ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2141/3001/2007, reclamantul O.E. a chemat în judecată pârâții S.E., S.M.L., D.l., l.P., I.E. și Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul în litigiu, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că autorul său, M.O., a cumpărat la data de 01 septembrie 1925, de la Primăria orașului București, imobilul-teren, situat în București, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat în data de 1 septembrie 1925, transcris la 01 septembrie 1925. Pe această parcelă de teren, în anul 1927, autorul său a edificat o construcție, formată din subsol, parter, etaj, așa cum reiese din autorizația de din 13 august 1927 și planurile anexate. Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, anexa pentru București. S-a susținut că în anul 1961 a decedat M.O., rămânând ca moștenitori, tatăl său, O.H.B.

și mătușa sa, O.I., care la rândul lor au decedat în anul 1996, respectiv 2003, reclamantul fiind singurul moștenitor al acestora. În perioada 1997 - 2006, SC F. SA a încheiat contracte de vânzare - cumpărare pentru părți din imobilul revendicat și anume, contractul din 15 aprilie 1997 încheiat cu S.E., contractul din 21 iulie 1997 încheiat cu S.M.L., contractul din 25 iulie 1997 încheiat cu D.l., contractul din 10 decembrie 1998 încheiat cu I.P. și contractul din 28 iunie 2006 încheiat cu pârâta I.E. S-a susținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuând ca fiind preluate abuziv, inclusiv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, s-a susținut că Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar a intrat în posesia acestuia în mod abuziv. În urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, s-a solicitat să se rețină că titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv, iar cele ale pârâților, de la așa zisul proprie tar-statul iar, în ceea ce privește invocarea de către pârâți a bunei-credințe la momentul întocmirii actelor de vânzare-cumpărare, reclamantul a arătat că este irelevanta buna credință în contextul acțiunii în revendicare formulate. Faptul că actele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate nu înseamnă că pârâții au un drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentelor în litigiu, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun există doi sau mai mulți adevărați proprietari, ci doar situația în care asupra unui bun există două sau mai multe titluri de proprietate.

S-a solicitat a se face distincția cuvenită dintre titlu (act juridic) și dreptul propriu-zis, respectiv că nu există nici o contradicție între situația menținerii titlurilor invocate de pârâți și constatarea că aceștia nu au un drept de proprietate asupra apartamentelor din imobil, deși actele juridice nu au fost desființate. Menținerea acestor contracte nu contrazice logic în nici un fel posibilitatea instanței de a compara aceste contracte cu titlul de proprietate al fostului proprietar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 112 C. proc. civ. Pârâta S.L.M. a formulat cerere reconvențională, având ca obiect acordarea contravalorii îmbunătățirilor și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu.

Pârâții S.L., D.I., D.G., S.E. și I.E. au formulat cereri de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, prin primarul general, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, SC F. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC F. SA., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București să-i despăgubească pe solicitanți cu o sumă ce reprezintă prețul actualizat al apartamentului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1386 din 12 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată, a respins excepția admisibilității cererii în revendicare, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantul - pârât O.E., în contradictoriu cu pârâții S.E., D.l., l.P., I.E.

și D.G., pârâta - reclamantă S.M.L., pârâtul chemat în garanție Municipiul București, prin primarul general, chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și SC F. SA, a constatat că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților de a lăsa, reclamantului, în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, ca neîntemeiat, a obligat reclamantul la plata către pârâții D. a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, s-a luat act că pentru restul părților nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, a disjuns cererile de chemare în garanție, astfel cum au fost completate, formulate de pârâții S.L., D.l.

