ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4713/2010

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. 3291/300/2007, reclamanții N.D. și N.N.V. au chemat în judecată pe pârâta B.I., și au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună, pe calea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în București, sectorul 2, compus din o cameră, baie, 2 pivnițe exclusiv și hol, culoar, vestibul, vestibul în cotă indiviză în suprafață utilă de 57,59 mp reprezentând o cotă indiviză de 11,35% din imobil, plus o cotă indiviză de 11,35 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 34,61 mp teren aferent situat sub construcție.

În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul reclamanților V.I. , străbunicul matern, a fost proprietarul imobilului revendicat, imobil compus la acea dată din teren în suprafață de 485 mp plus construcții, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32618 din 09 decembrie 1925 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, și transcris sub nr. 13436/1925, act prin care acesta a vândut fiicei sale I.D.C. o parte din acest imobil, teren de 143,06 mp și construcțiile aflate pe el. Restul imobilului a rămas în proprietatea autorului reclamanților. S-a mai arătat că V.I. a decedat la data de 01 decembrie 1938, iar I.D.C. a vândut o parte din imobilul deținut, rămânând cu 97 mp, situație în care reclamanții au solicitat printr-o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului de 438 mp, plus două corpuri de casă, respectiv corpul de casă de la stradă (proprietatea lui V.I.

) S+P compus din 9 camere, bucătărie, hol, antreu și corpul de clădire din fundul curții, situat pe partea stângă, S + P+E, compus dintr-un apartament cu 4 camere plus dependințe. Imobilul a fost preluat de stat fără titlu, întrucât prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 figurează la poz. 91 din anexă străbunicul reclamanților, V.I., cu alte două apartamente naționalizate. Au susținut reclamanții că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat, mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil celui prezentat de pârâți - contractul de vânzare-cumpărare nr. 02972 din 25 martie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC A. SA, în baza Legii nr. 112/1995 care emană de la un non dominus și este caduc.

În dovedirea calității lor procesuale, reclamanții au precizat că sunt singurii moștenitori, în calitate de fii ai defunctei N.S.C. (născută I.D.), moștenitoare directă a lui I.D.C.F. și că prin contractul autentificat sub nr. 34 din 10 ianuarie 2007 au cumpărat în cote egale de ½ de la moștenitorul defunctei S.I.M.T. (sora defunctei N.S.C.) drepturile ce se cuveneau lui S.S. în calitate de unic moștenitor al mătușii lor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, Legea nr. 247/2005. Prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. 3292/300/2007 reclamanții N.D. și N.N.V. au chemat în judecată pe pârâta S.C.

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, pe calea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat în București , sectorul 2, compus din 2 camere exclusiv, vestibul, bucătărie exclusiv, hol, culoar, culoar, vestibul în suprafață utilă de 96,65 mp reprezentând o cotă indiviză de 19,04 % din imobil, iar în comun cu familia B.V. (actualmente B.I.) - un vestibul și în comun cu familia A.O. și A.F. - un vestibul plus o cotă indiviză de 19,04 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 58,07 mp teren aferent situat sub construcție. Prin cererea cea format obiectul dosarului nr. 3293/ 300/2007 reclamanții N.D.

și N.N.V. au chemat în judecată pe pârâții A.O. și A.F., și au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună pe calea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în București, sectorul 2 compus din două camere, culoar, vestibul, WC, vestibul exclusiv, în suprafață utilă de 43,93 mp reprezentând o cotă indiviză de 4,85 % din imobil, iar în comun cu familiile B., R. și M. - veranda, culoar, vestibul, baie plus 4,85 % din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,16 mp teren aferent situat sub construcție. Prin aceste ultime două cereri reclamanții au invocat aceleași motive de fapt și de drept expuse și în cererea principală, prezentate mai sus.

