartament;

-

titlul reclamantului provine de

la adevăratul proprietar dar și-a pierdut eficiența, iar titlul pârâtei provine

de la statul neproprietar, care

s-a

considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii cele mai

oportune și să dispună de bunurile stăpânite o

lungă perioadă de timp:

-

în urma comparării acestor

titluri se constată că titlul pârâtei

este preferabil pentru că, fiind constituit de stat în

temeiul unei legi

speciale,

reprezintă o garanție a siguranței circuitului civil;

-

această concluzie este conformă

soluției Înaltei Curți de Casație

și Justiție (adoptată la 9 iunie 2008 în dosarul nr.

60/2007), potrivit

căreia

în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială și

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate,

ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe

dreptul comun dacă astfel nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice;

-

susținerile

pârâtei referitoare la uzucapiunea de scurtă durată sunt neîntemeiate deoarece

aceasta posedă sub nume de proprietar de

la 21 noiembrie 1997 (data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare), iar acțiunea în revendicare

dedusă judecății a fost

promovată la 16

iulie 2007, deci anterior împlinirii termenului de 10

ani prevăzut

imperativ de art. 1895 C. civ.

Reclamantul a

declarat apel, solicitând desființarea sentinței și

admiterea acțiunii principale,

așa cum a fost formulată.

In motivarea

apelului, întemeiat pe art. 282 și urm. C. proc. civ., art.

480-481 C. civ. și art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană,

reclamantul a susținut că:

-

titlul

său de proprietate nu avea cum să-și piardă eficiența în

timp deoarece în dreptul român nu există

instituția „pierderii eficienței

în timp;

- în materia

acțiunii în revendicare prin comparare de titluri

doctrina și jurisprudența, în mod constant, acordă

preferabilitate

titlului de proprietate

care are data mai veche, și nu invers, iar dacă aceste titluri provin de la

autori diferiți aplică principiul „

nemo plus

iuris ad alium

transferre potest quam ipse habet

";

-

preferabilitatea

titlului provenind de la un neproprietar (care a

preluat abuziv mobilul,

prin aplicarea Decretului nr. 92/1950) nu poate fi argumentată logic și

juridic;

- argumentul instanței de fond, că

statul neproprietar s-a

considerat îndreptățit

să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune

sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o

lungă

perioadă de timp, este lipsit de temei juridic și contrar principiilor generale

de drept;

-

instanța

de fond nu arată în ce mod preferabilitatea titlului său

ar aduce atingere siguranței circuitului civil,

care, dimpotrivă, poate fi

afectată tocmai de ignorarea principiilor

generale de drept, a

dispozițiilor legale

interne și ale Convenției Europene;

- decizia pronunțată de I.C.C.J. în

dosarul nr. 60/2007 a fost

publicată

ulterior judecării pricinii, astfel că, potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc.

civ., soluția adoptată în recursul în interesul legii ce a format

obiectul acelui dosar nu era obligatorie pentru

instanța de fond;

- de altfel, soluția instanței de fond

este contrară deciziei

menționate deoarece

dreptul de proprietate al pârâtei era contestat și,

provenind de la un

neproprietar care a preluat abuziv imobilul, nu putea fi apreciat ca perfect valabil;

- soluția apelată încalcă prevederile

Convenției Europene r

eferitoare la

predictibilitatea hotărârilor judecătorești, fiind contrară

soluției pronunțate de Tribunalul București

într-un alt dosar, având

obiect

similar (revendicarea unui spațiu din același imobil, dobândit de

alt

chiriaș).

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin

decizia nr. 426 din 2 iulie 2009, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant.

S-a reținut că:

-

susținerile

reclamantului referitoare la dobândirea abuzivă a

imobilului și, pe cale de consecință,

nevalabilitatea titlului statului, au

fost recunoscute de prima

instanță;

-

în

urma comparării titlurilor de proprietate, prima instanță a preferat titlul

pârâtei pentru criterii bazate pe interpretarea corectă a

prevederilor Convenției Europene și deciziei nr.

60/2007 a I.C.C.J.

Reclamantul a

declarat recurs, prin care a solicitat modificarea

ultimei hotărâri, în sensul admiterii apelului,

schimbării totale a

sentinței și admiterii

acțiunii, așa cum a fost formulată.

In motivarea recursului, întemeiat pe

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

, art.

480-481 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția

Europeană, reclamantul a susținut că:

-

hotărârea

supusă recursului este nemotivată, instanța de apel

neprezentând

argumentele pentru care a reținut că toate criticile pe

care le-a formulat împotriva sentinței sunt nefondate;

- prin decizia

atacată au fost încălcate normele referitoare la

proprietate, jurisprudența în materia comparării de

titluri, precum și

principiul

predictibilității hotărârilor judecătorești, potrivit căruia în

spețe identice urmează a se

pronunța soluții identice.

Pârâta a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și

menținerea deciziei atacate, susținând că:

- recurentul a reprodus conținutul art.

