ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4713/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4713/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2007 pe

rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. 3291/300/2007,

reclamanții

N.D. și N.N.V. au chemat în

judecată pe pârâta B.I., și au solicitat ca prin hotărâre

judecătorească să se dispună, pe calea acțiunii în

revendicare prin

comparare de titluri, obligarea pârâtei să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în

București, sectorul 2,

compus din o

cameră, baie, 2 pivnițe exclusiv și hol, culoar,

vestibul, vestibul în cotă indiviză în suprafață utilă de 57,59 mp

reprezentând

o cotă indiviză de 11,35% din imobil, plus o cotă

indiviză de 11,35 % din părțile de folosință comună ale imobilului

și 34,61 mp teren aferent situat sub construcție.

În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul reclamanților

V.I.

, străbunicul

matern, a fost proprietarul imobilului

revendicat,

imobil compus la acea dată din teren în suprafață de 485 mp plus construcții,

conform actului de vânzare-cumpărare

autentificat

sub nr. 32618 din 09 decembrie 1925 de Tribunalul Ilfov, Secția

Notariat, și transcris sub nr. 13436/1925, act

prin care acesta a

vândut fiicei sale I.D.C. o parte din acest

imobil, teren de 143,06 mp și construcțiile aflate

pe el. Restul imobilului a rămas în proprietatea autorului reclamanților.

S-a

mai arătat că V.I. a decedat la data de

01

decembrie 1938, iar I.D.C. a vândut o parte din

imobilul deținut, rămânând cu 97 mp, situație în care reclamanții

au solicitat printr-o notificare formulată în

baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului de 438 mp, plus două

corpuri de

casă, respectiv corpul de

casă de la stradă (proprietatea lui V.I.

) S+P compus din 9 camere,

bucătărie, hol, antreu și corpul de clădire din fundul curții, situat pe partea

stângă, S + P+E, compus dintr-un apartament cu 4 camere plus dependințe.

Imobilul

a fost preluat de stat fără titlu, întrucât prin

Decretul de naționalizare nr. 92/1950 figurează la poz. 91 din

anexă străbunicul reclamanților, V.I., cu alte

două

apartamente naționalizate.

Au

susținut reclamanții că titlul lor de proprietate este mai

bine caracterizat, mai vechi și îndeplinește

toate condițiile unui

titlu autentic, fiind preferabil celui prezentat

de pârâți -

contractul de vânzare-cumpărare

nr. 02972 din 25 martie 1997 încheiat cu

Primăria Municipiului București prin SC A. SA, în baza Legii

nr. 112/1995 care emană de la un

non dominus

și este caduc.

În dovedirea calității lor procesuale, reclamanții au

precizat

că sunt singurii moștenitori, în calitate de fii ai defunctei N.S.C.

(născută

I.D.), moștenitoare

directă a lui I.D.C.F. și că prin contractul

autentificat

sub nr. 34 din 10 ianuarie 2007 au cumpărat în cote egale de

½

de la

moștenitorul defunctei S.I.M.T. (sora

defunctei N.S.C.) drepturile ce se

cuveneau lui

S.S. în calitate de unic moștenitor al

mătușii lor.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ.,

art. 1

din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, Legea nr.  247/2005.

Prin cererea

ce a format obiectul dosarului nr. 3292/300/2007

reclamanții N.D. și N.N.V. au

chemat în

judecată pe pârâta S.C. solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se

dispună, pe calea acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri, obligarea

pârâtei să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

nr.1,

situat în București ,

sectorul 2, compus din 2 camere exclusiv, vestibul,

bucătărie

exclusiv, hol, culoar, culoar, vestibul în suprafață utilă de 96,65

mp reprezentând o cotă indiviză de

19,04 % din imobil, iar

în comun cu familia

B.V. (actualmente B.I.) - un

vestibul

și în comun cu familia A.O. și A.F. - un

vestibul plus o cotă indiviză de 19,04 % din părțile de folosință

comună ale imobilului și 58,07 mp teren aferent

situat sub

construcție.

Prin cererea

cea

format obiectul dosarului nr. 3293/

300/2007 reclamanții N.D. și N.N.V.

au chemat în judecată pe pârâții A.O. și

A.F.,

și au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună pe calea acțiunii

în revendicare prin comparare de

titluri,

obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în

București,

sectorul 2 compus din

două camere,

culoar, vestibul, WC,

vestibul exclusiv, în suprafață utilă de 43,93

mp reprezentând o cotă indiviză de 4,85 % din imobil, iar în comun cu

familiile B., R. și M. - veranda, culoar,

vestibul, baie plus 4,85 % din părțile de folosință comună ale

imobilului și 22,16 mp teren aferent situat sub

construcție.

