ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 2141/3001/2007, reclamantul O.E. a chemat în

judecată pârâții S.E., S.M.L., D.l., l.P., I.E. și Municipiul București, prin

primarul general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în

București, sector 2, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentele pe care le ocupă în imobilul în litigiu, precum

și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în

judecată, reclamantul a arătat că autorul său, M.O., a cumpărat la data de 01

septembrie 1925, de la Primăria orașului București, imobilul-teren, situat în

București, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul

Ilfov - Secția Notariat în data de 1 septembrie 1925, transcris la 01

septembrie 1925. Pe această parcelă de teren, în anul 1927, autorul său a

edificat o construcție, formată din subsol, parter, etaj, așa cum reiese din

autorizația de din 13 august 1927 și planurile anexate.

Imobilul a fost naționalizat prin

Decretul nr. 92/1950, anexa pentru București.

S-a susținut că în anul 1961 a decedat

M.O., rămânând ca moștenitori, tatăl său, O.H.B. și mătușa sa, O.I., care la

rândul lor au decedat în anul 1996, respectiv 2003, reclamantul fiind singurul

moștenitor al acestora.

În perioada 1997 - 2006, SC F. SA a

încheiat contracte de vânzare - cumpărare pentru părți din imobilul revendicat

și anume, contractul din 15 aprilie 1997 încheiat cu S.E., contractul din 21

iulie 1997 încheiat cu S.M.L., contractul din 25 iulie 1997 încheiat cu D.l.,

contractul din 10 decembrie 1998 încheiat cu I.P. și contractul din 28 iunie 2006

încheiat cu pârâta I.E.

S-a susținut că imobilul a fost

preluat de stat fără titlu, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuând ca

fiind preluate abuziv, inclusiv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, s-a susținut că Statul

Român nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar

a intrat în posesia acestuia în mod abuziv.

În urma comparării titlurilor de

proprietate ale părților, s-a solicitat să se rețină că titlul reclamantului

provine de la fostul proprietar deposedat abuziv, iar cele ale pârâților, de la

așa zisul proprie tar-statul iar, în ceea ce privește invocarea de către pârâți

a bunei-credințe la momentul întocmirii actelor de vânzare-cumpărare,

reclamantul a arătat că este irelevanta buna credință în contextul acțiunii în

revendicare formulate.

Faptul că actele de vânzare-cumpărare

nu au fost desființate nu înseamnă că pârâții au un drept de proprietate legal

dobândit asupra apartamentelor în litigiu, neputându-se concepe situația în

care asupra unui bun există doi sau mai mulți adevărați proprietari, ci doar

situația în care asupra unui bun există două sau mai multe titluri de

proprietate.

S-a solicitat a se face distincția

cuvenită dintre titlu (act juridic) și dreptul propriu-zis, respectiv că nu

există nici o contradicție între situația menținerii titlurilor invocate de

pârâți și constatarea că aceștia nu au un drept de proprietate asupra

apartamentelor din imobil, deși actele juridice nu au fost desființate.

Menținerea acestor contracte nu

contrazice logic în nici un fel posibilitatea instanței de a compara aceste

contracte cu titlul de proprietate al fostului proprietar.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și art. 112 C. proc. civ.

Pârâta S.L.M. a formulat cerere

reconvențională, având ca obiect acordarea contravalorii îmbunătățirilor și

recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu.

Pârâții S.L., D.I., D.G., S.E. și I.E.

au formulat cereri de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București,

prin primarul general, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, SC F. SA și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC F. SA., Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca Ministerul Economiei și Finanțelor

și Municipiul București să-i despăgubească pe solicitanți cu o sumă ce

reprezintă prețul actualizat al apartamentului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1386 din 12

septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția

lipsei de interes pe primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată, a respins excepția admisibilității

cererii în revendicare, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea principală

formulată de reclamantul - pârât O.E., în contradictoriu cu pârâții S.E., D.l.,

l.P., I.E. și D.G., pârâta - reclamantă S.M.L., pârâtul chemat în garanție

Municipiul București, prin primarul general, chemații în garanție Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Municipiul București și SC F. SA, a constatat că statul a preluat imobilul în

litigiu fără titlu valabil, a respins capătul de cerere privind obligarea

pârâților de a lăsa, reclamantului, în deplina proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, sector 2, ca neîntemeiat, a obligat reclamantul

