ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3245/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3245/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 273A din 14 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanții - pârâți T.G.D.G.

și T.G.D. împotriva sentinței civile nr. 1591 din 14 octombrie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul -

reclamant Ț.V.F., fiind obligați apelanții pârâți către intimatul

reclamant la plata cheltuielilor de judecată în suma de 1.700 RON.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 București sub nr. 10600/300

din 04 octombrie 2007, precizată la data de 16 septembrie 2008 în urma declinării

competenței către Tribunalul București, reclamantul Ț.V.F. a chemat în judecată

pe pârâții T.G.D.G. și T.G.D. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul

nr. 2 situat în București, strada A.R., apartament compus din 4 camere, bucătărie

în cota indiviză de 6,35 m.p., culoar în cotă indiviză de 8,83 m.p., oficiu, cămara,

w.c., baie, terasă în suprafață de 18,13 m.p., în suprafață utilă totală de 110,34

m.p. împreună cu cota indiviză de 10,70% din părțile de folosință comună ale imobilului

și terenul în suprafață de 31,14 m.p., situat sub construcție.

Prin sentința civilă

nr. 1591 din 14 octombrie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

cererea și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul

ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997.

Pentru a dispune astfel,

Tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității, pârâții au susținut că după apariția Legii nr. 10/2001 reclamantul

nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Tribunalul a constatat

că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedura de restituire a bunurilor care,

înainte de intrarea în vigoare a legii menționate ieșiseră din patrimoniul statului,

cum este și cazul imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură

de restituire numai pentru acele imobile care la momentul intrării sale în vigoare

se mai aflau sub puterea decizională a statului. Întrucât pentru imobilul în litigiu

Legea nr. 10/2001 nu reglementează nici o procedură de restituire în natură, singura

modalitate juridică prin care reclamantul poate obține imobilul în natură este acțiunea

în revendicare.

De asemenea, este irelevant

faptul că prin sentința civilă nr. 9008 din 3 iulie 2000 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București în Dosarul nr. 20050/1998 a fost respinsă cererea prin care

se solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare invocat

de către pârâți drept titlu de proprietate, întrucât scopul acțiunii în revendicare

este acela de a stabili care din titlurile invocate de părți este preferabil, chiar

în ipoteza în care niciunul dintre titlurile invocate nu este afectat de vreo cauză

de nulitate absolută sau, afectat fiind de o cauză de nulitate, a fost totuși salvgardat

într-un litigiu anterior de la aplicarea sancțiunii nulității ca urmare a reținerii

împrejurării încheierii lui cu buna-credință.

Etajele 1 și 2 ale imobilului

din strada A.R. au fost dobândite de M.G.T. împreună cu cota parte indiviză din

teren și construcție prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1

februarie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Reclamantul este moștenitorul

numitei M.G.T. (M. în urma divorțului), așa cum rezultă din certificatul de calitate

de moștenitor 9 iulie 2008 emis de Biroul Notarial Public Asociați „C.".

Imobilul a fost trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la T.G.M., așa cum rezultă

din adresa emisă de SC A. SA.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 28 ianuarie 1997 pârâții au cumpărat de la Primăria Municipiului București,

prin R. SA, apartamentul nr. 2 al imobilului sus-menționat.

Comparând titlurile de

proprietate invocate de părți asupra apartamentului sus-menționat, Tribunalul a

reținut că prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București în Dosarul nr. 4825/1997 a fost admisă acțiunea precizată

formulată de reclamanta C.M. împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului

București, Consiliul Local al sectorului 2 și SC A. SA, fiind obligați pârâții să

lase reclamantei în deplină proprietate apartamentul nr. 3 și apartamentul nr. 4

situate în București, strada A.R.

Ca atare, prin sentința

civilă sus-menționată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat împrejurarea că

statul nu are un titlu valabil asupra imobilului.