și D.G., S.E., I.E. și chemații în garanție Primăria Municipiului București, prin primarul general și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice împotriva chemaților în garanție, Municipiul București, prin primarul general, SC F. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și cererea reconvențională formulată de pârâta S.L.M., în ceea ce privește capetele de cerere prin care solicită acordarea contravalorii îmbunătățirilor și recunoașterea unui drept de retenție, cu formarea unui nou dosar. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamantul justifică un interes în analizarea titlului statului asupra imobilului în litigiu, că reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituire și că acțiunea în revendicare este admisibilă, instanțele fiind competente să se pronunțe asupra acțiunii în revendicare de drept comun, chiar și în prezența Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat ca reclamantul nu a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare vreun demers din care să rezulte intenția acestuia de a reintra în proprietatea bunului, astfel încât cumpărătorii au fost de bună credință la momentul perfectării contractelor de vânzare - cumpărare. Tribunalul a acordat preferință titlurilor de proprietate opuse de pârâți, respectiv contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aceștia fiind considerați subdobânditori de bună credință ai imobilului, pentru a garanta siguranța circuitului civil. Prin decizia civilă nr. 396 din 12 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant O.E., de apelanta – pârâtă - reclamantă S.M.L., de apelanții-pârâți B.I., D.G.

și D.l., de apelanții-chemați în garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor, și de apelantul-chemat în garanție Municipiul București, prin primarul general. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, s-a constatat ca acțiunea reclamantului de revendicare a imobilului, inițiată în anul 2007, după apariția legii speciale - Legea nr. 10/2001, este neîntemeiată, întrucât atât dreptul comun, cât și legea specială (art. 45 și art. 18 lit. c)) dau preferința cumpărătorului de buna - credință, chiar și în situația în care imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

S-a reținut că, în speță, nu s-a solicitat și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și, prin urmare, valabilitatea titlului chiriașilor cumpărători nu poate fi pusă la îndoială, intimații-pârâți beneficiind de prezumția de bună-credință (art. 1898 C. civ.) care în cauză nu a fost combătută prin nici o probă contrară. Atât prezumția sus-amintită, cât și protecția drepturilor legitime ale dobânditorilor de bună - credință au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care, deși sunt reconfirmate prin Legea nr. 10/2001 (art. 45), au operat și anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. La soluția adoptată, a fost avută în vedere și decizia pronunțată, în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 - care a adus printre alte argumente, și cel privind asigurarea stabilității circuitului civil.

Apelul formulat de pârâta-reclamantă S.M.L. a fost apreciat ca fiind nefondat, întrucât reclamantul a probat calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, ca urmare a transmiterii acestei calități, pe cale succesorală, din patrimoniul autorului său, O.M., proprietar la data preluării imobilului, în cauză fiind incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 2 alin. (2) din lege. În ceea ce privește valabilitatea titlului statului, s-a apreciat că, în mod legal, prima instanță a constatat nevalabilitatea acestuia. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, din proprietatea lui O.M., fără a se achita despăgubiri, preluarea fiind astfel fără titlu.

Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 instituie o prezumție legală de preluare abuzivă, interesul constatării preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului în litigiu fiind cel al aflării persoanei obligate la despăgubiri față de fostul chiriaș pentru îmbunătățirile aduse imobilului. În ce privește critica privind lipsa de identitate între imobilul revendicat și cel deținut de pârâți, critica a fost considerată nefondată, actele administrate în cauză dovedind trecerea imobilului de la autorul reclamantului la stat și, ulterior, la subdobânditori. În ceea ce privește soluția disjungerii cererilor de chemare în garanție, critici formulate atât de Municipiul București, prin primarul general, cât și de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, au fost apreciate ca nefondate.

Cererea de disjungere a cererilor de chemare în garanție a fost pusă în discuția părților, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 05 septembrie 2008 (fila 168, Dosar nr. 35756/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă). În ceea ce privește aplicabilitatea art. 63 alin. (2) C. proc. civ., critica a fost considerată neîntemeiată, întrucât instanța, față de pretențiile părților privind acordarea îmbunătățirilor și necesitatea administrării probatoriilor, a justificat măsura disjungerii cererilor. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) reclamantul O.E., la data de 16 iulie 2009 și (II) chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, la aceeași dată.

(I) Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel, sub următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 - hotărârea pronunțată a fost data cu aplicarea greșita a legii - a susținut că buna-credință pârâților, în calitatea lor de subdobânditori cu titlu oneros ai imobilului în litigiu, nu prezintă nicio relevanță în contextul acțiunii în revendicare pendinte, întrucât buna-credință este relevantă doar în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau în cazul unei eventuale cereri de dezdăunare a posesorului neproprietar.

