ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2877/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2877/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 3276 din 04 mai 2010, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie

civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Valoarea de piață a

imobilului ce face obiectul prezentei cereri este, potrivit raportului de

expertiză, de 567.180 lei.

Instanța a apreciat

că nu este vorba în cauză de o modificare în ceea ce privește cuantumul

obiectului cererii pentru a se reține incidența art. 181 C. proc. civ., dat

fiind faptul că reclamanții nu au indicat la momentul introducerii cererii un

cuantum exact al valorii obiectului acesteia și că, de altfel, acest lucru nici

nu ar fi fost posibil față de specificul cererii.

Astfel, cererea de

chemare în judecată are ca obiect restituirea prețului de piață al unui imobil,

iar art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, act normativ pe ale cărui

dispoziții reclamanții își întemeiază în drept cererea, prevede că acest preț

se stabilește prin expertiză.

Pentru aceste motive,

în baza art. 158 și art. 159 pct. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., Judecătoria sector 5 București a apreciat întemeiată excepția invocată și

a admis-o dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

28683/3/2010, la data de 14 iunie 2010.

Prin sentința civilă

nr. 1718 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Municipiului București, prin Primarul

General; a respins acțiunea împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 138.000 Euro la cursul

de schimb valutar BNR leu/Euro din ziua plății respectiv la contravaloarea în

lei a 138.000 Euro, reprezentând prețul de piață al imobilului apartament nr. 1

și cele două boxe situat în București sectorul 2, dobândit în temeiul Legii nr.

112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998

și a actului adițional nr. 2276/A din 25 decembrie 1998; a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 600 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Analizând excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General,

tribunalul a reținut că excepția este fondată pentru următoarele considerente

de fapt și de drept:

Obiectul cererii de

chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâtului la restituirea

prețului de piață al apartamentului nr. 1 cu privire la care, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare

imobiliară, imobilul fiind dobândit de către cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar temeiul de drept al cererii indicat în mod expres de către reclamanți este

reprezentat de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut

incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu

care restituirea prețului de piață al imobilelor prevăzut de art. 50 alin. (2)

1

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, la data introducerii

acțiunii Ministerul Finanțelor Publice, iar cererea de chemare în judecată s-a

formulat și împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

persoană juridică distinctă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Legea nr. 10/2001

prin dispozițiile sale speciale stabilește calitatea de pârât a Ministerului

Finanțelor Publice, în nume propriu și nu ca reprezentant al Statului Român or,

la interpelarea expresă a instanței de judecată s-a precizat în mod expres că

pârâtul chemat în judecată este Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice. În această ultimă situație răspunderea aparține Statului Român, iar

reprezentantul său legal este Ministerul Finanțelor Publice potrivit

dispozițiilor art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954.

Având în vedere

dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 pe care reclamanții și-au întemeiat

cererea de chemare în judecată, tribunalul a considerat că excepția lipsei

calității procesuale pasive a celor doi pârâți chemați în judecată este

fondată.

Analizând cererea de

chemare în judecată pe fond, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, tribunalul a constatat că este fondată pentru următoarele considerente

de fapt și de drept:

Prin decizia de apel

nr. 592/A din 23 martie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de apelanții-reclamanți M.A.M. și M.M.R., împotriva

sentinței civile nr. 6276 din 10 septembrie 2004, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, în dosarul nr. 4573/2004, în contradictoriu cu

intimații-pârâți M.D., M.V., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în

sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanții M.A.M. și M.M.R., în contradictoriu

cu pârâții M.D., M.V.; a obligat pârâții M.V. și M.D. să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie a reclamanților apartamentul nr. 1 situat în

București, sectorul 2, compus din 4 camere, vestibul, degajament, WC, cămară,

baie, bucătărie, pivniță, cota parte indiviză de 35,60% din părțile de

folosință comună si suprafață de teren de 40,96 mp, sub construcție dobândit

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998, precum și

2 boxe situate la subsol, cu o suprafață utilă de 9,82 mp și cota indiviză de

4,20% din părțile de folosință comună și suprafața de 1,61 mp teren situat sub

construcție, dobândite prin actul adițional nr. 2276/A din 25 noiembrie 1999 la

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 și a obligat

intimații-pârâți M.V. și M.D. la plata către apelanți-reclamanți a sumei de 500

RON reprezentând cheltuieli de judecată.