la plata către pârâții D. a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată, s-a luat act că pentru restul părților nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată, a disjuns cererile de chemare în garanție, astfel cum au fost

completate, formulate de pârâții S.L., D.l. și D.G., S.E., I.E. și chemații în

garanție Primăria Municipiului București, prin primarul general și Ministerul

Economiei și Finanțelor Publice împotriva chemaților în garanție, Municipiul

București, prin primarul general, SC F. SA și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și cererea reconvențională formulată de pârâta S.L.M., în

ceea ce privește capetele de cerere prin care solicită acordarea contravalorii

îmbunătățirilor și recunoașterea unui drept de retenție, cu formarea unui nou

dosar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat că reclamantul justifică un interes în analizarea titlului statului

asupra imobilului în litigiu, că reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită la restituire și că acțiunea în revendicare este admisibilă,

instanțele fiind competente să se pronunțe asupra acțiunii în revendicare de

drept comun, chiar și în prezența Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat

ca reclamantul nu a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare -

cumpărare vreun demers din care să rezulte intenția acestuia de a reintra în

proprietatea bunului, astfel încât cumpărătorii au fost de bună credință la

momentul perfectării contractelor de vânzare - cumpărare.

Tribunalul a acordat preferință titlurilor

de proprietate opuse de pârâți, respectiv contractelor de vânzare - cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aceștia fiind considerați subdobânditori

de bună credință ai imobilului, pentru a garanta siguranța circuitului civil.

Prin decizia civilă nr. 396 din 12

iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de apelantul-reclamant O.E., de apelanta – pârâtă - reclamantă

S.M.L., de apelanții-pârâți B.I., D.G. și D.l., de apelanții-chemați în

garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul

Economiei și Finanțelor, și de apelantul-chemat în garanție Municipiul

București, prin primarul general.

Pentru a pronunța această hotărâre, au

fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

În ceea ce privește apelul formulat de

reclamant, s-a constatat ca acțiunea reclamantului de revendicare a imobilului,

inițiată în anul 2007, după apariția legii speciale - Legea nr. 10/2001, este

neîntemeiată, întrucât atât dreptul comun, cât și legea specială (art. 45 și art.

18 lit. c)) dau preferința cumpărătorului de buna - credință, chiar și în

situația în care imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

S-a reținut că, în speță, nu s-a

solicitat și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

și, prin urmare, valabilitatea titlului chiriașilor cumpărători nu poate fi

pusă la îndoială, intimații-pârâți beneficiind de prezumția de bună-credință (art.

1898 C. civ.) care în cauză nu a fost combătută prin nici o probă contrară.

Atât prezumția sus-amintită, cât și protecția drepturilor legitime ale

dobânditorilor de bună - credință au valoarea unor principii generale ale

dreptului civil care, deși sunt reconfirmate prin Legea nr. 10/2001 (art. 45),

au operat și anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

La soluția adoptată, a fost avută în

vedere și decizia pronunțată, în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 - care a adus printre alte

argumente, și cel privind asigurarea stabilității circuitului civil.

Apelul formulat de pârâta-reclamantă S.M.L.

a fost apreciat ca fiind nefondat, întrucât reclamantul a probat calitatea de

persoană îndreptățită la restituirea imobilului, ca urmare a transmiterii

acestei calități, pe cale succesorală, din patrimoniul autorului său, O.M.,

proprietar la data preluării imobilului, în cauză fiind incident art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 2 alin. (2) din lege.

În ceea ce privește valabilitatea

titlului statului, s-a apreciat că, în mod legal, prima instanță a constatat

nevalabilitatea acestuia. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 92/1950, din proprietatea lui O.M., fără a se achita despăgubiri, preluarea

fiind astfel fără titlu.

Dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001,

republicată, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 instituie o

prezumție legală de preluare abuzivă, interesul constatării preluării cu titlu

sau fără titlu a imobilului în litigiu fiind cel al aflării persoanei obligate

la despăgubiri față de fostul chiriaș pentru îmbunătățirile aduse imobilului.

În ce privește critica privind lipsa

de identitate între imobilul revendicat și cel deținut de pârâți, critica a

fost considerată nefondată, actele administrate în cauză dovedind trecerea

imobilului de la autorul reclamantului la stat și, ulterior, la subdobânditori.