Prin încheierea din data de 13 septembrie 2007 Judecătoria Sectorului 2 București a dispus conexarea la această cauză a dosarelor nr. 3292/300/2007 și nr. 3293/300/2007 aflate pe rolul aceleiași instanțe. Pârâții au formulat fiecare întâmpinări față de cererile de chemare în judecată, invocând excepția lipsei calități procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, s-a susținut că reclamanții nu au făcut dovada calități lor de moștenitori ai defunctului V.I. și nici ai soției acestuia, care nu aveau un drept de proprietate, ci doar de uzufruct și nici nu au prezentat un titlu de proprietate de pe urma defunctului care a lăsat soției sale doar uzufructul averii, urmând ca la decesul acesteia din urmă totul să fie împărțit între cei cinci copii.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că reclamanții au obținut deja drepturile ce li se cuveneau pentru 120 mp teren situat în spatele proprietăților revendicate prin sentința civilă nr. 5548 din 15 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, neavând titlu de proprietate pentru celelalte părți din imobil. Pe fond, s-a apreciat în apărare, în esență, că titlurile pârâților sunt valabil încheiate și intabulate în cartea funciară, neatacate în termenul de 10 ani prevăzut de Legea nr. 112/1995, voința legiuitorului exprimată prin Legea nr. 10/2001 fiind aceea de a menține contractele încheiate pe baza bunei credințe. Prin sentința civilă nr. 5895 din 19 iunie 2008 Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului, la data de 09 septembrie 2008. Prin încheierea din 24 octombrie 2008, tribunalul a respins excepția de lucru judecat și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active, apreciind că aspectele puse în discuție în susținerea acestei excepții privesc și legitimarea procesuală activă. Prin examinarea lucrările din dosar, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză și având în vedere cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active ridicată de pârâți, tribunalul a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente: Referitor la calitatea reclamanților de moștenitori ai foștilor proprietari, tribunalul a reținut că devoluțiunea succesorală a fost probată prin certificatele de moștenitor anexate nr. 675/1980, nr. 142/1998, nr. 187/1998, nr. 207/1999, nr. 207/1999 și nr. 143/2001, precum și prin certificatele de stare civilă.

Conform contractului autentificat sub nr. 34 din 10 ianuarie 2007, reclamanți au cumpărat în cote egale de 1 / 2 de la moștenitorul defunctei S.I.M.T. (sora defunctei N.S.C.) drepturile asupra imobilului ce se cuvenea numitului S.S., în calitate de unic moștenitor al mătușii lor. Deși reclamanții au invocat împrejurarea că autorii acestora se regăsesc înscriși în Cartea funciară în anul 1944 ca proprietari ai imobilului, această împrejurare trebuie analizată prin prisma efectelor pe care le putea conferi o asemenea înscriere făcută de Comisia pentru înființarea cărții funciare în București, în baza înscrisurilor prezentate, înscriere ce nu garanta nici existența și nici valabilitatea dreptului, neputând fi considerată dovada deplină a dreptului de proprietate decât prin coroborare cu titlurile prezentate de pârâți.

Din analiza și în fond a acțiunilor deduse judecății, tribunalul a constatat că atât cererea principală cât și cererile conexe sunt neîntemeiate. Prin sentința civilă nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active; s-au respins cererea principală și cererile conexe formulate de reclamanții N.D. și N.N.V., în contradictoriu cu pârâții B.I., S.C., A.O. și A.F., ca neîntemeiate. Prin apelul declarat de reclamanții N.D. și N.N.V. , a fost criticată soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că au fost încălcate dispozițiile Constituției care apără dreptul de proprietate și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentele, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Au mai fost invocate în drept dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 480 și art. 481 C. civ. și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Î n esență, s-a susținut de către apelanți că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, și în virtutea dispozițiilor care guvernează acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, se impune restituirea în natură a imobilului, fiind fără relevanță buna credință a dobânditorilor care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995. în acest context, s-a arătat că trebuiesc înlăturate dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Apelanții au susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe dispozițiile art. 132 C. proc.

civ., în sensul că pârâții au acaparat și un apartament situat la subsolul aceluiași imobil și ocupat de alți chiriași. S-a mai arătat că, statul a preluat abuziv imobilul autorilor apelanților și în consecință, nu a devenit proprietar și nu putea să vândă chiriașilor bunul proprietatea reclamanților. în acest sens, jurisprudența CEDO subliniază că față de fostul proprietar nu poate opera principiul bunei credințe, în cazul vânzării bunului preluat de stat prin naționalizare, cu sau fără titlu, întrucât se încalcă art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenția Europeană. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 641 din 09 decembrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți N.D.

și N.N.V. împotriva sentinței civile nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâții B.I., S.C., A.O. și A.F. , apelanții fiind obligați la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimați.

