ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3245/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 273A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanții - pârâți T.G.D.G. și T.G.D. împotriva sentinței civile nr. 1591 din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ț.V.F., fiind obligați apelanții pârâți către intimatul reclamant la plata cheltuielilor de judecată în suma de 1.700 RON. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 București sub nr. 10600/300 din 04 octombrie 2007, precizată la data de 16 septembrie 2008 în urma declinării competenței către Tribunalul București, reclamantul Ț.V.F.

a chemat în judecată pe pârâții T.G.D.G. și T.G.D. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în București, strada A.R., apartament compus din 4 camere, bucătărie în cota indiviză de 6,35 m.p., culoar în cotă indiviză de 8,83 m.p., oficiu, cămara, w.c., baie, terasă în suprafață de 18,13 m.p., în suprafață utilă totală de 110,34 m.p. împreună cu cota indiviză de 10,70% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață de 31,14 m.p., situat sub construcție.

Prin sentința civilă nr. 1591 din 14 octombrie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997. Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității, pârâții au susținut că după apariția Legii nr. 10/2001 reclamantul nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. Tribunalul a constatat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedura de restituire a bunurilor care, înainte de intrarea în vigoare a legii menționate ieșiseră din patrimoniul statului, cum este și cazul imobilului în litigiu.

Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură de restituire numai pentru acele imobile care la momentul intrării sale în vigoare se mai aflau sub puterea decizională a statului. Întrucât pentru imobilul în litigiu Legea nr. 10/2001 nu reglementează nici o procedură de restituire în natură, singura modalitate juridică prin care reclamantul poate obține imobilul în natură este acțiunea în revendicare.

De asemenea, este irelevant faptul că prin sentința civilă nr. 9008 din 3 iulie 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 20050/1998 a fost respinsă cererea prin care se solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare invocat de către pârâți drept titlu de proprietate, întrucât scopul acțiunii în revendicare este acela de a stabili care din titlurile invocate de părți este preferabil, chiar în ipoteza în care niciunul dintre titlurile invocate nu este afectat de vreo cauză de nulitate absolută sau, afectat fiind de o cauză de nulitate, a fost totuși salvgardat într-un litigiu anterior de la aplicarea sancțiunii nulității ca urmare a reținerii împrejurării încheierii lui cu buna-credință.

Etajele 1 și 2 ale imobilului din strada A.R. au fost dobândite de M.G.T. împreună cu cota parte indiviză din teren și construcție prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 februarie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Reclamantul este moștenitorul numitei M.G.T. (M. în urma divorțului), așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor 9 iulie 2008 emis de Biroul Notarial Public Asociați „C.". Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la T.G.M., așa cum rezultă din adresa emisă de SC A. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997 pârâții au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin R. SA, apartamentul nr. 2 al imobilului sus-menționat.

Comparând titlurile de proprietate invocate de părți asupra apartamentului sus-menționat, Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 4825/1997 a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanta C.M. împotriva pârâților Consiliul Local al Municipiului București, Consiliul Local al sectorului 2 și SC A. SA, fiind obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate apartamentul nr. 3 și apartamentul nr. 4 situate în București, strada A.R. Ca atare, prin sentința civilă sus-menționată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat împrejurarea că statul nu are un titlu valabil asupra imobilului.

Nevalabilitatea titlului statului conduce la concluzia că imobilul și dreptul de proprietate asupra acestuia nu au ieșit în mod valabil din patrimoniul numitei T.M., dreptul astfel conservat fiind transmis ulterior reclamantului prin moștenire. Pe de altă parte, titlul pârâților provine de la un neproprietar, întrucât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului. Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate de către pârât, Curtea a apreciat că apelul este nefondat. 1. Referitor la critica vizând menționarea eronată în cuprinsul considerentelor sentinței a numelui și prenumelui pârâților apelanți. Acest aspect constituie o eroare materială care poate fi îndreptată pe calea stabilită de art. 281 C. proc.

civ., câtă vreme noțiunea de greșeală materială are, în sensul textului citat, înțelesul de eroare materială vizibilă săvârșită cu ocazia redactării hotărârii, iar pentru exercitarea dreptului de a formula o cerere de îndreptare a erorii materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., legea nu prevede vreun termen de decădere. 2. Referitor la critica vizând excepția inadmisibilității acțiunii. De principiu, inadmisibilitatea circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere, a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant.