Nevalabilitatea titlului

statului conduce la concluzia că imobilul și dreptul de proprietate asupra acestuia

nu au ieșit în mod valabil din patrimoniul numitei T.M., dreptul astfel conservat

fiind transmis ulterior reclamantului prin moștenire.

Pe de altă parte, titlul

pârâților provine de la un neproprietar, întrucât statul nu a avut niciodată un

titlu valabil asupra imobilului.

Verificând decizia apelată,

prin prisma criticilor invocate de către pârât, Curtea a apreciat că apelul este

nefondat.

vizând menționarea eronată în cuprinsul considerentelor sentinței a numelui și prenumelui

pârâților apelanți.

Acest aspect constituie

o eroare materială care poate fi îndreptată pe calea stabilită de art. 281 C. proc.

civ., câtă vreme noțiunea de greșeală materială are, în sensul textului citat, înțelesul

de eroare materială vizibilă săvârșită cu ocazia redactării hotărârii, iar pentru

exercitarea dreptului de a formula o cerere de îndreptare a erorii materiale, întemeiată

pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., legea nu prevede vreun termen de decădere.

vizând excepția inadmisibilității acțiunii.

De principiu, inadmisibilitatea

circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere, a unei cereri cu care

este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment

de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei

pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție

de către reclamant.

Față de dispozițiile obligatorii

ale Deciziei nr. 33/2008 - pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, atât admisibilitatea cât și temeinicia acțiunii în revendicare trebuie

analizate prin raportare la reglementările internaționale în materia drepturilor

omului, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului (așa cum au fost interpretate

și aplicate de instanța de contencios european).

Astfel, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat, în privința concursului dintre Legea nr. 10/2001

și acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun - art. 480 C. civ., că are prioritate

Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator și care reglementează o procedură

aparte pentru retrocedarea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a mai precizat că o astfel de acțiune devine admisibilă, adoptând ideea

acordării prevalenței Convenției Europeană a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni

în revendicare, dacă fostul proprietar, deposedat abuziv se poate prevala de existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, iar în raport de circumstanțele concrete ale speței, rezultă

că Legea nr. 10/2001 (legea specială care se aplică cu prioritate) se dovedește

a fi incompatibilă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În verificarea compatibilității

legii speciale cu Convenția Europeană s-a făcut referire la jurisprudența

Curții Europene de Justiție, subliniindu-se faptul că prin hotărârea pilot

din 12 octombrie 2010 în cauza M.A., hotărâre care confirmă astfel decizia în interesul

Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde se arată că instanțele

de judecată, învestite cu o cerere de revendicare imobiliară în baza dreptului comun,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului

dreptul de acces la instanță.

Aplicând raționamentele

anterior expuse, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, în situațiile în care

mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze

efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri

rezonabile într-un interval suficient de scurt, rezultă că acțiunea în revendicare

introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă,

decât atunci când procedura specială este una efectivă.

Așa cum Curtea Europeană

a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, accesul oferit de Legea

nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un

interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea

persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibilă.

O dovadă a ineficacității

procedurii legii speciale este reprezentată de chiar aspectul nesoluționării nici

până în prezent, a notificării formulate de autoarea reclamantului cu privire la

imobilul ce face obiectul litigiului, în temeiul legii speciale de reparație, așa

cum rezultă din adresa din 10 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului București.

Apărarea intimaților în

sensul că reclamanții aveau posibilitatea să se îndrepte cu o acțiune întemeiată

pe prevederile Legii nr. 10/2001, în situația refuzului soluționării până în prezent,

a notificării, nu este fondată, atât timp cât atât instanța de contencios european,

ca și instanța supremă română au recunoscut admisibilitatea unei astfel de acțiuni

în revendicare de drept comun, finalitatea ambelor acțiuni, indiferent de temeiul

lor juridic concret, fiind aceeași, efectivitatea lor fiind, însă, diferită. În

acest sens, Curtea reține statuarea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza

M.A. împotriva României anterior citată, potrivit cu care „lipsa de răspuns al autorităților

administrative la cererile de restituire introduse în temeiul Legilor nr. 112/1995

și nr. 10/2001, le-a făcut pe reclamante să sufere o sarcină disproporționată, aducând

astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță”.