În ceea ce privește soluția disjungerii

cererilor de chemare în garanție, critici formulate atât de Municipiul

București, prin primarul general, cât și de Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, au fost apreciate ca nefondate. Cererea de disjungere

a cererilor de chemare în garanție a fost pusă în discuția părților, astfel cum

rezultă din încheierea de ședință din 05 septembrie 2008 (fila 168, Dosar nr. 35756/3/2007

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

În ceea ce privește aplicabilitatea art.

63 alin. (2) C. proc. civ., critica a fost considerată neîntemeiată, întrucât

instanța, față de pretențiile părților privind acordarea îmbunătățirilor și

necesitatea administrării probatoriilor, a justificat măsura disjungerii

cererilor.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cereri de recurs (I) reclamantul O.E., la data de 16 iulie 2009 și

(II) chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, la aceeași dată.

(I) Recurentul-reclamant a criticat

hotărârea instanței de apel, sub următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate:

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 - hotărârea pronunțată a fost data cu aplicarea greșita a legii - a susținut

că buna-credință pârâților, în calitatea lor de subdobânditori cu titlu oneros

ai imobilului în litigiu, nu prezintă nicio relevanță în contextul acțiunii în

revendicare pendinte, întrucât buna-credință este relevantă doar în ceea ce

privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau în cazul unei

eventuale cereri de dezdăunare a posesorului neproprietar.

Instanța de apel în mod netemeinic și

nelegal a reținut contrariul celor enunțate anterior, ignorând faptul că speța

de față pune problema recunoașterii și ocrotirii titularului dreptului de

proprietate asupra imobilului revendicat, de vreme ce reclamantul invocă un

titlu de proprietate incontestabil (întemeiat pe succesiune și pe ieșirea

abuzivă din patrimoniu autorului său a bunului în litigiu), în timp ce pârâții

susțin, în apărare, doar principiul ocrotirii subdobânditorului de bună

credință, cu corolarul asigurării principiului stabilității raporturilor

civile.

Instanța ar fi trebuit sa aibă în

vedere dispozițiile legale pertinente, anume art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantului i-a fost recunoscut în

mod retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin

dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, preluarea

imobilului făcându-se de către stat fără titlu legal.

Prin urmare, s-a învederat instanței

de recurs că, recurentul-reclamant este titularul unui bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol la Convenție, iar, prin compararea titlurilor, se putea cu

ușurința observa ca udul reclamantului este preferabil celor deținute de

pârâți, întrucât ridul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat

abuziv de stat, în timp ce titlul pârâților provine de la un neproprietar.

Vânzarea realizată de stat, chiar dacă

s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de

proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o

ingerința nejustificată în dreptul de proprietate al reclamanților. O astfel de

interpretare a fost dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase

cauze pronunțate împotriva României (Cauzele Păduraru, Porteanu, Radu, Străin,

etc).

Compatibilitatea acestor vânzări a

imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în

dreptul de proprietate al reclamantului.

O privare de proprietate rezultând din

această normă nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit

în condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității.

În ceea ce privește condiția ca

ingerința să fie prevăzută de lege, s-a susținut că aceasta nu este

îndeplinită. Principiul legalității implica existența unor norme de drept

intern suficient de accesibile, precise și previzibile care sa prevadă o astfel

de ingerință. Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu

privire la care statul avea un titlu de proprietate, nici o altă dispoziție de

drept intern nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea doar de

facto în patrimoniul său.

În ceea ce privește proporționalitatea

ingerinței, nici această condiție nu este îndeplinită datorită următoarelor

motive:

O măsură care reprezintă o ingerință

în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele

de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor

fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se

reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției și în a doua

teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. In

special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de

bunul său.

Pentru a determina în concret dacă

măsura litigioasă a respectat justul echilibru necesar și, în special, daca nu

a obligat reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să fie

avute în vedere modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

Din această perspectivă, s-a susținu

că, la momentul ingerinței (1997) nu existau dispoziții legale care să

reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute

pe nedrept, de către stat, locuințele către chiriași, Legea nr. 10/2001 fiind

adoptată mult după intervenția ingerinței. Cu toate acestea, așa cum s-a

apreciat constant în jurisprudența instanței de contencios european, dar și în

numeroase hotărâri ale instanțelor din România, Legea nr. 10/2001 nu a

constituit o modalitate eficientă de compensare a reclamantului pentru privarea

de proprietate suportată. Pe de altă parte, trebuie observat că nu există în

cauză nici o circumstanță excepțională pentru a se justifica lipsa totală a

despăgubirilor cuvenite reclamantului.