Instanța de apel în mod netemeinic și nelegal a reținut contrariul celor enunțate anterior, ignorând faptul că speța de față pune problema recunoașterii și ocrotirii titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de vreme ce reclamantul invocă un titlu de proprietate incontestabil (întemeiat pe succesiune și pe ieșirea abuzivă din patrimoniu autorului său a bunului în litigiu), în timp ce pârâții susțin, în apărare, doar principiul ocrotirii subdobânditorului de bună credință, cu corolarul asigurării principiului stabilității raporturilor civile. Instanța ar fi trebuit sa aibă în vedere dispozițiile legale pertinente, anume art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantului i-a fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului făcându-se de către stat fără titlu legal. Prin urmare, s-a învederat instanței de recurs că, recurentul-reclamant este titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, iar, prin compararea titlurilor, se putea cu ușurința observa ca udul reclamantului este preferabil celor deținute de pârâți, întrucât ridul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv de stat, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar. Vânzarea realizată de stat, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerința nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanților.

O astfel de interpretare a fost dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (Cauzele Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc). Compatibilitatea acestor vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege, s-a susținut că aceasta nu este îndeplinită.

Principiul legalității implica existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care sa prevadă o astfel de ingerință. Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, nici o altă dispoziție de drept intern nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea doar de facto în patrimoniul său. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, nici această condiție nu este îndeplinită datorită următoarelor motive: O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.

Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. In special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său. Pentru a determina în concret dacă măsura litigioasă a respectat justul echilibru necesar și, în special, daca nu a obligat reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să fie avute în vedere modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. Din această perspectivă, s-a susținu că, la momentul ingerinței (1997) nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept, de către stat, locuințele către chiriași, Legea nr. 10/2001 fiind adoptată mult după intervenția ingerinței.

Cu toate acestea, așa cum s-a apreciat constant în jurisprudența instanței de contencios european, dar și în numeroase hotărâri ale instanțelor din România, Legea nr. 10/2001 nu a constituit o modalitate eficientă de compensare a reclamantului pentru privarea de proprietate suportată. Pe de altă parte, trebuie observat că nu există în cauză nici o circumstanță excepțională pentru a se justifica lipsa totală a despăgubirilor cuvenite reclamantului. Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, recurentul-reclamant a susținut ca, în speță, nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului. Nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului, nu se pot recunoaște efecte bunei credințe a cumpărătorilor în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Evident, pe cale de consecință, nici nu se pune problema unei eventuale prefezabilități a titlului pârâților în cadrul acțiunii în revendicare pendinte, întrucât, cu atât mai mult, s-ar realiza o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, ce ar conduce inevitabil la încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțate în recursul în interesul legii privind asigurarea stabilității circuitului civil, s-a susținut că aceasta idee nu poate fi acceptată, pentru următoarele considerente: a) decizia pronunțată de instanța supremă constituie izvor de drept secundar, având o forță inferioară sau cel mult egală, în anumite privințe, cu cea a unei legi ordinare; b) potrivit principiilor constituționale, Convenția prevalează oricărei legi interne, ori de câte ori i s-ar aduce atingere; c) decizia în interesul legii poate dobândi caracterul obligatoriu prevăzut de art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. numai în ipoteza existenței unui dispozitiv perfect, neîndoielnic, iar nu a unuia confuz, care lansează minim patru ipoteze, fără să arate ce anume le determină.

(II) Recurenții-chemați în garanție au criticat hotărârea instanței de apel, sub următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate: Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât instanța nu a avut în vedere faptul că cererea principală de revendicare a reclamantului avea o strânsa legătură cu cererile de chemare în garanție formulate în aceeași cauză. Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au fost chemați în garanție de către pârâții S.L.M., D.I., D.G. și S.E. pentru ca, în situația admiteri acțiunii în revendicare, aceștia să fie obligați la plata sumei reprezentând preț, dar și despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu.