În acest sens, Curtea

are în vedere și faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume

la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamant nu mai era deținut de una

din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor,

conform contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate, din 28 ianuarie 1997,

încheiat cu SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în absența

îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu

mai putea uza, pentru restituirea în natură a apartamentului litigios, de procedura

prealabilă a notificării unității deținătoare, așa încât, într-o asemenea situație,

nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea

pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat.

În raport de toate aceste

considerente, Curtea concluzionează că reclamantul avea deschisă și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 calea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor

cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că, în raport de toate considerentele anterior

expuse, critica apelanților referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității,

este nefondată.

vizând greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat și la omisiunea

motivării sentinței, sub acest aspect.

Pârâții au invocat, la

termenul de judecată din data de 16 septembrie 2008, excepția autorității de lucru

judecat în raport de sentința civilă nr. 9008/2008 pronunțată de Judecătoria sector

2 București, excepție soluționată de prima instanță, la termenul anterior menționat,

astfel că nu se mai impunea reluarea analizei acesteia și în cuprinsul considerentelor

- încheierea pronunțată, care cuprindea dezlegarea acestei probleme de drept, face

corp comun cu sentința.

Potrivit art. 166 C. proc.

civ., pentru a se susține excepția autorității de lucru judecat, este necesar

să existe tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză.

Or, din cuprinsul sentinței

civile nr. 9008/2008 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, reiese că, deși

acțiunea a fost formulată de numita C.M., autoarea reclamantului din prezenta cauză,

în contradictoriu cu pârâții T.G.D.G., T.G. și R. SA, aceasta a avut un obiect diferit

de acțiunea cu care a fost sesizată prima instanță, respectiv constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare- cumpărare din 28 ianuarie 1997.

Sentința civilă nr. 9008/2008

a Judecătoriei sector 2 București cuprinde modalitatea în care au fost dezlegate

aspectele litigioase în raporturile dintre părți, vizând valabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995 și buna credință

a pârâților la momentul cumpărării acestui imobil, fără posibilitatea de a se statua

diferit.

Prima instanță, a procedat

la valorificarea în cadrul considerentelor avute în vedere la adoptarea soluției

pronunțată în cauză doar a efectelor produse de sentința civilă nr. 2472/1998, pronunțată

de Judecătoria sector 2 București, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de autoarea reclamantului în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

al Municipiului București, Consiliul Local al sectorului 2 și SC A. SA.

Or, în raport de statuările,

intrate în puterea lucrului judecat, din cuprinsul sentinței civile nr. 9008/2008

a Judecătoriei sector 2 București Curtea, în aceste limite, critica este fondată,

prima instanță având obligația să dea eficiență puterii de lucru judecat dedusă

din ambele sentințe sus menționate, atât în ceea ce privește analiza valabilității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 dar și

din perspectiva necesității verificării calității părților de a fi deținători ai

unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, în cadrul mecanismului de comparare a titlurilor invocate de ambele părți

asupra aceluiași bun.

compararea de titluri.

Prima instanța a reținut,

aspect care nu face obiect al contestației în prezenta cale de atac, intrând așadar

în putere de lucru judecat, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

revendicat, constatare fundamentată pe contradicția dintre actul normativ de preluare

a bunului imobil, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 și prevederile art. 17

pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea

Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie

pentru România, la data emiterii decretului incriminat dar și cu cele ale art. 480-481

C. civ., o atare preluare fiind calificată în chiar cuprinsul legii speciale de

reparație - art. 2 alin. (2) în vigoare la momentul introducerii acțiunii, ca fiind

abuzivă.