Față de dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 - pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât admisibilitatea cât și temeinicia acțiunii în revendicare trebuie analizate prin raportare la reglementările internaționale în materia drepturilor omului, în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului (așa cum au fost interpretate și aplicate de instanța de contencios european). Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în privința concursului dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun - art. 480 C. civ., că are prioritate Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparator și care reglementează o procedură aparte pentru retrocedarea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai precizat că o astfel de acțiune devine admisibilă, adoptând ideea acordării prevalenței Convenției Europeană a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare, dacă fostul proprietar, deposedat abuziv se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în raport de circumstanțele concrete ale speței, rezultă că Legea nr. 10/2001 (legea specială care se aplică cu prioritate) se dovedește a fi incompatibilă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În verificarea compatibilității legii speciale cu Convenția Europeană s-a făcut referire la jurisprudența Curții Europene de Justiție, subliniindu-se faptul că prin hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza M.A., hotărâre care confirmă astfel decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde se arată că instanțele de judecată, învestite cu o cerere de revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces la instanță.

Aplicând raționamentele anterior expuse, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, în situațiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt, rezultă că acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă. Așa cum Curtea Europeană a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibilă.

O dovadă a ineficacității procedurii legii speciale este reprezentată de chiar aspectul nesoluționării nici până în prezent, a notificării formulate de autoarea reclamantului cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, în temeiul legii speciale de reparație, așa cum rezultă din adresa din 10 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului București. Apărarea intimaților în sensul că reclamanții aveau posibilitatea să se îndrepte cu o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, în situația refuzului soluționării până în prezent, a notificării, nu este fondată, atât timp cât atât instanța de contencios european, ca și instanța supremă română au recunoscut admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun, finalitatea ambelor acțiuni, indiferent de temeiul lor juridic concret, fiind aceeași, efectivitatea lor fiind, însă, diferită.

În acest sens, Curtea reține statuarea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza M.A. împotriva României anterior citată, potrivit cu care „lipsa de răspuns al autorităților administrative la cererile de restituire introduse în temeiul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, le-a făcut pe reclamante să sufere o sarcină disproporționată, aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță”. În acest sens, Curtea are în vedere și faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamant nu mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, conform contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate, din 28 ianuarie 1997, încheiat cu SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, în absența îndeplinirii condiției prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea uza, pentru restituirea în natură a apartamentului litigios, de procedura prealabilă a notificării unității deținătoare, așa încât, într-o asemenea situație, nu se poate nega dreptul fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia la revendicarea pe cale judecătorească a bunului preluat abuziv de stat. În raport de toate aceste considerente, Curtea concluzionează că reclamantul avea deschisă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 calea acțiunii în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că, în raport de toate considerentele anterior expuse, critica apelanților referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității, este nefondată.

3. Referitor la critica vizând greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat și la omisiunea motivării sentinței, sub acest aspect. Pârâții au invocat, la termenul de judecată din data de 16 septembrie 2008, excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 9008/2008 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, excepție soluționată de prima instanță, la termenul anterior menționat, astfel că nu se mai impunea reluarea analizei acesteia și în cuprinsul considerentelor - încheierea pronunțată, care cuprindea dezlegarea acestei probleme de drept, face corp comun cu sentința. Potrivit art. 166 C. proc. civ., pentru a se susține excepția autorității de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză.