La pronunțarea

acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare prin

compararea titlurilor de proprietate este întemeiată, titlul de proprietate al

foștilor proprietari de la care imobilul a trecut în proprietatea statului

fiind preferabil, că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este soluționată

prin admiterea

excepției prescripției

dreptului material la acțiune, iar pârâții

cumpărători au fost de

bună-credință la dobândirea imobilului, iar buna-credință a subdobânditorilor

cu titlu particular nu paralizează acțiunea în revendicare.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la

alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul C.V.V., valoarea de

circulație a imobilului la momentul efectuării expertizei s-a stabilit ca fiind

de 567.180 Ron, iar tribunalul nu poate avea în vedere decât această valoare,

la acest moment, și nu valoarea de circulație stabilită la momentul predării

imobilului către proprietari deoarece la acel moment, pe de o parte, Legea nr.

1/2009 nu intrase în vigoare, iar pe de altă parte, temeiul de drept al cererii

este reprezentat de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 lucru ce rezultă

cu certitudine și față de notele scrise depuse în cauză de către reclamanți,

iar din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că interesează valoarea

imobilului la momentul efectuării expertizei, iar această valoare a

despăgubirilor de stabilește prin expertiză dispună de instanța de judecată în

condițiile legii.

În concluzie,

tribunalul a reținut ca fiind îndeplinite dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 urmând a se admite în parte

acțiunea și obligării pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamanți a sumei de 138.000 Euro la cursul de schimb valutar BNR leu/Euro din

ziua plății respectiv la contravaloarea în lei a 138.000 Euro, reprezentând

prețul de piață al imobilului apartament nr. 1 și cele două boxe situat în

București, sectorul 2, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 și a actului adițional nr.

2276/A din 25 decembrie 1999.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 600 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată iar prin decizia civilă nr. 480 din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a

respins apelul ca nefondat reținându-se următoarele considerente:

Reclamanții au

învestit instanța de fond cu o cerere prin care au solicitat obligarea

pârâților Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață a imobilului ap. 1

și a celor două boxe situat în București, sector 2, dobândit prin contractul de

vânzare – cumpărare nr. 2276/04 decembrie 1998 și a actului adițional nr.

2276/A din 25 noiembrie 1999 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În cuprinsul cererii

de chemare în judecată, reclamantul a invocat ca temei juridic dispozițiile

art. 1337-1351 C. civ. și a Legii nr. 10/2001.

Curtea constată că în

mod corect prima instanță a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, potrivit

regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de

evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speță este

Municipiul București.

Pe de altă parte,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o

situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a

libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea

corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin.

(1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca

mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că

sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un

fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin

dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2)

Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite

de taxele de timbru.

(3) Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă

specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea

despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel

de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la

aplicare - potrivit regulii general acceptate

specialia generalibus derogant

-

norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a

vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție

pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel

a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile

reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al

imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor

necesare și utile), este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Ca urmare, instanța

de apel a constat că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă

ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată

în raportul juridic dedus judecății.

Pentru soluționarea

motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, instanța de apel a reținut

incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, prin

care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât

situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost

anulat, s-a admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul

de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea

de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în

același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului

și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra

imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată

împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract

valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2)

1

al

art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

În acord cu cele

reținute mai sus, s-a mai constat că, într-adevăr, contractul de vânzare

cumpărare al reclamanților nu a fost desființat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, ci s-a admis, împotriva acestora,

acțiunea în revendicare formulată de către moștenitorii foștilor proprietari ai

imobilului, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 188/2007 pronunțată de Curtea de apel, secția a IIIa

civilă pentru cauze cu minori și de familie.

Față de situația

premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - se impune ca

instanța să analizeze celelalte aspecte invocate de către apelant și care

vizează fondul cauzei.

S-a

mai apreciat că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 se găsesc în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost

perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de

Legea nr. 112/1995.

Or,

în cauză, circumstanțele în care statul a înstrăinat apartamentul în raport de

care reclamanții invocă pretențiile au făcut obiectul litigiului în care titlul

reclamanților a fost „desființat”, astfel că această analiză a întrunirii

cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la

aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească,

definitivă și irevocabilă, hotărâre de desființare la care normele legale fac

trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

În

acest sens s-a reținut că prin decizia civilă nr.

592A din 23 martie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă

s-a reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că

la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu

era formulată o acțiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere

formulată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ceea ce a determinat

instanța a reține că respectivii cumpărători sunt de bună credință. S-a

considierat, relativ la împrejurarea că acțiunea în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare exhibat de cumpărători s-a

soluționat prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune,

prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea titlului

subdobânditorului, că aceasta are semnificația consolidării titlului

cumpărătorilor. Totodată, s-a apreciat în considerentele respectivei sentințe,

că buna credință a cumpărătorilor nu paralizează acțiunea în revendicare, motiv

pentru care s-a considerat că se impune admiterea acțiunii în revendicare.