În plus, în mod corect

a reținut instanța de fond că această calitate se impune a fi analizată din perspectiva

efectelor produse de sentința civilă nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sector

2 București.

Deși apelanții pârâți

susțin că această hotărâre judecătorească nu vizează imobilul revendicat în prezenta

cauză, această împrejurare a fost corect analizată de către prima instanță, iar

această sentință vizează în fapt toate unitățile locative situate la etajul 1 al

clădirii, deci și apartamentul revendicat în cauza de față.

Astfel, în cuprinsul sentinței

civile nr. 2472/1998 se arată neechivoc faptul că acțiunea a vizat apartamentul

nr. 3 identificat și ca „etaj 1” al imobilului din strada A.R., că prin contractul

de vânzare- cumpărare din 1 februarie 1946, autoarea reclamantului a dobândit etajul

1 și 2 din imobilul sus menționat, astfel că era firesc ca acțiunea în revendicare

promovată să aibă ca obiect bunul imobil individualizat conform actului de dobândire.

În anul 1997 (data înstrăinării

apartamentului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995), la etajul 1 nu exista

un apartament care să poarte nr. 3 ci apartamentul revendicat și apartamentul

nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului, astfel cum rezultă din adresa

SC A. SA, existentă la dosar, situație menținută și în anul 1998 - data pronunțării

sentinței nr. 2472/1998 dar și în prezent.

Prin expertiza tehnică

efectuată în cauză - Dosar nr. 10600/300/2007 al Judecătoriei sector 2 București,

s-a constatat că apartamentul 2 a fost vândut „parțial” pârâților, iar prin sentința

civilă nr. 1523/2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă,

s-a constatat că, la data construcției clădirii, etajul 1 reprezenta o singură unitate

locativă, ulterior fiind separat în două unități locative distincte, bucătăria și

culoarul fiind în folosința comună a celor unități locative astfel formate.

În același timp, faptul

că apelanții pârâți nu au fost parte în acest litigiu, nu înlătură posibilitatea

reclamantului de a valorifica, din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură

hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia, ca mijloc

de probă, în dovedirea calității sale de titular al dreptului dedus judecății, aspectul

analizat și intrat în puterea lucrului judecat, încadrându-se în noțiunea de chestiune

prejudicială, în sensul larg al acesteia.

În plus, referitor la

susținerile apelanților în sensul lipsei calității procesuale a pârâților care au

stat în acel proces, în cauză nu s-a probat că această hotărâre judecătorească ar

fi fost desființată prin intermediul căilor extraordinare de atac, aceasta fiind

singura posibilitate prin care, aspectele definitiv și irevocabil statuate în cuprinsul

său, ar fi putut fi cenzurate.

Față de cele anterior

reținute în cadrul situației de fapt existente în cauză, consecința constatării

nevalabilității titlului statului constă în ceea că dreptul de proprietate al autoarei

reclamantului nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, acest drept existând

în patrimoniul acesteia și la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul

litigios, astfel că reclamantul este titularul dreptului de proprietate pe care

îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Europene - cauzele M.A. împotriva României, J. împotriva României - hotărârea

din 29 iunie 2006, D.V. împotriva României - hotărârea din 21 septembrie 2010:

„existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului”, astfel că, în raport de starea de fapt anterior reliefată,

concluzia care se impune este aceea că reclamantul este titular al unui „bun” protejat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Titlul pârâților este

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat cu

Primăria Municipiului București reprezentată de SC R. SA, în calitate de vânzător,

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Valabilitatea contractului

încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentul revendicat

în prezenta cauză, a făcut anterior promovării acestei acțiuni, obiect al cenzurii

instanțelor de judecată, care, prin sentința civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei

sector 2 București, au respins acțiunea în constatarea nulității acestei convenții.

Această hotărâre îi este opozabilă reclamantului, fiind pronunțată în contradictoriu

cu autoarea sa, aspectele asupra cărora instanțele anterioare au statuat irevocabil,

impunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză.