Or, din cuprinsul sentinței civile nr. 9008/2008 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, reiese că, deși acțiunea a fost formulată de numita C.M., autoarea reclamantului din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâții T.G.D.G., T.G. și R. SA, aceasta a avut un obiect diferit de acțiunea cu care a fost sesizată prima instanță, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare din 28 ianuarie 1997. Sentința civilă nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2 București cuprinde modalitatea în care au fost dezlegate aspectele litigioase în raporturile dintre părți, vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995 și buna credință a pârâților la momentul cumpărării acestui imobil, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prima instanță, a procedat la valorificarea în cadrul considerentelor avute în vedere la adoptarea soluției pronunțată în cauză doar a efectelor produse de sentința civilă nr. 2472/1998, pronunțată de Judecătoria sector 2 București, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantului în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului București, Consiliul Local al sectorului 2 și SC A. SA.

Or, în raport de statuările, intrate în puterea lucrului judecat, din cuprinsul sentinței civile nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2 București Curtea, în aceste limite, critica este fondată, prima instanță având obligația să dea eficiență puterii de lucru judecat dedusă din ambele sentințe sus menționate, atât în ceea ce privește analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 dar și din perspectiva necesității verificării calității părților de a fi deținători ai unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul mecanismului de comparare a titlurilor invocate de ambele părți asupra aceluiași bun.

4. În ceea ce privește compararea de titluri. Prima instanța a reținut, aspect care nu face obiect al contestației în prezenta cale de atac, intrând așadar în putere de lucru judecat, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, constatare fundamentată pe contradicția dintre actul normativ de preluare a bunului imobil, reprezentat de Decretul nr. 92/1950 și prevederile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat dar și cu cele ale art. 480-481 C. civ., o atare preluare fiind calificată în chiar cuprinsul legii speciale de reparație - art. 2 alin. (2) în vigoare la momentul introducerii acțiunii, ca fiind abuzivă.

În plus, în mod corect a reținut instanța de fond că această calitate se impune a fi analizată din perspectiva efectelor produse de sentința civilă nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sector 2 București. Deși apelanții pârâți susțin că această hotărâre judecătorească nu vizează imobilul revendicat în prezenta cauză, această împrejurare a fost corect analizată de către prima instanță, iar această sentință vizează în fapt toate unitățile locative situate la etajul 1 al clădirii, deci și apartamentul revendicat în cauza de față.

Astfel, în cuprinsul sentinței civile nr. 2472/1998 se arată neechivoc faptul că acțiunea a vizat apartamentul nr. 3 identificat și ca „etaj 1” al imobilului din strada A.R., că prin contractul de vânzare- cumpărare din 1 februarie 1946, autoarea reclamantului a dobândit etajul 1 și 2 din imobilul sus menționat, astfel că era firesc ca acțiunea în revendicare promovată să aibă ca obiect bunul imobil individualizat conform actului de dobândire. În anul 1997 (data înstrăinării apartamentului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995), la etajul 1 nu exista un apartament care să poarte nr. 3 ci apartamentul revendicat și apartamentul nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului, astfel cum rezultă din adresa SC A. SA, existentă la dosar, situație menținută și în anul 1998 - data pronunțării sentinței nr. 2472/1998 dar și în prezent.

Prin expertiza tehnică efectuată în cauză - Dosar nr. 10600/300/2007 al Judecătoriei sector 2 București, s-a constatat că apartamentul 2 a fost vândut „parțial” pârâților, iar prin sentința civilă nr. 1523/2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă, s-a constatat că, la data construcției clădirii, etajul 1 reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în două unități locative distincte, bucătăria și culoarul fiind în folosința comună a celor unități locative astfel formate.