Reținând ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond, care a soluționat în mod just litigiul dedus judecății, instanța de apel a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală, conform principiului specialia generalibus derogant . S-a mai arătat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, apelanții-reclamanți au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de către Primăria Municipiului București, ceea ce i-a determinat pe aceștia să formuleze acțiune în revendicare. În conformitate cu decizia nr. 33/2008, la care s-a făcut referire mai sus, în speță primează dispozițiile legii speciale în raport cu legea generală, mai ales că reclamanții au înțeles să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea prevăzută de acest act normativ.

Raportat la actul normativ menționat, respectiv la art. 18 lit. c), s-a precizat că măsurile reparatorii pentru persoanele îndreptățite se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. A fost invocată cauza Păduraru contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor a statuat că Statul Român și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general, chestiune ce constă în restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa, în baza actelor normative de naționalizare.

S-a susținut că, atâta timp cât s-a adoptat o legislație de restituire a bunurilor preluate de stat către foștii proprietari, organele administrative cu atribuții stabilite de lege aveau îndatorirea să se conformeze dispozițiilor legale, să soluționeze cererile de restituire ale persoanelor îndreptățite și să acorde despăgubiri în situațiile reglementate de actul normativ. În acest sens, se reține că este neîndoielnic că în măsura în care nu se poate restitui imobilul în natură, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, persoanelor îndreptățite trebuie să li se acorde despăgubiri, modalitatea de plată făcându-se în conformitate cu actele normative menționate. Pentru a se realiza acest lucru s-a reținut că este nevoie de îndeplinirea obligațiilor administrative de către instituțiile prevăzute de lege.

În speță, s-a constatat că nu se poate îndepărta aplicarea legii speciale, pentru că instituțiile statului nu și-au îndeplinit obligația de despăgubire către persoanele îndreptățite, deoarece s-ar ajunge la încălcarea securității circuitului civil, fără ca pentru intimații pârâți să se fi desființat titlul a bunului pe care l-au obținut în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, în mod corect a reținut tribunalul că nu persoanele fizice, respectiv pârâții, trebuie să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de apelanții-reclamanți prin nerestituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri, ci statul care nu și-a respectat obligațiile rezultate din adoptarea legislației de restituire a imobilelor preluate abuziv.

Așa fiind, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile constituționale ce protejează dreptul de proprietate și nici dispozițiile convențiilor și tratatelor internaționale la care este parte România. Referitor la schimbarea jurisprudenței instanțelor în materia acțiunii în revendicare, s-a statuat că acest aspect trebuie tratat în raport de motivarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii. În ceea ce privește cererea de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe dispozițiile art. 132 C. proc. civ., în sensul că pârâții au acaparat și un apartament situat la subsolul aceluiași imobil și ocupat de alți chiriași, s-a reținut că susținerile sunt neîntemeiate, în raport de soluția pronunțată de tribunal pe fondul cauzei, în sensul că, atâta timp cât s-a respins în totalitate acțiunea în revendicare, majorarea câtimii obiectului nu are relevanță pentru soluționarea cauzei.

De altfel, invocarea situației juridice în ceea ce privește apartamentul situat în subsolul aceluiași imobil nu constituie o majorare a câtimii obiectului, raportat la dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții N.N.V. și N.D., care invocând motivele de recurs prev. de art. 308 și art. 309 C. proc. civ., au criticat-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente: În primul rând se invocă greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat în ceea ce privește preluarea fără nici un titlu a întregului imobil ce a aparținut autorilor reclamanților, situat la adresa indicată anterior, în raport de sentința civilă nr. 3325 din 11 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, în condițiile în care părțile adverse au susținut că hotărârea menționată nu are nicio legătură cu speța de față.

Susțin recurenții că, prin sentința invocată, ce este irevocabilă, s-a soluționat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri ce viza un alt spațiu locativ din același imobil, astfel că cererea de chemare în judecată este identică sub aspectul motivării în fapt și în drept cu cea din prezenta cauză. Titlul autorilor reclamanților, pe care îl opun intimaților-pârâți din prezenta cauză, este același cu cel analizat și în cealaltă cauză. Atât pârâții din prezentul dosar, cât și pârâții din cealaltă cauză, au cumpărat spații locative din cadrul aceluiași imobil. Astfel, în condițiile în care reclamanții au dovedit că autorii lor au deținut în calitate de proprietari întregul imobil, și în condițiile în care în ambele cauze s-au efectuat expertize tehnice construcții, care au lămurit identitatea între bunul revendicat și cel deținut de pârâți, excepția trebuia admisă.