În raport de aceste statuări,

criticile referitoare la omisiunea primei instanțe de a reține, în ceea ce privește

această convenție, că erau îndeplinite condițiile de validitate impuse de art. 948

pct. 4 și art. 968 C. civ. la încheierea contractului de vânzare - cumpărare și

la buna credință a pârâților, sunt fondate.

Prin urmare, ambele părți

au un „bun” în sensul Convenției.

În concursul dintre apelanții

pârâți și intimatul reclamant, Curtea a observat că cel din urmă se află în posesia

titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost

reconfirmat, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității

preluării imobilului de către stat, și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu

cu autoritățile statului care, anterior soluționării acestei acțiuni, în temeiul

Legii nr. 112/1995, au efectuat acte de dispoziție, asupra bunului asupra căruia

poartă litigiul, înstrăinându-l.

Totodată, demersurile

actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării

dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea

imobilului către pârâți și în același timp, prin absența oricărei reparări concrete

a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.

Deși reclamantul este

titular al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut

inclusiv printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în anul 1998, aceasta

nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru imobilul de care autoarea

sa fost deposedată abuziv.

Sub acest aspect, Curtea

Europeană a hotărât cu valoare de principiu că vânzarea de către stat a unui bun

al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive

în justiție a dreptului de proprietate al altuia și terții au fost de bună - credință,

reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii,

este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza S. contra României).

Curtea are în vedere faptul

că în jurisprudența actuală a Curții Europene s-a reținut că în ipoteza în care

pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat,

acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul

exercitării acțiunii în întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 (a se vedea cauza cauza T.T. împotriva României, Publicată în M. Of.

nr. 778/13.11.2009).

În acest context, analizând

doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut caracterul

concret, eficient și accesibil al sistemului reparator instituit de legea specială,

cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul

plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor

aduse bunului.

Ca urmare, raportat la

circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, care înlătură

aplicarea dispozițiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c) și art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin

admiterea acțiunii în revendicare, se impune a fi apreciată ca unică măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamant.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții T.G.D.G. și T.G.D., criticând-o pentru următoarele motive:

greșit excepția puterii de lucru judecat.

Astfel, Curtea de Apel

reține că nu există identitate de obiect între obiectul cauzei finalizată prin sentința

nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2, pe care au invocat-o ca reper al acestei

excepții, deoarece acțiunea inițiată de C.M., autoarea intimatului Ț.V.F., a avut

ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28

ianuarie 1997.

Ori, identitatea pe care

o presupune puterea de lucru judecat nu trebuie să fie absolută, atât timp cât se

urmărește obținerea imobilului, în materialitatea sa, indiferent cum sunt formulate

petitele acțiunii.

a efectelor sentinței civile nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București.

În mod greșit se

califică sentința civilă nr. 2472/1998 ca având putere de lucru judecat în cauza

de față, când se consideră că apartamentul pe care îl dețin are numărul

3, în loc de numărul 2, cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 28

ianuarie 1997.

Instanța de apel stabilește

că e lipsit de relevanță că în sentință se menționează apartamentul numărul

3, deoarece prin acțiune reclamanta a dorit a se revendica apartamentul

nr. 2, pe ideea că „(...) la etajul 1 nu există un apartament care să poarte

nr. 3, ci apartamentul revendicat și apartamentul nr. 3 bis, care împreună

ocupau etajul 1 al imobilului".

Realitatea contrazice

această presupunere făcută de Curte.

La data de 28

ianuarie 1997 au cumpărat de la SC R. SA apartamentul numărul 2 din imobilul în

discuție.

Obiectul cererii de chemare

în judecată, al primei revendicări, a vizat în mod indubitabil apartamentul nr.

3 de la etajul 1 și apartamentul nr. 4 de la etajul 2, iar sentința civilă

nr. 2472/1998 a obligat SC A. SA și CCMB să îi lase reclamantei apartamentul

nr. 3 și 4 din imobil.