In situația pendinte, fiind respinsă acțiunea în revendicare, recurentul consideră că și cererile de chemare garanție trebuiau respinse ca fiind rămase fără obiect, în nici un caz, disjunse. (I) Analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamant din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 si 9, coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă, respectiv dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul acestuia, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează: În fapt, prin cererea înregistrată sub nr. 2141/300/2007, reclamantul O.E. a chemat în judecată pârâții S.E., S.M.L., D.l., l.P., I.E.

și Municipiul București, prin primarul general, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le ocupa în imobilul în litigiu, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Cererea de chemare în judecata a fost întemeiată în mod expres de reclamant pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 112 C. proc. civ. În expunerea de motive a cererii introductive de instanță, reclamantul a susținut că Statul Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci doar a intrat în stăpânirea acestuia în mod abuziv.

În urma comparării titlurilor de proprietate deținute de părțile cu interese contrare din dosar, s-a solicitat să se rețină că titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv, iar cele ale pârâților, de la așa zisul proprietar - statul, iar, în ceea ce privește invocarea de către pârâți a bunei-credințe la momentul întocmirii actelor de vânzare-cumpărare, reclamantul a arătat că este irelevantă buna-credință în contextul specificului acțiunii în revendicare formulate.

Modalitatea concretă în care reclamantul și-a configurat cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilității, a determinat părțile adverse să formuleze propria strategie în apărare, fiecare parte susținând și valorificând situația de fapt a dosarului pendinte din perspectiva unui raționament juridic distinct (întemeiat pe dispoziții exprese de drept intern si internațional, inclusiv jurisprudență naționala si convențională), cu finalitate diferită, corespunzătoare propriului interes patrimonial urmărit.

Într-un asemenea context procesual, rolul instanței de judecată era acela de a cerceta și soluționa raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esență, stabilirea deplină a situației de fapt în baza probelor încuviințate si administrate în cauză, respectiv pronunțarea unei hotărâri în temeiul dispozițiilor legale care constituiau temeiul juridic explicit al cererilor, hotărâre motivată după toate rigorile prescrise de norma legală procedurală - art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din expunerea de motive a hotărârii atacate nu rezultă că instanța de apel a realizat în mod efectiv o cercetare de fond a acțiunii în revendicare a reclamantului, în forma sa specifică - prin compararea titlurilor părților, în contextul respectării tuturor garanțiilor inerente dreptului afirmat, impuse de dispoziții exprese de drept național și convențional (art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului), ci doar a confirmat o soluție de respingere a pretenției de retrocedare a imobilului, reținând ca fundament buna-credința pârâților-cumpărători ai imobilului. Instanța de apel nu a răspuns niciunuia din argumentele de fapt și de drept prin care reclamantul a invocat recunoașterea și ocrotirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în condițiile în care a susținut în mod constant că este în posesia unui titlu de proprietate incontestabil.

Nu s-a analizat nici susținerea conform căreia, reclamantului i-ar fi fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu toate efectele ce ar conduce la pretinsa ingerință în dreptul său de proprietate, în contrapondere, față de apărările formulate referitoare la justificarea ingerinței. Nu s-a cercetat nici susținerea reclamantului referitoare la pretinsa sa calitate de titular al unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, la necesitatea comparării titlurilor părților, și dintr-o astfel de perspectivă, cea convențională, la afirmația că titlul reclamantului ar fi preferabil celui/celor deținute de pârâți, întrucât titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv de stat, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar.

S-a susținut, totodată, că vânzarea realizată de stat, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, ar reprezenta o privare de bun, constituind o ingerința nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanților, în acest sens fiind invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauzele pronunțate împotriva României, Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc. Nu în ultimul rând, s-a susținut că, o privare de proprietate nu ar putea fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. În egală măsură, trebuie reținute spre analiză și apărările părților adverse, care au răspuns prin argumente consistente de drept național și convențional, cuprinse în actele de procedură existente la dosarul cauzei, susținerilor reclamantului.