Recurenții precizează că, în condițiile în care deja o instanță de judecată s-a pronunțat irevocabil pe aspectul preluării fără titlu de către stat a întregului imobil, soluția dată este intrată în puterea lucrului judecat. Sub acest aspect reclamanții susțin că nu trebuie avută în vedere tripla identitate ci să se dovedească, prin hotărârea invocată în susținerea excepției, că instanțele de judecată au lămurit un aspect litigios în raporturile dintre părți, în speță fiind vorba despre aspectul litigios lămurit, care se referă la preluarea fără titlu a imobilului în totalitatea sa.

O a doua critică se referă la nelegalitatea hotărârii instanței de apel față de încălcarea art. 20, art. 44 și art. 148 alin. (2) din Constituția României, în raport de Legea nr. 30/1994 de ratificare de către România a Protocolului adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în raport de art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în raport de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de practica CEDO . Se susține că instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu precizarea că nu au fost încălcate dispozițiile constituționale ce protejează dreptul de proprietate și nici dispozițiile convențiilor și tratatelor internaționale la care România este parte.

În al doilea rând se dezvoltă teoria conform căreia între dreptul comun și Legea nr. 10/2001 ar exista un raport conform căruia s-ar aplica principiul de drept specialia generalibus derogant , respectiv legea specială este derogatorie de la cea generală. Al treilea aspect pe care își fundamentează soluția instanța de apel, se raportează la decizia nr. 33/09 iunie 2008 pronunțată de I. C.C.J., precum și la practica CEDO în raport de care instanțele sunt ținute să respecte principiul stabilirii raporturilor juridice civile și, ca atare, să respingă ca neîntemeiate acțiunile în revendicare ce au la bază dreptul comun. O a treia critică constă în faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cererea reclamanților de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe dispozițiile art. 132 C. proc.

civ., cerere ce a fost formulată după efectuarea raportului de expertiză tehnică, conform căruia expertul a identificat două camere și dependințe la demisolul imobilului în litigiu, pe care pârâții A.O. și A.F. l-au acaparat în mod ilegal de la stat în urma unui proces de partaj și ieșire din indiviziune, deci nu în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. Se menționează că această cerere nu a fost analizată pentru motivul că „atâta timp cât s-a respins în totalitate acțiunea în revendicare, majorarea câtimii obiectului nu are relevanță pentru soluționarea cauzei". Or, fiind într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, apreciază recurenții că trebuiau analizate și în ce circumstanțe intimații pârâți au obținut al patrulea apartament în corpul A de clădire.

Recursul de față vizează și fondul cauzei cu privire la teza stabilității raporturilor juridice civile. În ceea ce privește prioritatea dispozițiilor CEDO în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, se susține că principiul securității raporturilor juridice este satisfăcut. Se mai susține că trebuie avut în vedere că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este acțiunea în care instanța de judecată este chemată să acorde preferențiabilitate unui titlu de proprietate atunci când există două titluri valabile, concomitente asupra aceluiași imobil, dar numai unul dintre proprietari are posesia. Scopul ultimei forme de revendicare îl constituie restituirea posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat de către instanță ca fiind mai bine caracterizat.

Se arată că, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă nu s-a desființat un titlu de proprietate prin modalitățile prevăzute de lege, titlul de proprietate al vechiului proprietar este viabil și valabil și în prezent, iar vechiul proprietar își poate revendica bunul imobil asupra căruia are titlu de proprietate. Se mai arată că, în opinia intimaților pârâți Statul ar fi devenit proprietar al bunurilor imobile preluate abuziv, situație în care ar fi putut uza de dreptul de dispoziție al proprietarului unui bun imobil și, pe cale de consecință, putea să-l înstrăineze. Se pretinde că susținerea este nelegală, deoarece Statul putea să devină proprietar în mod legal numai în condițiile art. 644 - 645 C. civ.