Prin aceste ultime două cereri reclamanții au invocat

aceleași

motive de fapt și de drept expuse și în cererea principală,

prezentate mai sus.

Prin încheierea din data de 13 septembrie 2007

Judecătoria Sectorului

2 București a dispus conexarea la această cauză a

dosarelor nr.

3292/300/2007 și nr. 3293/300/2007 aflate pe rolul

aceleiași

instanțe.

Pârâții au formulat fiecare întâmpinări față de cererile

de

chemare

în judecată, invocând excepția lipsei calități procesuale active și excepția

lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au

solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale

active, s-a

susținut că reclamanții nu au făcut dovada calități lor de

moștenitori ai

defunctului V.I. și nici ai soției acestuia,

care nu aveau un drept de

proprietate, ci doar de uzufruct și nici

nu au prezentat un titlu de proprietate

de pe urma defunctului

care a lăsat soției sale doar uzufructul averii, urmând

ca la decesul

acesteia din urmă totul să fie împărțit între cei cinci

copii.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale

pasive, s-a arătat că reclamanții au obținut deja drepturile ce li se cuveneau

pentru 120 mp

teren situat în spatele proprietăților revendicate

prin sentința

civilă nr. 5548 din 15 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2

București,

neavând titlu de proprietate pentru celelalte părți din

imobil.

Pe fond, s-a apreciat în apărare, în esență, că titlurile

pârâților

sunt valabil încheiate și intabulate în cartea funciară, neatacate în

termenul de 10

ani prevăzut de Legea nr. 112/1995, voința

legiuitorului exprimată prin Legea nr.

10/2001 fiind aceea de a

menține contractele încheiate pe baza bunei credințe.

Prin sentința civilă nr. 5895 din 19 iunie 2008

Judecătoria Sectorului 2

București a admis excepția de necompetență materială și a

fost

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului, la data

de

09 septembrie 2008.

Prin încheierea din 24 octombrie 2008, tribunalul a

respins excepția de

lucru judecat și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei

calității

procesuale active, apreciind că aspectele puse în discuție în

susținerea

acestei excepții privesc și legitimarea procesuală

activă.

Prin examinarea lucrările din dosar, în raport de

dispozițiile

legale incidente în cauză și având în vedere cu prioritate excepția

lipsei

calității procesuale active ridicată de pârâți, tribunalul a

constatat că este neîntemeiată

pentru următoarele considerente:

Referitor la calitatea reclamanților de moștenitori ai

foștilor

proprietari, tribunalul a reținut că devoluțiunea

succesorală a

fost probată prin

certificatele de moștenitor anexate nr.

675/1980, nr. 142/1998, nr.

187/1998, nr. 207/1999, nr. 207/1999 și

nr.

143/2001, precum și prin certificatele de stare civilă.

Conform contractului autentificat sub nr. 34 din 10

ianuarie 2007, reclamanți au cumpărat în cote egale de

1

/

2

de la moștenitorul

defunctei S.I.M.T. (sora defunctei N.S.C.) drepturile

asupra imobilului ce se cuvenea

numitului S.S., în calitate de unic

moștenitor al

mătușii

lor.

Deși reclamanții au invocat împrejurarea că autorii

acestora se

regăsesc înscriși în Cartea funciară în anul 1944 ca proprietari ai

imobilului,

această împrejurare trebuie analizată prin prisma

efectelor pe

care le putea conferi o asemenea înscriere făcută de

Comisia pentru

înființarea cărții funciare în București, în baza înscrisurilor prezentate,

înscriere ce nu garanta nici existența și

nici valabilitatea dreptului, neputând

fi considerată dovada deplină a dreptului de proprietate decât prin coroborare

cu

titlurile prezentate

de pârâți.

Din analiza și în fond a acțiunilor deduse judecății,

tribunalul a

constatat că atât cererea principală cât și cererile conexe sunt

neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 1631 din 13 noiembrie 2008

pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins

excepția lipsei

calității procesuale active; s-au respins cererea

principală și

cererile conexe formulate de reclamanții N.D. și

N.N.V., în

contradictoriu cu pârâții B.I.,

S.C., A.O. și A.F., ca neîntemeiate.