Având în vedere aceste considerente de

fapt și de drept, recurentul-reclamant a susținut ca, în speță, nu s-a

respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al

reclamantului.

Nefiind justificată ingerința în

dreptul de proprietate al reclamantului, nu se pot recunoaște efecte bunei credințe

a cumpărătorilor în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Evident, pe cale de consecință, nici

nu se pune problema unei eventuale prefezabilități a titlului pârâților în

cadrul acțiunii în revendicare pendinte, întrucât, cu atât mai mult, s-ar

realiza o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului,

ce ar conduce inevitabil la încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește incidența Deciziei

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțate în recursul în interesul legii privind

asigurarea stabilității circuitului civil, s-a susținut că aceasta idee nu

poate fi acceptată, pentru următoarele considerente: a) decizia pronunțată de

instanța supremă constituie izvor de drept secundar, având o forță inferioară

sau cel mult egală, în anumite privințe, cu cea a unei legi ordinare; b)

potrivit principiilor constituționale, Convenția prevalează oricărei legi

interne, ori de câte ori i s-ar aduce atingere; c) decizia în interesul legii poate

dobândi caracterul obligatoriu prevăzut de art. 329 alin. (3) teza finală C. proc.

civ. numai în ipoteza existenței unui dispozitiv perfect, neîndoielnic, iar nu

a unuia confuz, care lansează minim patru ipoteze, fără să arate ce anume le

determină.

(II) Recurenții-chemați în garanție au

criticat hotărârea instanței de apel, sub următoarele aspecte de pretinsă ne

legalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât instanța nu

a avut în vedere faptul că cererea principală de revendicare a reclamantului

avea o strânsa legătură cu cererile de chemare în garanție formulate în aceeași

cauză.

Statul Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au fost chemați în garanție

de către pârâții S.L.M., D.I., D.G. și S.E. pentru ca, în situația admiteri

acțiunii în revendicare, aceștia să fie obligați la plata sumei reprezentând

preț, dar și despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului în litigiu.

In situația pendinte, fiind respinsă acțiunea în revendicare, recurentul

consideră că și cererile de chemare garanție trebuiau respinse ca fiind rămase

fără obiect, în nici un caz, disjunse.

(I) Analizând criticile de

nelegalitate formulate de reclamant din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

7 si 9, coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă,

respectiv dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

acestuia, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:

În fapt, prin cererea înregistrată sub

nr. 2141/300/2007, reclamantul O.E. a chemat în judecată pârâții S.E., S.M.L.,

D.l., l.P., I.E. și Municipiul București, prin primarul general, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, să oblige

pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe

care le ocupa în imobilul în litigiu, precum și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecata a fost

întemeiată în mod expres de reclamant pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C.

civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 112 C. proc. civ.

În expunerea de motive a cererii

introductive de instanță, reclamantul a susținut că Statul Român nu a dobândit

niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci doar a intrat

în stăpânirea acestuia în mod abuziv.

În urma comparării titlurilor de

proprietate deținute de părțile cu interese contrare din dosar, s-a solicitat

să se rețină că titlul reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat

abuziv, iar cele ale pârâților, de la așa zisul proprietar - statul, iar, în ceea

ce privește invocarea de către pârâți a bunei-credințe la momentul întocmirii

actelor de vânzare-cumpărare, reclamantul a arătat că este irelevantă

buna-credință în contextul specificului acțiunii în revendicare formulate.

Modalitatea concretă în care reclamantul

și-a configurat cererea de chemare în judecată, expresie a principiului

disponibilității, a determinat părțile adverse să formuleze propria strategie

în apărare, fiecare parte susținând și valorificând situația de fapt a

dosarului pendinte din perspectiva unui raționament juridic distinct (întemeiat

pe dispoziții exprese de drept intern si internațional, inclusiv jurisprudență

naționala si convențională), cu finalitate diferită, corespunzătoare propriului

interes patrimonial urmărit.