304 pct. 7 C. proc. civ., dar nu a formulat critici privitoare la modul în care

instanța de apel a judecat pricina și nici nu a indicat pretinsele greșeli,

exprimându-și

practic simpla nemulțumire

față de respingerea apelului;

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se

referă la „predictibilitatea hotărârilor judecătorești", ci la încălcarea

normelor de drept

substanțial, iar

recurentul nu a indicat textele de lege pe care instanța

de apel le-a încălcat sau aplicat greșit și nu

poate impune Înaltei Curți

să

cerceteze întreaga jurisprudență internă (în materia comparării de

titluri)

ori a Curții Europene;

-

pe

fond, a dobândit apartamentul deținut legal, în calitate de

chiriaș, nu avea posibilitatea să analizeze

valabilitatea titlului statului,

iar

din cererea adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin

care reclamantul solicita acordarea de

despăgubiri bănești, rezultă că

naționalizarea

imobilului s-a realizat cu respectarea prevederilor legale;

- reclamantul nu a contestat hotărârea

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 și în notificarea formulată conform

Legii nr.

10/2001 nu a solicitat

restituirea în natură, ci tot despăgubiri bănești,

poziție care

întărește și definitivează valabilitatea titlului statului,

precum și prezumția bunei credințea chiriașului

cumpărător,

-

pe

parcursul procesului a fost emisă Dispoziția nr. 8618 din 21

august 2001, prin care pentru apartamentul

revendicat s-au acordat

reclamantului

287.095.615 lei măsuri reparatorii în echivalent;

- la data înstrăinării

nu exista niciun litigiu referitor la

apartamentul revendicat, iar această împrejurare i-a

creat convingerea

că

Statul Român are toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite

proprietatea;

- potrivit

literaturii și practicii judiciare, odată cu intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 dispozițiile

dreptului comun privitoare la revendicare au devenit inaplicabile;

- soluția primei instanțe, confirmată

în apel, este conformă deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Secțiile

Unite ale I.C.C.J. în dosarul nr. 60/2007.

Ambele critici

formulate de recurentul reclamant sunt fondate în

sensul celor ce urmează:

Astfel, în

litigiul dedus judecății este vorba despre o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul

comun, promovată ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și având ca obiect un imobil

preluat de stat

conform prevederilor

Decretului nr. 92/1950.

-

Problema

de drept în discuție a fost analizată de Secțiile Unite ale

I.C.C.J.,

care s-au pronunțat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 în

sensul că, de regulă, concursul dintre legea

specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale dar, în

ipoteza sesizării unor

neconcordanțe între

această lege și Convenția Europeană Drepturilor

Omului, instanțele trebuie să dea prioritate Convenției chiar într-o

acțiune

în revendicare întemeiată pe dreptul comun dacă sunt îndeplinite anumite

condiții.

Decizia menționată

a fost publicată în Monitorul Oficial la 23 februarie 2009, astfel că potrivit

art. 329 alin. (2)-(3) C. proc. civ., la data

judecării pricinii în primă instanță, soluția de

principiu a adoptată de Secțiile Unite ale I.C.C.J. prin această hotărâre nu

era încă obligatoriei

Totuși, sentința pronunțată în cauză

reproduce dispozitivul deciziei Secțiilor Unite, utilizat ca argument în

sprijinul soluției

instanței de fond, care,

consecutiv comparării titlurilor de proprietate

ale autorilor părților, a dat câștig de cauză pârâtei posesoare pe

considerentul că titlul acesteia ar fi mai bine

caracterizat și, ca atare,

dreptul său este preferabil.

Apelantul reclamant a criticat această

soluție, invocând în sprijinul preferabilității propriului său titlu

inexistența instituției

„pierderii

eficienței în timp" a titlurilor de proprietate, criteriile de

preferabilitate considerate dominante în doctrină și jurisprudență,

imposibilitatea argumentării logice și juridice a

preferabilității titlului ce

provine

de la un neproprietar, inaplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 ca urmare a

nepublicării în Monitorul Oficial și alte asemenea argumente

concrete.

Instanța de apel

a prezentat însă extrem de sumar argumentele

reclamantului și totodată, în loc să le analizeze

conform dezlegării date

problemei de drept în discuție prin Decizia nr. 33/2008, devenită între

timp obligatorie,

a reținut, la modul general, că „susținerile apelantului

referitor la nevalabilitatea

titlului statului sub aspectul dobândirii

imobilului abuziv au fost recunoscute de instanță",

„prima instanță

argumentează corect care

au fost criteriile prin care a apreciat cele

două

titluri și a avut în vedere și legislația Convenției Europene a

Drepturilor

Omului" și că „argumentele instanței se bazează pe

interpretarea corectă a deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație

și

Justiție și instanța, fiind și în concordanță cu dispozițiile Legii

nr. 1/2009, dar și cu legislația Convenției Europene a Drepturilor

Omului".

Această motivare

este vădit insuficientă deoarece, pe de-o parte,

nu răspunde argumentelor concrete invocate de

apelant, iar pe de altă

parte nu permite să se verifice dacă acțiunea în revendicare de drept

comun dedusă judecății

îndeplinește sau nu condițiile de admisibilitate

stabilite de Secțiile Unite ale I.CCJ. printr-o

hotărâre pronunțată în

baza

art. 329 C. proc. civ.

Or, motivarea

insuficientă face imposibilă analizarea, în cadrul recursului, a legalității

hotărârii instanței de apel și, în fapt, echivalează

cu necercetarea fondului pricinii.

Așa fiind,

conform art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prezentul recurs

va fi admis, în sensul casării

hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul R.M.V.

împotriva deciziei nr. 426 din 2 iulie 2009 a Curții de

Apel București, secția

a III-a civilă.

Casează decizia

și trimite cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.