și cu respectarea art. 481 C. civ. În speță, Statul nu a devenit niciodată proprietar prin abuz, pentru că abuzul nu creează drepturi. Mai arată recurenți că este greșită susținerea prin care se învederează că în situația imobilelor înstrăinate „cu respectarea dispozițiilor legale" , restituirea în natură nu mai este posibilă, vechiul proprietar având numai dreptul la despăgubiri în echivalent, astfel tinzându-se la vânzări abuzive efectuate de un non dominus , cum a fost Statul.

Se critică și motivările referitoare la inadmisibilitatea unei acțiuni pe dreptul comun, întemeiată pe buna credință a cumpărătorilor sau respectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, motivări inacceptabile pentru următoarele considerente: Buna-credință este una din condițiile validității actului de înstrăinare făcut de un non dominus , numai în cazul acțiunilor întemeiate pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acțiuni care nu au nicio legătură cu revendicările pe dreptul comun. în speța de față buna-credință invocată se apreciază că nu are relevanță, deoarece în acțiunea în revendicare este analizată doar atunci când niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, când se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată.

Invocarea ei nu poate duce, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Critica vizează și aspecte legale de împrejurarea că statul, prin reprezentanții săi, nu a respectat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 și a vândut imobilele în mod arbitrar, cu scopul de a obține prețul, iar chiriașii cumpărători au dobândit bunul pe un preț derizoriu. Examinând recursul în raport de criticile invocate, instanța îl reține ca fondat sub un prim aspect, ce face de prisos analizarea celorlalte critici. instanța a fost investită de către reclamanții N.D. și N.N.V.

cu o acțiune în revendicare prin compararea de titluri, solicitând să li se lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în București, sector 2, compus din o cameră, baie, 2 pivnițe exclusiv și hol, culoar, vestibul, vestibul în cotă indiviză în suprafață utilă de 57,59 mp, reprezentând o cotă indiviză de 11,35 % din imobil, plus o cotă indiviză de 11,35% din părțile de folosință comună ale imobilului și 34,61 mp teren aferent situat sub construcție. Ulterior, reclamanții, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., și-au modificat acțiunea în sensul că au revendicat încă un apartament situat în același imobil, reprezentând o unitate locativă, după ce în cauză a fost efectuat raportul de expertiză tehnică imobiliară prin care s-au mai identificat două camere și dependințe la demisolul imobilului pe care pârâții A.O.

și A.F. l-au dobândit în mod ilegal de la stat, în urma unui proces de partaj și ieșire din indiviziune, deci nu în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Cu toate acestea, cerere nu este una de majorare a câtimii acțiunii, ci este una de întregire a cererii inițiale, dar nu a fost analizată de către instanță, nefiind pusă în discuția părților. În mod greșit instanța de apel cât și instanța de fond au reținut că prin respingerea acțiunii în revendicare în totalitatea ei, majorarea câtimii obiectului nu are relevanță pentru soluționarea cauzei. Chiar dacă sub acest aspect opinia instanței ar fi fost corectă, în virtutea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanțele aveau obligația să pună în discuția părților noua cerere prin care reclamanții și-au reîntregit acțiunea.

De altfel, față de modul în care reclamanții au înțeles să-și conceapă susținerile în fața instanței, nu a fost fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc. O anumită situație de față, expusă și probată, trebuie calificată juridic de instanțele de judecată, lămurirea și explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituțiilor și regulilor juridice aplicabile. În același timp însă, calificarea juridică a unei situații de fapt date, nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilității, schimbându-se astfel total obiectul și temeiul juridic al acțiunii. În cauza de față nu a fost lămurit cadrul procesual în funcție de noua cerere, instanțele nepunând în discuție această cerere și nepronunțându-se asupra ei, ceea ce echivalează cu soluționarea cauzei fără a intra în cercetarea fondului.

În această situație, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., recursul să fie admis, să fie casată decizia recurată precum și sentința instanței de fond, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare primei instanțe. Cu ocazia rejudecării instanța urmează să pună în discuție cererea, să se pronunțe asupra acesteia, interesul reclamanților fiind evident în acest sens. Tribunalul reinvestit cu soluționarea cauzei va răspunde tuturor criticilor enunțate mai sus, prin decizia de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții N.N.V. și N.D. împotriva deciziei nr. 641 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată precum și sentința nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2010.