ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5489/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 martie 2007, sub nr. 2423/300/2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. au chemat în judecată pe pârâții R.C.N., R.M.Z. și M.B. prin P.G., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului 3 situat în București, str. Vasile Lascăr, etaj 1, sector 2, să fie obligați pârâții R. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat anterior și cota indiviză din părțile de folosință comună ale imobilului, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 13 septembrie 2007, instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active, iar la data de 20 martie 2008 a pronunțat sentința civilă nr. 2615 prin care a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată, a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, compus din 4 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, culoar, pivniță, wc, 2 balcoane, garaj, în suprafață utilă de 194,09 m.p., reprezentând o cotă de 37,25 % din imobil.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat prin acțiune a aparținut în proprietate autoarei reclamanților, H.Șt.G., soția supraviețuitoare a defunctului M.Șt.G., și a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, prin naționalizare.

În condițiile în care, atât reclamanții, cât și pârâții justifică un drept de proprietate asupra imobilului, transmis de autori diferiți, prin succesiune legală și, respectiv contract de vânzare-cumpărare, instanța de fond a apreciat că se impune, pentru o soluționare legală a cererii de revendicare, compararea drepturilor autorilor părților pentru a se stabili autorul al cărui titlu este preferabil.

În urma acestei comparări, s-a considerat că dreptul autoarei reclamanților este preferabil celui al autorilor pârâților, deoarece aceasta a dobândit dreptul de proprietate pe calea succesiunii legale de la proprietarul imobilului, pe când pârâții au dobândit imobilul de la o persoană juridică ce îl deținea în mod abuziv.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții R. și M.B. prin P.G., iar prin decizia civilă nr. 547/ A din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile, a anulat sentința instanței de fond pentru necompetență materială, a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță, în favoarea tribunalului și a înaintat dosarul la Registratura generală a Tribunalului București în vederea repartizării aleatorii a cauzei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut dispozițiile art. II pct. 1 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei și concluziile raportului de expertiză administrat în fața instanței de apel, din care rezultă că, la data introducerii acțiunii, valoarea imobilului în litigiu depășea suma de 500.000 lei prevăzută de textul de lege mai sus menționat.

La Tribunalul

București

cauza a fost înregistrată ca fond pe rolul Secției a III-a Civilă sub nr. 35947/3/2009, iar la 15 februarie 2010 pârâții R. au depus la dosar cerere de chemare în garanție a P.M.B., a P.G. și SC A. SA

Prin sentința civilă nr. 1556 din 18 octombrie 2010 s-au respins excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, lipsa calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice și inadmisibilitatea acțiunii, iar pe fond s-a respins acțiunea formulată de reclamanți și cererile de chemare în garanție, ca rămase fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate de autorul reclamanților Șt.G.T.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 17164 din 9 mai 1928, iar după decesul acestuia a fost moștenit de soția supraviețuitoare, Șt.G.H., de la care bunul a fost preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii de revendicare, întemeiată pe dreptul comun, după apariția Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată în raport de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., care consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, stabilind că nici o lege nu poate să îngrădească exercitarea acestui drept.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că pârâții ocupă imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate nu a fost contestată de reclamanți în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că la momentul la care pârâții R. au încheiat acest act de vânzare-cumpărare, reclamanții nu promovaseră în justiție acțiune prin care să solicite constatarea nevalabilității titlului statului, situație în care titlul de proprietate al statului referitor la apartament era prezumat ca fiind valabil, înstrăinarea imobilului considerându-se în mod legal că intră sub incidența reglementărilor Legii nr. 112/1995.

Și împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel au susținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere din acțiune privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Analizând sentința instanței de fond în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și de criticile formulate de apelanții reclamanți, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei, în prezenta cale de atac, Curtea a reținut că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Soluționând acțiunea, instanța de fond a dispus, prin sentința apelată, respingerea acesteia ca neîntemeiată, reținând, în esență, preferabilitatea titlului pârâților asupra imobilului în raport cu titlul reclamanților, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și de practica C.E.D.O. în materia imobilelor preluate abuziv de stat, concluzionând, în final, în sensul inexistenței unui „bun” al reclamanților, care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Verificând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în cadrul soluționării cererii de revendicare, instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre nelegală, astfel cum susțin apelanții prin primul motiv de apel, ci o analiză legală a revendicării, care are întotdeauna ca premisă necesară verificarea titlurilor părților și compararea acestora .

Soluția este legală, fiind pronunțată atât cu respectarea principiilor privind aplicarea prioritară a legii speciale în concurs cu legea generală și securitatea raporturilor juridice civile, cât și în aplicarea dispozițiilor obligatorii din Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Împotriva deciziei civile nr. 712/ A din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanții Z.V.V. și Z.M.A. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

Se susține că, instanța de apel, în mod greșit a considerat valabilă soluția instanței de fond, în sensul în care aceasta nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere formulat de către reclamanți și anume constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat.

Așadar, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunțată de prima instanța de fond a fost casată, deci nu le este opozabilă, se consideră că în mod netemeinic și nelegal, instanța de apel a respins acest motiv de apel și nu s-a pronunțat cu privire al capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat.

Se mai consideră că întreaga argumentație a instanței de apel în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind revendicarea se bazează pe faptul că aceasta consideră că buna credință neînlăturată cu privire la cumpărători ai imobilului ce face obiectul prezentului dosar, în baza Legii nr. 112/1995, justifică pe deplin titlul acestora de proprietate și îl face preferabil titlului prezentat de către reclamanții.

Se mai solicită a se constata că această vânzare, intervenită în temeiul Legii nr. 112/2005 reprezintă o ingerință în dreptul lor de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O.

Recurenții mai susțin că, criteriile stabilite de jurisprudența C.E.D.O. pentru justificarea ingerinței arătate, nu sunt îndeplinite în cauză.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași, constatare ce interesează în prezenta cerere în revendicare.

Se invocă în drept art. 304 pct. 8 și 9, art. 312 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca în hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 480 C. civ., și urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, a acordat prioritate titlului pârâților asupra imobilului în raport cu titlul reclamanților, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și practica C.E.D.O.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea de „bun”, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).

În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente, se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența C.E.D.O.

Prin urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual”, nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Criticile formulate de recurenții reclamanți privind nelegalitatea deciziei recurate nu sunt fondate, nici sub aspectul invocării motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, nici nu se dataliază de către recurent această critică ce se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății sau schimbarea naturii sau înțelesul vădit și lămurit neîndoielnic al acestuia.

Pentru considerentele expuse, se va respinge recursul, ca nefondat, și în art. 312 C. proc. civ., va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

Z.V.V. și Z.M.A.

împotriva deciziei civile nr. 712/ A din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.