Prin urmare, puterea de

lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești nu are nicio valabilitate, nicio

forță juridică, deoarece nu există identitate de părți (contractul lor de vânzare-cumpărare

a fost încheiat cu SC R. SA, iar revendicarea a fost promovată împotriva SC A. SA,

o altă persoană juridică)

sau de obiect (apartamentul

lor are numărul 2 și s-au revendicat apartamentul numărul 3 și apartamentul

numărul 4).

Dacă ar fi fost vorba

despre apartamentul numărul 2 în sentința nr. 2472/1998, nici nu ar mai fi fost

necesară acțiunea în revendicare de față, așa cum nu ar mai fi fost necesară

acțiunea în nulitatea absolută a contractului din 28 ianuarie 1997, putându-se iniția

o simplă acțiune în evacuare.

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 480 C.

civ., ale Legii nr. 10/2001 și ale deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanța

nu s-a raportat riguros la datele reale ale cazului în speță.

Dispozițiile art. 44 din

Constituția României garantează dreptul de proprietate, iar art. 148 și art. 20

din Constituția României prevede că tratatelor constitutive ale Uniunii Europene

și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile

contrare din legile interne.

Complexitatea cauzei impunea

ca instanța să țină seama de decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Accentul pus în decizia

aceasta, în soluționarea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, a fost pe transferul

analizei juridice din perspectiva dreptului intern (a comparării titlurilor de proprietate

exhibate de părțile aflate în conflict judiciar) către o analiză întemeiată pe dispozițiile

convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea unei existente unui „bun”

sau a unei „speranțe legitime” în patrimonial pârâților.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a dat, așa cum a procedat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

valoare principiului securității raporturilor juridice și efectelor create

prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală

fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Instanța de apel

nu a respectat aceste statuări din decizia în interesul legii.

În hotărârea pronunțată

în cauza R. contra României, similară cauzei, cumpărătorilor apartamentului în litigiu,

în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a stabilit că trebuie să li se recunoască cel puțin

o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului

deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost

înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza

în care contractul a fost încheiat cu bună credință.

Principiul stabilității

raporturilor juridice civile vine din necesitatea particularizată de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului prin teza potrivit căreia: „atenuarea vechilor neajunsuri nu

trebuie să creeze noi pagube disproporționale - cauza Pincova și Pine - și

că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele particulare

ale flecarei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu buna

credință, nu trebuie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului care

a confiscat în trecut aceste bunuri”.

În acord cu jurisprudența

constantă și explicită a instanței europene, pentru a exista o protecție a

unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia,

aflat în patrimonial său.

Cu referire la hotărârile

pronunțate în Cauza V., Cauza Va. contra României, Cauza S. și Cauza K. contra

României, se precizează că în privința intimatului, valoarea patrimonială ce se

impune a fi protejată și garantată este numai dreptul la plata despăgubirilor,

astfel cum acesta a fost definit în legislația specială, având doar dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea

nr. 10/2001, neputându-se recunoaște proprietarei deposedată/moștenitorului acesteia,

decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care

contractul a fost încheiat cu bună credință.

Intimatul reclamant a

formulat întâmpinare în cauză, prin care a susținut legalitatea deciziei de apel,

detaliat pentru fiecare motiv de recurs.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor

ce succed:

în mod corect că nu operează autoritatea de lucru judecat față de sentința

civilă nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2.

Potrivit art. 1201 C.

civ., în vigoare la data sesizării și pronunțării în primă instanță,

este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută

de ele și în contra lor în aceeași calitate.

S-a făcut o corectă aplicare

a acestor dispoziții legale în condițiile în care sentința invocată

în susținerea excepției a fost pronunțată într-un dosar având ca

obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâții

recurenți în baza Legii nr. 112/1995.

Deși scopul final

urmărit prin cele două acțiuni, prima în nulitatea unui act juridic (cu efect

restabilirea situației anterioare) iar a doua în revendicare, este același,

respectiv redobândirea imobilului, nu se poate reține în speță identitatea

de obiect impusă de norma legală menționată.