În același timp, faptul că apelanții pârâți nu au fost parte în acest litigiu, nu înlătură posibilitatea reclamantului de a valorifica, din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească și a modului de punere în valoare a acestuia, ca mijloc de probă, în dovedirea calității sale de titular al dreptului dedus judecății, aspectul analizat și intrat în puterea lucrului judecat, încadrându-se în noțiunea de chestiune prejudicială, în sensul larg al acesteia. În plus, referitor la susținerile apelanților în sensul lipsei calității procesuale a pârâților care au stat în acel proces, în cauză nu s-a probat că această hotărâre judecătorească ar fi fost desființată prin intermediul căilor extraordinare de atac, aceasta fiind singura posibilitate prin care, aspectele definitiv și irevocabil statuate în cuprinsul său, ar fi putut fi cenzurate.

Față de cele anterior reținute în cadrul situației de fapt existente în cauză, consecința constatării nevalabilității titlului statului constă în ceea că dreptul de proprietate al autoarei reclamantului nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia, acest drept existând în patrimoniul acesteia și la momentul la care statul a înstrăinat apartamentul litigios, astfel că reclamantul este titularul dreptului de proprietate pe care îl opune în acțiunea în revendicare dedusă judecății. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Europene - cauzele M.A. împotriva României, J. împotriva României - hotărârea din 29 iunie 2006, D.V.

împotriva României - hotărârea din 21 septembrie 2010: „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”, astfel că, în raport de starea de fapt anterior reliefată, concluzia care se impune este aceea că reclamantul este titular al unui „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Titlul pârâților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București reprezentată de SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Valabilitatea contractului încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentul revendicat în prezenta cauză, a făcut anterior promovării acestei acțiuni, obiect al cenzurii instanțelor de judecată, care, prin sentința civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sector 2 București, au respins acțiunea în constatarea nulității acestei convenții. Această hotărâre îi este opozabilă reclamantului, fiind pronunțată în contradictoriu cu autoarea sa, aspectele asupra cărora instanțele anterioare au statuat irevocabil, impunându-se cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză. În raport de aceste statuări, criticile referitoare la omisiunea primei instanțe de a reține, în ceea ce privește această convenție, că erau îndeplinite condițiile de validitate impuse de art. 948 pct. 4 și art. 968 C. civ.

la încheierea contractului de vânzare - cumpărare și la buna credință a pârâților, sunt fondate. Prin urmare, ambele părți au un „bun” în sensul Convenției. În concursul dintre apelanții pârâți și intimatul reclamant, Curtea a observat că cel din urmă se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu autoritățile statului care, anterior soluționării acestei acțiuni, în temeiul Legii nr. 112/1995, au efectuat acte de dispoziție, asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către pârâți și în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamantul este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, drept recunoscut inclusiv printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în anul 1998, aceasta nu a primit până în prezent nici o despăgubire pentru imobilul de care autoarea sa fost deposedată abuziv.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a hotărât cu valoare de principiu că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia și terții au fost de bună - credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza S. contra României). Curtea are în vedere faptul că în jurisprudența actuală a Curții Europene s-a reținut că în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (a se vedea cauza cauza T.T.

împotriva României, Publicată în M. Of. nr. 778/13.11.2009). În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în materie, Curtea Europeană a reținut caracterul concret, eficient și accesibil al sistemului reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale speței, la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și la jurisprudența în materie a Curții Europene, care înlătură aplicarea dispozițiilor de drept intern, respectiv art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a bunului litigios, prin admiterea acțiunii în revendicare, se impune a fi apreciată ca unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamant.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții T.G.D.G. și T.G.D., criticând-o pentru următoarele motive: 1. S-a soluționat greșit excepția puterii de lucru judecat. Astfel, Curtea de Apel reține că nu există identitate de obiect între obiectul cauzei finalizată prin sentința nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2, pe care au invocat-o ca reper al acestei excepții, deoarece acțiunea inițiată de C.M., autoarea intimatului Ț.V.F., a avut ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997. Ori, identitatea pe care o presupune puterea de lucru judecat nu trebuie să fie absolută, atât timp cât se urmărește obținerea imobilului, în materialitatea sa, indiferent cum sunt formulate petitele acțiunii.