Prin apelul declarat de reclamanții N.D. și N.N.V.

, a fost

criticată soluția instanței de fond pentru

nelegalitate și netemeinicie,

susținându-se că au fost încălcate

dispozițiile Constituției care apără

dreptul de proprietate și

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentele, precum și Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Au mai fost invocate în drept dispozițiile Legii nr.

10/2001,

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 480 și art. 481 C. civ.

și

Decizia

nr.  33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii.

Î

n esență, s-a susținut de către apelanți că

imobilul a fost

preluat abuziv de către stat, și în virtutea

dispozițiilor care

guvernează acțiunea în

revendicare, prin comparare de titluri, se

impune restituirea în natură

a imobilului, fiind fără relevanță

buna

credință a dobânditorilor care au cumpărat imobilul în baza

Legii nr.

112/1995. în acest context, s-a arătat că trebuiesc

înlăturate dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Apelanții au susținut că instanța de fond nu s-a

pronunțat cu

privire la cererea de majorare a câtimii obiectului, întemeiată pe

dispozițiile

art. 132 C. proc. civ., în sensul că pârâții au acaparat și un apartament

situat la subsolul aceluiași imobil și

ocupat de alți chiriași.

S-a mai arătat că, statul a preluat abuziv imobilul autorilor

apelanților

și în consecință, nu a devenit proprietar și nu putea să

vândă

chiriașilor bunul proprietatea reclamanților. în acest sens,

jurisprudența CEDO subliniază că

față de fostul proprietar nu

poate opera

principiul bunei credințe, în cazul vânzării bunului

preluat de stat

prin naționalizare, cu sau fără titlu, întrucât se

încalcă art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenția Europeană.

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin

decizia civilă

nr. 641 din 09 decembrie 2009 a respins ca nefondat

apelul declarat de

apelanții-reclamanți N.D. și N.N.V.

împotriva

sentinței civile nr. 1631 din 13 noiembrie 2008 pronunțată de

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

intimații

pârâții B.I., S.C., A.O. și A.F.

, apelanții fiind obligați la 3000 lei cheltuieli de

judecată către intimați.

Reținând ca legală și temeinică hotărârea instanței de

fond,

care a soluționat în mod just litigiul dedus judecății, instanța de

apel a arătat

că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 33/2008 pronunțată în recurs în

interesul legii a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun,

având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că legea

specială este

aplicabilă în raport cu legea generală, conform

principiului

specialia generalibus derogant

.

S-a

mai arătat că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În speță, apelanții-reclamanți au formulat notificare în

baza

Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de către Primăria

Municipiului

București, ceea ce i-a determinat pe aceștia să

formuleze acțiune în revendicare.

În

conformitate cu decizia nr. 33/2008, la care s-a făcut

referire mai sus, în speță primează dispozițiile legii speciale în

raport cu legea generală, mai ales că reclamanții

au înțeles să se

prevaleze de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea

prevăzută de acest

act normativ.

Raportat la actul normativ menționat, respectiv la art.

18 lit.

c), s-a

precizat că măsurile reparatorii pentru persoanele

îndreptățite se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost

înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor legale.

A fost invocată cauza Păduraru contra României, prin

care

Curtea Europeană a Drepturilor a statuat că Statul Român și-a

încălcat obligația pozitivă de a

reacționa în timp util și cu

coerență în

ceea ce privește chestiunea de interes general,

chestiune ce constă în

restituirea sau vânzarea unor imobile

intrate

în posesia sa, în baza actelor normative de naționalizare.

S-a susținut că, atâta timp cât s-a adoptat o legislație

de

restituire a

bunurilor preluate de stat către foștii proprietari, organele administrative cu

atribuții stabilite de lege aveau

îndatorirea

să se conformeze dispozițiilor legale, să soluționeze

cererile de

restituire ale persoanelor îndreptățite și să acorde

despăgubiri în situațiile reglementate de actul normativ.

În acest sens, se reține că este neîndoielnic că în

măsura în care

nu se

poate restitui imobilul în natură, în raport de dispozițiile

Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007,

persoanelor îndreptățite

trebuie să li se acorde despăgubiri,

modalitatea de plată făcându-se în conformitate cu actele normative menționate.

Pentru a se realiza acest lucru s-a reținut

că este nevoie de

îndeplinirea obligațiilor administrative de către

instituțiile prevăzute de lege.