În acest sens s-au susținut chestiuni legate de admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, de justificarea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului, de motivația concretă a acestei justificări, de lipsă de identitate dintre imobilul în litigiu și cel preluat în stăpânirea statului, de neclarități/neconcordanțe pe aspectul dovedirii calității de moștenitor a reclamatului, inclusiv de neincidența normelor Convenției, câtă vreme privarea de proprietate a avut loc anterior ratificării Convenției etc. În drept, accesului liber la justiție al persoanei pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, drept consacrat de art. 21 din Constituția României, îi corespunde obligația corelativă atribuită instanței de judecată ca, în condițiile legii, să se pronunțe asupra cererii ce i-a fost adresată.

Dispozițiile exprese ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prevăd că „ in toate carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații". Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit pretenția concretă de retrocedare a imobilului în litigiu, formulată de reclamant și fundamentată pe o serie de argumente de fapt și de drept ce se impunea a fi analizată și, ulterior, însușită sau înlăturată prin propriile considerente ale instanței de judecată. Dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prescriu că hotărârea judecătorească pronunțată de o instanță de judecată trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților''.

Dispozițiile legale susmenționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Din perspectiva acestei exigențe procedurale, în ceea ce privește cauza de față, se poate lesne observa că actul de dispoziție al instanței de apel nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanța, a probelor administrate de aceasta, de a înlătura în mod justificat susținerile acesteia, de a analiza susținerile părții adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât cauza se prefigura a fi complexă - din perspectiva susținerilor din acțiune, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt și de drept decisive pentru soluționarea cauzei etc. Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii recurate. S-a avut în vedere și împrejurarea că, lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă recercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus si din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, (art. 126 din Constituție, art. 2 din Legea nr. 304/2004) conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel. Pe de altă parte, soluția s-a impus și față de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate carurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Din conținutul acestei ultime dispoziții legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, respectiv dreptul/obligația acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză (pe toate aspectele relevante cauzei pendinte). Hotărârea pronunțată în cauza pendinte, în circumstanțele particulare prezentate în paragrafele anterioare, nu poate conduce la situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situația de fapt, partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Toate aceste considerente de fapt și de drept s-au conturat a fi relevante pentru soluția propusă și ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție. Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios și care constituie temeiul juridic al cererilor formulate. Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă justițiabililor posibilitatea reală de a se convinge că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susținute, probate, dar și relevante pentru cauză.

În plus, enunțarea considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a obținut deja hotărârea judecătoreasca. Față de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3), respective art. 314 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția civilă, pe care o casează, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

(II) Analizând criticile de nelegalitate formulate de chemații în garanție din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9, Înalta Curte va respinge recursul acestora, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează: Hotărârea instanței de apel nu a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât prima instanța s-a pronunțat asupra chestiunii disjungerii prin încheierea din 05 septembrie 2008, dată anterioară celei la care s-a pronunțat soluția de fond a dosarului pendinte. Rezultă din cuprinsul încheierii de ședință că cererea de disjungere a fost soluționată în condițiile respectării întocmai a principiului contradictorialității, aceasta fiind supusă discuției părților din dosar.

Față de soluția pronunțată și caracterul interlocutoriu al încheierii de ședință pe chestiunea disjungerii cererilor în cauză, prima instanță nu mai putea proceda, la momentul soluționării cauzei, la reevaluarea situației acestora. Toate aspectele legate de aplicarea condițiilor impuse de art. 63 C. proc. civ. - cererea de chemare în garanție se judecă o dată cu cererea principală; când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate deosebit - au fost avute în vedere la data pronunțării încheierii de ședință din 05 septembrie 2010. Reevaluarea situației cererilor de chemare în garanție poate fi realizată în căile de atac prescrise de lege, cu condiția ca actul procedural prin care s-a configurat soluția să constituie el însuși obiect de cenzură.

În situația pendinte, soluția propusă de recurenți - respingerea acțiunii în revendicare, atrage după sine respingerea cererile de chemare în garanție, ca fiind rămase fără obiect - va constitui, cum este și firesc, obiect de analiză în fața instanței de judecată în fața căreia au fost înregistrate și, drept consecință, vor fi dezbătute cererile disjunse. Pentru toate considerentele de fapt și de drept prezentate anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Respinge recursul declarat de chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.