2. Calificarea greșită a efectelor sentinței civile nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București. În mod greșit se califică sentința civilă nr. 2472/1998 ca având putere de lucru judecat în cauza de față, când se consideră că apartamentul pe care îl dețin are numărul 3, în loc de numărul 2, cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997. Instanța de apel stabilește că e lipsit de relevanță că în sentință se menționează apartamentul numărul 3, deoarece prin acțiune reclamanta a dorit a se revendica apartamentul nr. 2, pe ideea că „(...) la etajul 1 nu există un apartament care să poarte nr. 3, ci apartamentul revendicat și apartamentul nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului". Realitatea contrazice această presupunere făcută de Curte.

La data de 28 ianuarie 1997 au cumpărat de la SC R. SA apartamentul numărul 2 din imobilul în discuție. Obiectul cererii de chemare în judecată, al primei revendicări, a vizat în mod indubitabil apartamentul nr. 3 de la etajul 1 și apartamentul nr. 4 de la etajul 2, iar sentința civilă nr. 2472/1998 a obligat SC A. SA și CCMB să îi lase reclamantei apartamentul nr. 3 și 4 din imobil.

Prin urmare, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești nu are nicio valabilitate, nicio forță juridică, deoarece nu există identitate de părți (contractul lor de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu SC R. SA, iar revendicarea a fost promovată împotriva SC A. SA, o altă persoană juridică) sau de obiect (apartamentul lor are numărul 2 și s-au revendicat apartamentul numărul 3 și apartamentul numărul 4). Dacă ar fi fost vorba despre apartamentul numărul 2 în sentința nr. 2472/1998, nici nu ar mai fi fost necesară acțiunea în revendicare de față, așa cum nu ar mai fi fost necesară acțiunea în nulitatea absolută a contractului din 28 ianuarie 1997, putându-se iniția o simplă acțiune în evacuare.

3. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., ale Legii nr. 10/2001 și ale deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanța nu s-a raportat riguros la datele reale ale cazului în speță. Dispozițiile art. 44 din Constituția României garantează dreptul de proprietate, iar art. 148 și art. 20 din Constituția României prevede că tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Complexitatea cauzei impunea ca instanța să țină seama de decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Accentul pus în decizia aceasta, în soluționarea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, a fost pe transferul analizei juridice din perspectiva dreptului intern (a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar) către o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea unei existente unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimonial pârâților. Înalta Curte de Casație și Justiție a dat, așa cum a procedat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, valoare principiului securității raporturilor juridice și efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.

Instanța de apel nu a respectat aceste statuări din decizia în interesul legii. În hotărârea pronunțată în cauza R. contra României, similară cauzei, cumpărătorilor apartamentului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a stabilit că trebuie să li se recunoască cel puțin o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință.

Principiul stabilității raporturilor juridice civile vine din necesitatea particularizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin teza potrivit căreia: „atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționale - cauza Pincova și Pine - și că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele particulare ale flecarei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu buna credință, nu trebuie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri”. În acord cu jurisprudența constantă și explicită a instanței europene, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimonial său.

Cu referire la hotărârile pronunțate în Cauza V., Cauza Va. contra României, Cauza S. și Cauza K. contra României, se precizează că în privința intimatului, valoarea patrimonială ce se impune a fi protejată și garantată este numai dreptul la plata despăgubirilor, astfel cum acesta a fost definit în legislația specială, având doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, neputându-se recunoaște proprietarei deposedată/moștenitorului acesteia, decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare în cauză, prin care a susținut legalitatea deciziei de apel, detaliat pentru fiecare motiv de recurs. Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: 1. În cauză s-a reținut în mod corect că nu operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 9008/2008 a Judecătoriei sector 2. Potrivit art. 1201 C. civ., în vigoare la data sesizării și pronunțării în primă instanță, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

S-a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale în condițiile în care sentința invocată în susținerea excepției a fost pronunțată într-un dosar având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâții recurenți în baza Legii nr. 112/1995. Deși scopul final urmărit prin cele două acțiuni, prima în nulitatea unui act juridic (cu efect restabilirea situației anterioare) iar a doua în revendicare, este același, respectiv redobândirea imobilului, nu se poate reține în speță identitatea de obiect impusă de norma legală menționată. Mai mult, și cauza este diferită, întrucât în procesul având ca obiect nulitatea actului de vânzare-cumpărare aceasta este reprezentată de nerespectarea dispozițiilor legale la data încheierii, în vreme ce în cazul revendicării de față aceasta este reprezentată de compararea titlurilor asupra aceluiași bun.