În speță, s-a constatat că nu se poate îndepărta

aplicarea legii

speciale, pentru că instituțiile statului nu și-au

îndeplinit obligația

de

despăgubire către persoanele îndreptățite, deoarece s-ar

ajunge la încălcarea securității circuitului

civil, fără ca pentru

intimații pârâți să se fi desființat titlul a

bunului pe care l-au obținut în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel,

în mod

corect a reținut tribunalul că nu

persoanele fizice, respectiv

pârâții, trebuie să suporte sarcina

reparării integrale a

prejudiciului suferit

de apelanții-reclamanți prin nerestituirea

imobilului sau acordarea de despăgubiri, ci statul care nu și-a

respectat obligațiile rezultate din adoptarea

legislației de

restituire a imobilelor preluate abuziv.

Așa

fiind, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile

constituționale ce protejează dreptul de proprietate și nici

dispozițiile convențiilor și tratatelor

internaționale la care este

parte România.

Referitor la schimbarea jurisprudenței instanțelor în

materia

acțiunii în revendicare, s-a statuat că acest aspect trebuie tratat

în raport de

motivarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție

pentru decizia

nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul

legii.

În ceea ce privește cererea de majorare a câtimii

obiectului, întemeiată pe dispozițiile art. 132 C. proc. civ., în sensul

că pârâții au

acaparat și un apartament situat la subsolul aceluiași

imobil și

ocupat de alți chiriași, s-a reținut că susținerile sunt

neîntemeiate,

în raport de soluția pronunțată de tribunal pe

fondul cauzei, în sensul că,

atâta timp cât s-a respins în totalitate

acțiunea în revendicare, majorarea

câtimii obiectului nu are

relevanță pentru soluționarea cauzei.

De altfel, invocarea situației juridice în ceea ce

privește

apartamentul situat în subsolul aceluiași imobil nu constituie o

majorare a

câtimii obiectului, raportat la dispozițiile art. 132

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat

recurs

reclamanții N.N.V. și N.D., care

invocând motivele de recurs prev. de

art. 308 și art. 309 C. proc. civ., au

criticat-o pentru nelegalitate, pentru

următoarele considerente:

În primul rând se invocă greșita soluționare a excepției

puterii

de lucru judecat în ceea ce privește preluarea fără nici un

titlu a

întregului imobil ce a aparținut autorilor reclamanților,

situat la

adresa indicată anterior, în raport de sentința civilă nr.

3325 din 11

aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, în

condițiile în

care părțile adverse au susținut că hotărârea

menționată nu are nicio legătură

cu speța de față.

Susțin

recurenții că, prin sentința invocată, ce este irevocabilă, s-a soluționat o

acțiune în revendicare prin comparare de titluri ce viza un alt spațiu locativ

din același

imobil, astfel că cererea de

chemare în judecată este identică sub

aspectul

motivării în fapt și în drept cu cea din prezenta cauză.

Titlul autorilor reclamanților, pe care îl opun

intimaților-pârâți din

prezenta

cauză, este același cu cel analizat și în cealaltă cauză.

Atât

pârâții din prezentul dosar, cât și pârâții din cealaltă

cauză, au cumpărat spații locative din cadrul

aceluiași imobil.

Astfel, în condițiile în care reclamanții au dovedit că

autorii

lor au deținut

în calitate de proprietari întregul imobil, și în

condițiile în care în ambele cauze s-au efectuat expertize tehnice

construcții,

care au lămurit identitatea între bunul revendicat și cel deținut de pârâți,

excepția trebuia admisă.

Recurenții precizează că, în condițiile în care deja o

instanță

de judecată

s-a pronunțat irevocabil pe aspectul preluării fără titlu de către stat a

întregului imobil, soluția dată este intrată în puterea lucrului judecat.

Sub acest aspect reclamanții susțin că nu trebuie avută

în

vedere tripla

identitate ci să se dovedească, prin hotărârea

invocată în susținerea excepției, că instanțele de judecată au

lămurit

un aspect litigios în raporturile dintre părți, în speță fiind

vorba despre aspectul litigios lămurit, care se

referă la preluarea

fără titlu a imobilului în totalitatea sa.

O a doua critică se referă la nelegalitatea

hotărârii instanței

de apel față de

încălcarea art. 20, art. 44 și art. 148 alin. (2) din

Constituția României, în raport de Legea nr.

30/1994 de ratificare

de către

România a Protocolului adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, în

raport de art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în

raport de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în raport de practica

CEDO

. Se susține că instanța de apel a menținut

soluția instanței de

fond cu precizarea că nu au fost încălcate

dispozițiile constituționale ce protejează dreptul de proprietate și nici

dispozițiile convențiilor și tratatelor internaționale la care România este

parte.