Într-un asemenea context procesual,

rolul instanței de judecată era acela de a cerceta și soluționa raportul

juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esență,

stabilirea deplină a situației de fapt în baza probelor încuviințate si

administrate în cauză, respectiv pronunțarea unei hotărâri în temeiul

dispozițiilor legale care constituiau temeiul juridic explicit al cererilor,

hotărâre motivată după toate rigorile prescrise de norma legală procedurală - art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din expunerea de motive a hotărârii

atacate nu rezultă că instanța de apel a realizat în mod efectiv o cercetare de

fond a acțiunii în revendicare a reclamantului, în forma sa specifică - prin

compararea titlurilor părților, în contextul respectării tuturor garanțiilor

inerente dreptului afirmat, impuse de dispoziții exprese de drept național și

convențional (art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului), ci doar a confirmat o soluție de respingere a pretenției

de retrocedare a imobilului, reținând ca fundament buna-credința

pârâților-cumpărători ai imobilului.

Instanța de apel nu a răspuns

niciunuia din argumentele de fapt și de drept prin care reclamantul a invocat

recunoașterea și ocrotirea titularului dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat, în condițiile în care a susținut în mod constant că este

în posesia unui titlu de proprietate incontestabil. Nu s-a analizat nici

susținerea conform căreia, reclamantului i-ar fi fost recunoscut în mod

retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin

dispozițiile exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu toate

efectele ce ar conduce la pretinsa ingerință în dreptul său de proprietate, în

contrapondere, față de apărările formulate referitoare la justificarea

ingerinței. Nu s-a cercetat nici susținerea reclamantului referitoare la

pretinsa sa calitate de titular al unui bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol la Convenție, la necesitatea comparării titlurilor părților, și

dintr-o astfel de perspectivă, cea convențională, la afirmația că titlul

reclamantului ar fi preferabil celui/celor deținute de pârâți, întrucât titlul

reclamantului provine de la fostul proprietar deposedat abuziv de stat, în timp

ce titlul pârâților provine de la un neproprietar.

S-a susținut, totodată, că vânzarea

realizată de stat, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod

irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, ar reprezenta o privare

de bun, constituind o ingerința nejustificată în dreptul de proprietate al

reclamanților, în acest sens fiind invocată jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului - cauzele pronunțate împotriva României, Păduraru, Porteanu,

Radu, Străin, etc. Nu în ultimul rând, s-a susținut că, o privare de proprietate

nu ar putea fi justificată decât dacă se demonstrează că a intervenit în

condițiile prevăzute de lege, pentru o cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității.

În egală măsură, trebuie reținute spre

analiză și apărările părților adverse, care au răspuns prin argumente

consistente de drept național și convențional, cuprinse în actele de procedură

existente la dosarul cauzei, susținerilor reclamantului. În acest sens s-au

susținut chestiuni legate de admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept

comun, de justificarea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului,

de motivația concretă a acestei justificări, de lipsă de identitate dintre

imobilul în litigiu și cel preluat în stăpânirea statului, de

neclarități/neconcordanțe pe aspectul dovedirii calității de moștenitor a

reclamatului, inclusiv de neincidența normelor Convenției, câtă vreme privarea

de proprietate a avut loc anterior ratificării Convenției etc.

În drept, accesului liber la justiție

al persoanei pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale

legitime, drept consacrat de art. 21 din Constituția României, îi corespunde

obligația corelativă atribuită instanței de judecată ca, în condițiile legii,

să se pronunțe asupra cererii ce i-a fost adresată. Dispozițiile exprese ale art.

129 alin. (6) C. proc. civ. prevăd că „ in toate carurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecații".

Obiectul cererii de chemare în

judecată l-a constituit pretenția concretă de retrocedare a imobilului în

litigiu, formulată de reclamant și fundamentată pe o serie de argumente de fapt

și de drept ce se impunea a fi analizată și, ulterior, însușită sau înlăturată

prin propriile considerente ale instanței de judecată.

Dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., prescriu că hotărârea judecătorească pronunțată de o instanță de

judecată trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților''.

Dispozițiile legale susmenționate au

fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a

justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare

de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a

procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Din perspectiva acestei exigențe

procedurale, în ceea ce privește cauza de față, se poate lesne observa că actul

de dispoziție al instanței de apel nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent,

accesibil, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de

a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care

a învestit instanța, a probelor administrate de aceasta, de a înlătura în mod

justificat susținerile acesteia, de a analiza susținerile părții adverse,

respectiv probele administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât

cauza se prefigura a fi complexă - din perspectiva susținerilor din acțiune, apărărilor

formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora

pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt și de drept decisive pentru

soluționarea cauzei etc.

Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C.

proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu

nulitatea actului procedural în cauză în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea

hotărârii recurate.

S-a avut în vedere și împrejurarea că,

lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege

susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind

echivalentă recercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine,

sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Soluția de casare a hotărârii

pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus

si din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, (art.

126 din Constituție, art. 2 din Legea nr. 304/2004) conform căruia o pricină

trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de

drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în

cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.

Pe de altă parte, soluția s-a impus și

față de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., conform cărora Înalta Curte de

Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate carurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Din conținutul acestei ultime

dispoziții legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia

stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului,

respectiv dreptul/obligația acestor instanțe de a constata faptele și de a

aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză (pe toate aspectele

relevante cauzei pendinte).

Hotărârea pronunțată în cauza

pendinte, în circumstanțele particulare prezentate în paragrafele anterioare,

nu poate conduce la situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în

recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situația de fapt, partea

interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din

cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Toate aceste considerente de fapt și

de drept s-au conturat a fi relevante pentru soluția propusă și ca o garanție a

respectării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece

orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter

civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept

convențional consacră nu numai dreptul de acces la o instanță de judecată, ci

și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței,

cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului,

la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea

hotărârii judecătorești pronunțate etc, aspecte care înseamnă, în esență,

conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei

hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să

pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză,

respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în

raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios și care

constituie temeiul juridic al cererilor formulate.

Numai astfel se asigură, pe de o

parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă

justițiabililor posibilitatea reală de a se convinge că s-a făcut dreptate și

că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susținute, probate, dar și

relevante pentru cauză.

În plus, enunțarea considerațiilor de

fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunțării

hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva posibilității

conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de succes într-o

eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a

obținut deja hotărârea judecătoreasca.

Față de considerentele de fapt si de

drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9, coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3), respective art. 314 C.

proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr.

396 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția civilă, pe care o

casează, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

(II) Analizând criticile de

nelegalitate formulate de chemații în garanție din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9, Înalta Curte va respinge recursul acestora, pentru considerentele

de fapt si de drept ce urmează:

Hotărârea instanței de apel nu a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

întrucât prima instanța s-a pronunțat asupra chestiunii disjungerii prin

încheierea din 05 septembrie 2008, dată anterioară celei la care s-a pronunțat

soluția de fond a dosarului pendinte.

Rezultă din cuprinsul încheierii de

ședință că cererea de disjungere a fost soluționată în condițiile respectării

întocmai a principiului contradictorialității, aceasta fiind supusă discuției

părților din dosar.

Față de soluția pronunțată și

caracterul interlocutoriu al încheierii de ședință pe chestiunea disjungerii

cererilor în cauză, prima instanță nu mai putea proceda, la momentul

soluționării cauzei, la reevaluarea situației acestora.

Toate aspectele legate de aplicarea

condițiilor impuse de art. 63 C. proc. civ. - cererea de chemare în garanție se

judecă o dată cu cererea principală; când judecarea cererii principale ar fi

întârziată prin chemarea în garanție, instanța poate dispune despărțirea ei

spre a fi judecate deosebit - au fost avute în vedere la data pronunțării

încheierii de ședință din 05 septembrie 2010.

Reevaluarea situației cererilor de

chemare în garanție poate fi realizată în căile de atac prescrise de lege, cu

condiția ca actul procedural prin care s-a configurat soluția să constituie el

însuși obiect de cenzură.

În situația pendinte, soluția propusă

de recurenți - respingerea acțiunii în revendicare, atrage după sine

respingerea cererile de chemare în garanție, ca fiind rămase fără obiect - va

constitui, cum este și firesc, obiect de analiză în fața instanței de judecată

în fața căreia au fost înregistrate și, drept consecință, vor fi dezbătute

cererile disjunse.

Pentru toate considerentele de fapt și

de drept prezentate anterior, Înalta Curte va respinge recursul declarat de

chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a municipiului București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul O.E. împotriva Deciziei nr. 396 din 12 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Respinge recursul declarat de chemații

în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 mai 2010.