Față

de aceste considerente care se impun cu autoritate de lucru judecat, s-a

constatat că în mod corect a fost

stabilită în sarcina apelantului-pârât de

către prima instanță obligația dezdăunării integrale a intimaților-reclamanți

prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea prețului de piață al

imobilului în litigiu, pricinii de față fiindu-i aplicabile dispozițiile art.

50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 și care îndreptățesc chiriașii

cumpărători doar la restituirea prețului de piață pentru imobil.

În ce privește

critica vizând obligarea apelantului pârât la cheltuieli de judecată în fața

instanței de fond, s-a constatat nefondată, prin raportare la dispozițiile art.

274 C. proc. civ., care

reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

În acest sens,

fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții

care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a

acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.

Obligația concretă

stabilită în sarcina uneia din părți, pe care textul de lege susmenționat o și

identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții, reprezintă o sancțiune

procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile

cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudența

instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că

obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de

răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în

justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la

o instanță de judecată.

Instanța de apel a

reținut că, trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării

art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001, instanțele au o practică unitară

în considerarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

or din această perspectivă culpa pârâtului nu poate fi contestată, în

condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor

reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile.

Altfel spus, dreptul

de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a

câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte

a căzut in pretenții.

Practica

judecătoreasca a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul,

ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real

creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente

conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În raport cu textul

de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica

instanțelor a avut în vedere și că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la

un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar,

a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și

onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca

le-a făcut.

Or, în cauza de față,

instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtui Ministerul Finanațelor Publice

obligația dezdăunării reclamanți prin acordarea acestora a valoarii prețului de

piață al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanța de

apel.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând modificarea

ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim aspect, vizează

lipsa calității procesuale pasive, în condițiile în care Ministerul Finanțelor

Publice nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 4

decembrie 1998, în cauză fiind incidentă răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului Primăria Municipiului București față de

pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul din litigiu,

la prețul de circulație.

O altă critică,

vizează greșita interpretare și aplicare a legii față de dispozițiile art. 1336

C. civ.

În acest sens ,se

susține că în situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de

imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare – cumpărare

trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei

Primăria Municipiului București, conform dispozițiilor art. 1337 C. civ.

Recurentul mai

învederează că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și

limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Ca atare, susține

recurentul, în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care

să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Din acest punct de

vedere, recurentul susține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1 indice

1 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică

vizează greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în

care nu există în sarcina sa vreo culpă procesuală.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu

fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu

particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945

– 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în

baza Legii nr. 112/1995.

Astfel

legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor

naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Convenției Europene

a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin

(2

1

) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul

Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și

a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare

unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G.

nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.Of. nr. 610 din 13 septembrie

2010)

După

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între

prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor

interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în

care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin

desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce

reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în

nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea

titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri

valabile de proprietate.

Astfel

că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin.

(3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2)

1

,

și introducându-se art. 50

1

, este evidentă concluzia că, nu în toate

cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens

larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr.

112/1995,

ci această valoare ar trebui

acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de

vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost

evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

Astfel,

față de cele expuse este de reținut că prin decizia civilă nr.

592A din 23 martie 2006

pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă

s-a reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că

la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu

era formulată o acțiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere

formulată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ceea ce a determinat

instanța a reține că respectivii cumpărători sunt de bună credință. S-a mai

considierat, relativ la împrejurarea că acțiunea în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare exhibat de cumpărători s-a

soluționat prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune,

prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea titlului

subdobânditorului, că aceasta are semnificația consolidării titlului

cumpărătorilor. Totodată, s-a retinut în considerentele respectivei hotărâri,

că buna credință a cumpărătorilor nu paralizează acțiunea în revendicare, fiind

admisă astfel acțiunea în revendicare, împotriva chiriașilor cumpărători.

Prin dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă

specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea

despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel

de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la

aplicare - potrivit regulii general acceptate

specialia generalibus derogant

- norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a

vânzătorului pentru evicțiune.

Din perspectiva celor

expuse și a

dispozițiilor alin. (2) și alin (2

1

)

al art. 50 din Lega nr. 1/2009 potrivit cărora restituirea prețului se face de

către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor

publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele

Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost

modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.Of.

nr. 610, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare și aplicare

a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nici

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent.

Nefondată este și

critica legată de acordarea cheltuielilor de judecată față de dispozițiile art.

274 C. proc. civ. în condițiile în care dreptul de a cere restituirea

cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca

efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții.

Astfel nefiind fondate

nici una din criticile recurentului și nefiind incidente nici dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. , recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

deciziei nr. 480A din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 30 aprilie 2012.