În

al doilea rând se dezvoltă teoria conform căreia între

dreptul comun și Legea nr. 10/2001 ar exista un raport conform

căruia

s-ar aplica principiul de drept

specialia generalibus

derogant

,

respectiv legea specială

este derogatorie de la cea

generală.

Al treilea aspect pe care își fundamentează soluția

instanța

de apel, se raportează la decizia nr. 33/09 iunie 2008 pronunțată de I.

C.C.J., precum

și la practica CEDO în raport de care instanțele

sunt ținute să respecte

principiul stabilirii raporturilor juridice

civile și, ca atare, să respingă ca

neîntemeiate acțiunile în

revendicare ce au la bază dreptul comun.

O a treia critică constă în faptul că instanța de apel nu

s-a

pronunțat

cu privire la cererea reclamanților de majorare a

câtimii

obiectului, întemeiată pe dispozițiile art. 132 C. proc. civ.,

cerere ce a fost formulată după

efectuarea raportului de

expertiză tehnică,

conform căruia expertul a identificat două

camere și dependințe la demisolul imobilului în litigiu, pe care

pârâții A.O. și A.F. l-au acaparat în mod ilegal

de la stat în urma unui proces de partaj și ieșire

din indiviziune,

deci nu în baza prevederilor Legii nr. 112/1995.

Se menționează că această cerere nu a fost analizată

pentru

motivul că „atâta timp cât s-a respins în totalitate acțiunea în

revendicare,

majorarea câtimii obiectului nu are relevanță

pentru soluționarea

cauzei". Or, fiind într-o acțiune în revendicare

prin comparare

de titluri, apreciază recurenții că trebuiau

analizate și în ce circumstanțe

intimații pârâți au obținut al

patrulea apartament în corpul A de clădire.

Recursul de față vizează și fondul cauzei cu privire la

teza

stabilității

raporturilor juridice civile.

În ceea ce privește prioritatea dispozițiilor CEDO în

raport de

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, se susține că

principiul

securității

raporturilor juridice este satisfăcut.

Se mai susține că trebuie avut în vedere că acțiunea în

revendicare

prin comparare de titluri este acțiunea în care

instanța de judecată este

chemată să acorde preferențiabilitate

unui titlu de proprietate atunci când

există două titluri valabile,

concomitente asupra aceluiași imobil, dar numai

unul dintre

proprietari

are posesia.

Scopul ultimei forme de revendicare îl constituie

restituirea

posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat

de către instanță ca fiind mai bine

caracterizat.

Se arată că, atâta timp cât printr-o hotărâre

judecătoreasca

irevocabilă

nu s-a desființat un titlu de proprietate prin

modalitățile prevăzute de lege, titlul de proprietate al vechiului

proprietar

este viabil și valabil și în prezent, iar vechiul

proprietar își poate revendica bunul imobil asupra căruia are titlu

de

proprietate.

Se mai arată că, în opinia intimaților pârâți Statul ar

fi devenit

proprietar al bunurilor imobile preluate abuziv, situație în care ar

fi putut uza de dreptul de dispoziție

al proprietarului unui bun

imobil și, pe

cale de consecință, putea să-l înstrăineze.

Se pretinde că susținerea este nelegală, deoarece Statul

putea să devină proprietar în mod

legal numai în condițiile art. 644 - 645 C. civ. și cu respectarea art. 481 C.

civ.

În speță, Statul nu a devenit niciodată proprietar prin

abuz,

pentru că abuzul

nu creează drepturi.

Mai arată recurenți că este greșită susținerea prin care

se

învederează

că în situația imobilelor înstrăinate „cu respectarea

dispozițiilor legale"

, restituirea în natură nu mai este posibilă,

vechiul proprietar având numai dreptul la despăgubiri

în

echivalent, astfel tinzându-se la

vânzări abuzive efectuate de un

non dominus

, cum a fost Statul.

Se critică și motivările referitoare la inadmisibilitatea

unei

acțiuni pe dreptul

comun, întemeiată pe buna credință a

cumpărătorilor

sau respectarea dispozițiilor imperative ale legilor

în vigoare la data înstrăinării, motivări

inacceptabile pentru

următoarele considerente:

Buna-credință este una din condițiile validității

actului de

înstrăinare făcut de un

non dominus

, numai în cazul acțiunilor

întemeiate pe

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acțiuni care nu au

nicio legătură

cu revendicările pe dreptul comun.