Mai mult, și cauza

este diferită, întrucât în procesul având ca obiect nulitatea actului de vânzare-cumpărare

aceasta este reprezentată de nerespectarea dispozițiilor legale la data încheierii,

în vreme ce în cazul revendicării de față aceasta este reprezentată de compararea

titlurilor asupra aceluiași bun.

dreptul de care se prevalează reclamanții, cu referire la sentința pronunțată

în acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantului împotriva statului.

Instanța de apel

a reținut că sentința civilă nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sector

2 București vizează în fapt toate unitățile locative situate la etajul 1 al clădirii,

deci și apartamentul revendicat în cauza de față.

S-a făcut referire în

acest sens la mai multe considerente, după cum urmează.

Din cuprinsul sentinței

civile nr. 2472/1998 rezultă că în aceasta se arată neechivoc faptul că acțiunea

a vizat apartamentul nr. 3 identificat și ca „etaj 1” al imobilului din strada A.R.,

în vreme ce prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 februarie 1946, autoarea

reclamantului a dobândit etajul 1 și 2 din imobilul sus menționat, fiind astfel

firesc ca acțiunea în revendicare promovată să aibă ca obiect bunul imobil individualizat

conform actului de dobândire.

În anul 1997 (data înstrăinării

apartamentului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995), la etajul 1 nu exista

un apartament care să poarte nr. 3, ci apartamentul revendicat și apartamentul

nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului, astfel cum rezultă din adresa

SC A. SA, existentă la dosar, situație menținută și în anul 1998 - data pronunțării

sentinței nr. 2472/1998 dar și în prezent.

Prin expertiza tehnică

efectuată în cauză s-a constatat că apartamentul 2 a fost vândut „parțial” pârâților,

iar prin sentința civilă nr. 1523/2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

definitivă, s-a constatat că, la data construcției clădirii, etajul 1 reprezenta

o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în două unități locative distincte,

bucătăria și culoarul fiind în folosința comună a celor unități locative astfel

formate.

Această constatare a fost

valorificată în cauză sub forma prezumției lucrului judecat, și nu cu

autoritate de lucru judecat în sensul art. 1201 C. civ., față de apărările

privind lipsa identității elementelor pe care aceasta le presupune, la care

se face referire în cadrul criticii.

În răsturnarea acesteia,

pârâții recurenți se folosesc de o parte dintre probele avute în vedere de instanță,

care nu mai pot fi reapreciate în recurs, din perspectiva art. 304 C. proc.

civ.

Apărarea în sensul că

dacă ar fi fost vorba despre apartamentul numărul 2 în sentința nr. 2472/1998, nici

nu ar mai fi fost necesară acțiunea în revendicare de față, așa cum nu ar mai

fi fost necesară acțiunea în nulitatea absolută a contractului din 28 ianuarie 1997,

putându-se iniția o simplă acțiune în evacuare, nu poate infirma concluzia

instanței.

Prin acțiunea în

nulitate și prezenta acțiune în revendicare se tinde tocmai la redobândirea

în fapt a imobilului deținut de către pârâții recurenți, dreptul

fiind confirmat în instanță, irevocabil. Acțiunea în evacuare presupune

lipsa titlului, or pârâții recurenți se prevalează de existența acestuia,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/2005.

o corectă aplicarea a dispozițiilor legale incidente, în această noțiune incluzându-se

și decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secții unite.

Potrivit acestei decizii,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Față de limitele

fixate prin cererea de recurs și statuările instanței de apel, soluționarea

cauzei se circumscrie tezei a doua din decizia în interesul legii.

După cum în mod corect

s-a reținut în cauză, ambele părți dețin un „bun” în sensul art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Titlul reclamantului este

reprezentat de sentința nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București, iar acesta reprezintă un „bun” în lumina jurisprudenței recente

a Curții Europene - cauza M.A. și alții împotriva României, în care s-a

subliniat faptul că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct. 140).