2. În ceea ce privește dreptul de care se prevalează reclamanții, cu referire la sentința pronunțată în acțiunea în revendicare formulată de autoarea reclamantului împotriva statului. Instanța de apel a reținut că sentința civilă nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sector 2 București vizează în fapt toate unitățile locative situate la etajul 1 al clădirii, deci și apartamentul revendicat în cauza de față. S-a făcut referire în acest sens la mai multe considerente, după cum urmează. Din cuprinsul sentinței civile nr. 2472/1998 rezultă că în aceasta se arată neechivoc faptul că acțiunea a vizat apartamentul nr. 3 identificat și ca „etaj 1” al imobilului din strada A.R., în vreme ce prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 februarie 1946, autoarea reclamantului a dobândit etajul 1 și 2 din imobilul sus menționat, fiind astfel firesc ca acțiunea în revendicare promovată să aibă ca obiect bunul imobil individualizat conform actului de dobândire.

În anul 1997 (data înstrăinării apartamentului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995), la etajul 1 nu exista un apartament care să poarte nr. 3, ci apartamentul revendicat și apartamentul nr. 3 bis, care împreună ocupau etajul 1 al imobilului, astfel cum rezultă din adresa SC A. SA, existentă la dosar, situație menținută și în anul 1998 - data pronunțării sentinței nr. 2472/1998 dar și în prezent. Prin expertiza tehnică efectuată în cauză s-a constatat că apartamentul 2 a fost vândut „parțial” pârâților, iar prin sentința civilă nr. 1523/2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă, s-a constatat că, la data construcției clădirii, etajul 1 reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în două unități locative distincte, bucătăria și culoarul fiind în folosința comună a celor unități locative astfel formate.

Această constatare a fost valorificată în cauză sub forma prezumției lucrului judecat, și nu cu autoritate de lucru judecat în sensul art. 1201 C. civ., față de apărările privind lipsa identității elementelor pe care aceasta le presupune, la care se face referire în cadrul criticii. În răsturnarea acesteia, pârâții recurenți se folosesc de o parte dintre probele avute în vedere de instanță, care nu mai pot fi reapreciate în recurs, din perspectiva art. 304 C. proc. civ. Apărarea în sensul că dacă ar fi fost vorba despre apartamentul numărul 2 în sentința nr. 2472/1998, nici nu ar mai fi fost necesară acțiunea în revendicare de față, așa cum nu ar mai fi fost necesară acțiunea în nulitatea absolută a contractului din 28 ianuarie 1997, putându-se iniția o simplă acțiune în evacuare, nu poate infirma concluzia instanței.

Prin acțiunea în nulitate și prezenta acțiune în revendicare se tinde tocmai la redobândirea în fapt a imobilului deținut de către pârâții recurenți, dreptul fiind confirmat în instanță, irevocabil. Acțiunea în evacuare presupune lipsa titlului, or pârâții recurenți se prevalează de existența acestuia, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/2005. 3. În cauză s-a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legale incidente, în această noțiune incluzându-se și decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secții unite. Potrivit acestei decizii, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Față de limitele fixate prin cererea de recurs și statuările instanței de apel, soluționarea cauzei se circumscrie tezei a doua din decizia în interesul legii. După cum în mod corect s-a reținut în cauză, ambele părți dețin un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Titlul reclamantului este reprezentat de sentința nr. 2472/1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, iar acesta reprezintă un „bun” în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene - cauza M.A.