în speța de față buna-credință invocată se apreciază că

nu are

relevanță, deoarece în acțiunea în revendicare este analizată doar

atunci când

niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, când

se dă câștig de

cauză părții care are posesia mai bine caracterizată.

Invocarea ei nu poate duce, în lipsa unui titlu

provenind de la

adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de

proprietate

imobiliară.

Critica vizează și aspecte legale de împrejurarea că

statul,

prin reprezentanții săi, nu a respectat dispozițiile art. 1 din Legea

nr. 112/1995 și

a vândut imobilele în mod arbitrar, cu scopul de a

obține prețul, iar chiriașii

cumpărători au dobândit bunul pe un preț derizoriu.

Examinând recursul în raport de criticile invocate,

instanța îl

reține ca fondat sub un prim aspect, ce face de prisos analizarea

celorlalte critici.

instanța a fost investită de către reclamanții N.D. și

N.N.V. cu o acțiune în revendicare

prin

compararea de titluri, solicitând să

li se lase în deplină proprietate

și

liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat în București,

sector 2, compus din o

cameră, baie, 2 pivnițe exclusiv și hol, culoar,

vestibul, vestibul în

cotă indiviză

în suprafață utilă de 57,59 mp, reprezentând o cotă

indiviză de 11,35 % din imobil, plus o cotă

indiviză de 11,35% din

părțile de

folosință comună ale imobilului și 34,61 mp teren aferent

situat sub

construcție.

Ulterior, reclamanții, în conformitate cu dispozițiile

art. 132 alin. (1)

C. proc. civ., și-au modificat acțiunea în sensul că au

revendicat încă un

apartament situat în același imobil, reprezentând o

unitate

locativă, după ce în cauză a fost efectuat raportul de expertiză

tehnică

imobiliară prin care s-au mai identificat două camere și

dependințe la

demisolul imobilului pe care pârâții A.O. și

A.F. l-au dobândit în mod ilegal

de la stat, în urma unui

proces de partaj și ieșire din indiviziune, deci nu în

baza

dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Cu toate acestea, cerere nu este una de majorare a

câtimii

acțiunii, ci este una de întregire a cererii inițiale, dar nu a fost

analizată de

către instanță, nefiind pusă în discuția părților.

În mod greșit instanța de apel cât și instanța de fond au

reținut

că prin respingerea acțiunii în revendicare în totalitatea ei,

majorarea

câtimii obiectului nu are relevanță pentru soluționarea

cauzei.

Chiar dacă sub acest aspect opinia instanței ar fi fost

corectă,

în virtutea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanțele aveau

obligația

să pună în discuția părților noua cerere prin care reclamanții și-au

reîntregit acțiunea.

De altfel, față de modul în care reclamanții au înțeles

să-și

conceapă susținerile în fața instanței, nu a fost fixat cadrul

procesual în

limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.

O anumită situație de față, expusă și probată, trebuie

calificată

juridic de instanțele de judecată, lămurirea și explicarea obiectului

procesului

presupunând stabilirea tuturor instituțiilor și regulilor

juridice aplicabile.

În același timp însă, calificarea juridică a unei

situații de fapt

date, nu poate fi făcută cu încălcarea principiului

disponibilității,

schimbându-se astfel total obiectul și temeiul juridic al

acțiunii.

În cauza de față nu a fost lămurit cadrul procesual în

funcție

de noua cerere, instanțele nepunând în discuție această cerere și

nepronunțându-se

asupra ei, ceea ce echivalează cu soluționarea

cauzei fără a intra în cercetarea fondului.

În această situație, urmează ca în temeiul art. 312 alin.

(1) și (5)

C. proc. civ., recursul să fie admis, să fie casată decizia recurată

precum

și sentința instanței de fond, iar cauza să fie trimisă spre rejudecare

primei

instanțe.

Cu ocazia rejudecării instanța urmează să pună în

discuție

cererea, să se pronunțe asupra acesteia, interesul reclamanților

fiind evident în acest sens.

Tribunalul reinvestit cu soluționarea cauzei va răspunde

tuturor

criticilor enunțate mai sus, prin decizia de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții N.N.V.

și N.D.

împotriva deciziei nr. 641 din 9 decembrie

2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Casează decizia recurată precum și sentința nr. 1631 din

13

noiembrie

2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond,

Tribunalul

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2010.