Titlul pârâților este

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat cu

Primăria Municipiului București reprezentată de SC R. SA, în calitate de vânzător,

în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost confirmată prin sentința

civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sector 2 București, prin respingerea acțiunii

în constatarea nulității.

Deși reclamantul este

titular al dreptului de proprietate, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă pronunțată în anul 1998, nu a intrat în posesie și nu a primit

până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care autoarea sa fost deposedată

abuziv. Anterior soluționării acțiunii în revendicare împotriva statului, acesta

a efectuat acte de dispoziție asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l.

Sub acest aspect, după

cum a reținut și instanța de apel, Curtea Europeană a reținut

în jurisprudența sa că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți,

anterior confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate și chiar

unor terți de bună - credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată

cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul

nr. 1 (cauza S. contra României).

În ceea ce privește posibilitatea

de despăgubire a reclamantei, prin apelarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, relevante sunt concluziile Curții

Europene în hotărârea pronunțată în cauza M.A. și alții împotriva României, redate

în cele ce urmează:

„222. Curtea observă că,

în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat

prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de

despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.

care merge în direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate,

ar fi eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar

fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce

trebuie îndeplinite.

ia notă de faptul că, fiind confruntată încă de la înființarea sa cu un volum important

de lucru, Comisia Centrală a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deși criteriul

de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare

înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare

a unui „titlu de despăgubire” și mai puțin de 4.000 de plăți au fost efectuate (parag.

77 de mai sus).

pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab

al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de Curte în

hotărârea F. menționată mai sus și a fost recunoscut de Înalta Curte de Casație

și Justiție. Aceasta din urmă a criticat lipsa de diligență a Comisiei Centrale

și a obligat-o pe aceasta să analizeze dosarele într-un „termen rezonabil"

(parag. 76 de mai sus).

unui termen legal constrângător, Curtea apreciază că obligația menționată mai sus

riscă să fie teoretică și iluzorie și că dreptul de acces la o instanță pentru a

denunța întârzierea acumulată în fața Comisiei Centrale amenință să fie golit de

conținutul său.

notă de sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile

naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște

că este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsă de lentoarea

cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului „Proprietatea",

deși această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacțiilor

ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii „titlurilor de despăgubire"

spre piața bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară”.

În ceea ce privește protecția

pârâților recurenți, care prin admiterea acțiunii în revendicare ar fi, la rândul

lor, evinși de bun, relevantă este hotărârea din 24 martie 2009 a Curții Europene

a Drepturilor Omului, în cauza T.T. împotriva României, redată în extras în cele

ce urmează.

„40. Jurisprudența furnizată

de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situația reclamantului li s-ar

fi acordat cel puțin prețul de cumpărare indexat și eventual, despăgubiri până la

valoarea de piață actuală a proprietății, precum și rambursarea oricăror costuri

angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei.

specula în acest caz care ar fi fost soluția unei acțiuni în despăgubire dacă reclamantul

ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanțele interne

în situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în

care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care

reclamanților, care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din

cauza de față, li s-a acordat numai prețul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea

pierdută.

mulțumită că această cale de atac, oferită de C. civ., este suficientă pentru a

asigura o reparație în situații precum cea a reclamantului.

trebuit, astfel, să uzeze de această cale de atac înainte de a introduce plângerea

în fața Curții”.

Prin Legea nr. 1/2009

s-a introdus art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care prevede că proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În consecință, evingerea

recurenților pârâți din cauza dedusă judecății, prin admiterea acțiunii în revendicare,

nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor acestora,

garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, câtă vreme aceștia

au posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obține valoarea de circulație

a imobilului în litigiu.

Constatând, prin urmare,

că în cauză s-a făcut o corectă soluționare a cauzei din perspectiva art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312

alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții T.G.D.G. ȘI T.G.D. împotriva deciziei civile nr. 273

A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2012.