și alții împotriva României, în care s-a subliniat faptul că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct. 140). Titlul pârâților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București reprezentată de SC R. SA, în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui valabilitate a fost confirmată prin sentința civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sector 2 București, prin respingerea acțiunii în constatarea nulității.

Deși reclamantul este titular al dreptului de proprietate, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în anul 1998, nu a intrat în posesie și nu a primit până în prezent nicio despăgubire pentru imobilul de care autoarea sa fost deposedată abuziv. Anterior soluționării acțiunii în revendicare împotriva statului, acesta a efectuat acte de dispoziție asupra bunului asupra căruia poartă litigiul, înstrăinându-l. Sub acest aspect, după cum a reținut și instanța de apel, Curtea Europeană a reținut în jurisprudența sa că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, anterior confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate și chiar unor terți de bună - credință, reprezintă o privare de proprietate care, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 (cauza S. contra României).

În ceea ce privește posibilitatea de despăgubire a reclamantei, prin apelarea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și procedura reglementată de Legea nr. 247/2005, relevante sunt concluziile Curții Europene în hotărârea pronunțată în cauza M.A. și alții împotriva României, redate în cele ce urmează: „222. Curtea observă că, în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate. 223. Această unificare, care merge în direcția bună prin faptul că implementează proceduri simplificate, ar fi eficientă dacă autoritățile competente, și în special Comisia Centrală, ar fi dotate cu mijloace umane și materiale corespunzătoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.

224. În acest sens, Curtea ia notă de faptul că, fiind confruntată încă de la înființarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centrală a examinat dosarele în ordine aleatorie. Deși criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui „titlu de despăgubire” și mai puțin de 4.000 de plăți au fost efectuate (parag. 77 de mai sus). 225. Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost deja identificat de Curte în hotărârea F. menționată mai sus și a fost recunoscut de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta din urmă a criticat lipsa de diligență a Comisiei Centrale și a obligat-o pe aceasta să analizeze dosarele într-un „termen rezonabil" (parag. 76 de mai sus). 226. Totuși, în lipsa unui termen legal constrângător, Curtea apreciază că obligația menționată mai sus riscă să fie teoretică și iluzorie și că dreptul de acces la o instanță pentru a denunța întârzierea acumulată în fața Comisiei Centrale amenință să fie golit de conținutul său. 227. În fine, Curtea ia notă de sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat.

Cu toate acestea, Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului „Proprietatea", deși această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacțiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii „titlurilor de despăgubire" spre piața bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară”. În ceea ce privește protecția pârâților recurenți, care prin admiterea acțiunii în revendicare ar fi, la rândul lor, evinși de bun, relevantă este hotărârea din 24 martie 2009 a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza T.T. împotriva României, redată în extras în cele ce urmează. „40. Jurisprudența furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situația reclamantului li s-ar fi acordat cel puțin prețul de cumpărare indexat și eventual, despăgubiri până la valoarea de piață actuală a proprietății, precum și rambursarea oricăror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei.

41. Deși Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluția unei acțiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanțele interne în situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanților, care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantului din cauza de față, li s-a acordat numai prețul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută. 42. Curtea se declară mulțumită că această cale de atac, oferită de C. civ., este suficientă pentru a asigura o reparație în situații precum cea a reclamantului.

43. Reclamantul ar fi trebuit, astfel, să uzeze de această cale de atac înainte de a introduce plângerea în fața Curții”. Prin Legea nr. 1/2009 s-a introdus art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. În consecință, evingerea recurenților pârâți din cauza dedusă judecății, prin admiterea acțiunii în revendicare, nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor acestora, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, câtă vreme aceștia au posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obține valoarea de circulație a imobilului în litigiu.

Constatând, prin urmare, că în cauză s-a făcut o corectă soluționare a cauzei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții T.G.D.G. ȘI T.G.D. împotriva deciziei civile nr. 273 A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2012.