ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2877/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3276 din 04 mai 2010, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Valoarea de piață a imobilului ce face obiectul prezentei cereri este, potrivit raportului de expertiză, de 567.180 lei. Instanța a apreciat că nu este vorba în cauză de o modificare în ceea ce privește cuantumul obiectului cererii pentru a se reține incidența art. 181 C. proc.

civ., dat fiind faptul că reclamanții nu au indicat la momentul introducerii cererii un cuantum exact al valorii obiectului acesteia și că, de altfel, acest lucru nici nu ar fi fost posibil față de specificul cererii. Astfel, cererea de chemare în judecată are ca obiect restituirea prețului de piață al unui imobil, iar art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, act normativ pe ale cărui dispoziții reclamanții își întemeiază în drept cererea, prevede că acest preț se stabilește prin expertiză. Pentru aceste motive, în baza art. 158 și art. 159 pct. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Judecătoria sector 5 București a apreciat întemeiată excepția invocată și a admis-o dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28683/3/2010, la data de 14 iunie 2010. Prin sentința civilă nr. 1718 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Municipiului București, prin Primarul General; a respins acțiunea împotriva acestor pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 138.000 Euro la cursul de schimb valutar BNR leu/Euro din ziua plății respectiv la contravaloarea în lei a 138.000 Euro, reprezentând prețul de piață al imobilului apartament nr. 1 și cele două boxe situat în București sectorul 2, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 și a actului adițional nr. 2276/A din 25 decembrie 1998; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, tribunalul a reținut că excepția este fondată pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 cu privire la care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare imobiliară, imobilul fiind dobândit de către cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, iar temeiul de drept al cererii indicat în mod expres de către reclamanți este reprezentat de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care restituirea prețului de piață al imobilelor prevăzut de art. 50 alin. (2) 1 se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, la data introducerii acțiunii Ministerul Finanțelor Publice, iar cererea de chemare în judecată s-a formulat și împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, persoană juridică distinctă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Legea nr. 10/2001 prin dispozițiile sale speciale stabilește calitatea de pârât a Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu și nu ca reprezentant al Statului Român or, la interpelarea expresă a instanței de judecată s-a precizat în mod expres că pârâtul chemat în judecată este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În această ultimă situație răspunderea aparține Statului Român, iar reprezentantul său legal este Ministerul Finanțelor Publice potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954. Având în vedere dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată, tribunalul a considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți chemați în judecată este fondată. Analizând cererea de chemare în judecată pe fond, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că este fondată pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Prin decizia de apel nr. 592/A din 23 martie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți M.A.M.

și M.M.R., împotriva sentinței civile nr. 6276 din 10 septembrie 2004, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. 4573/2004, în contradictoriu cu intimații-pârâți M.D., M.V., a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanții M.A.M. și M.M.R., în contradictoriu cu pârâții M.D., M.V.; a obligat pârâții M.V. și M.D.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamanților apartamentul nr. 1 situat în București, sectorul 2, compus din 4 camere, vestibul, degajament, WC, cămară, baie, bucătărie, pivniță, cota parte indiviză de 35,60% din părțile de folosință comună si suprafață de teren de 40,96 mp, sub construcție dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998, precum și 2 boxe situate la subsol, cu o suprafață utilă de 9,82 mp și cota indiviză de 4,20% din părțile de folosință comună și suprafața de 1,61 mp teren situat sub construcție, dobândite prin actul adițional nr. 2276/A din 25 noiembrie 1999 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 și a obligat intimații-pârâți M.V.

și M.D. la plata către apelanți-reclamanți a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată. La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate este întemeiată, titlul de proprietate al foștilor proprietari de la care imobilul a trecut în proprietatea statului fiind preferabil, că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este soluționată prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pârâții cumpărători au fost de bună-credință la dobândirea imobilului, iar buna-credință a subdobânditorilor cu titlu particular nu paralizează acțiunea în revendicare.

Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul C.V.V., valoarea de circulație a imobilului la momentul efectuării expertizei s-a stabilit ca fiind de 567.180 Ron, iar tribunalul nu poate avea în vedere decât această valoare, la acest moment, și nu valoarea de circulație stabilită la momentul predării imobilului către proprietari deoarece la acel moment, pe de o parte, Legea nr. 1/2009 nu intrase în vigoare, iar pe de altă parte, temeiul de drept al cererii este reprezentat de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 lucru ce rezultă cu certitudine și față de notele scrise depuse în cauză de către reclamanți, iar din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că interesează valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, iar această valoare a despăgubirilor de stabilește prin expertiză dispună de instanța de judecată în condițiile legii.

În concluzie, tribunalul a reținut ca fiind îndeplinite dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 urmând a se admite în parte acțiunea și obligării pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 138.000 Euro la cursul de schimb valutar BNR leu/Euro din ziua plății respectiv la contravaloarea în lei a 138.000 Euro, reprezentând prețul de piață al imobilului apartament nr. 1 și cele două boxe situat în București, sectorul 2, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 și a actului adițional nr. 2276/A din 25 decembrie 1999. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată iar prin decizia civilă nr. 480 din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins apelul ca nefondat reținându-se următoarele considerente: Reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâților Municipiul București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață a imobilului ap. 1 și a celor două boxe situat în București, sector 2, dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2276/04 decembrie 1998 și a actului adițional nr. 2276/A din 25 noiembrie 1999 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat ca temei juridic dispozițiile art. 1337-1351 C. civ. și a Legii nr. 10/2001. Curtea constată că în mod corect prima instanță a soluționat cauza prin trimitere la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speță este Municipiul București. Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile), este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Ca urmare, instanța de apel a constat că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.

Pentru soluționarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desființare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voința legiuitorului și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2) 1 al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

În acord cu cele reținute mai sus, s-a mai constat că, într-adevăr, contractul de vânzare cumpărare al reclamanților nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ci s-a admis, împotriva acestora, acțiunea în revendicare formulată de către moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 188/2007 pronunțată de Curtea de apel, secția a IIIa civilă pentru cauze cu minori și de familie. Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - se impune ca instanța să analizeze celelalte aspecte invocate de către apelant și care vizează fondul cauzei.

S-a mai apreciat că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995. Or, în cauză, circumstanțele în care statul a înstrăinat apartamentul în raport de care reclamanții invocă pretențiile au făcut obiectul litigiului în care titlul reclamanților a fost „desființat”, astfel că această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

În acest sens s-a reținut că prin decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă s-a reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu era formulată o acțiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere formulată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ceea ce a determinat instanța a reține că respectivii cumpărători sunt de bună credință. S-a considierat, relativ la împrejurarea că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare exhibat de cumpărători s-a soluționat prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea titlului subdobânditorului, că aceasta are semnificația consolidării titlului cumpărătorilor.

Totodată, s-a apreciat în considerentele respectivei sentințe, că buna credință a cumpărătorilor nu paralizează acțiunea în revendicare, motiv pentru care s-a considerat că se impune admiterea acțiunii în revendicare. Față de aceste considerente care se impun cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat că în mod corect a fost stabilită în sarcina apelantului-pârât de către prima instanță obligația dezdăunării integrale a intimaților-reclamanți prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea prețului de piață al imobilului în litigiu, pricinii de față fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 și care îndreptățesc chiriașii cumpărători doar la restituirea prețului de piață pentru imobil.

În ce privește critica vizând obligarea apelantului pârât la cheltuieli de judecată în fața instanței de fond, s-a constatat nefondată, prin raportare la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată. În acest sens, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Obligația concretă stabilită în sarcina uneia din părți, pe care textul de lege susmenționat o și identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenții, reprezintă o sancțiune procesuală care are drept scop sancționarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudența instanțelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de judecată. Instanța de apel a reținut că, trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001, instanțele au o practică unitară în considerarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, or din această perspectivă culpa pârâtului nu poate fi contestată, în condițiile în care acesta nu a făcut o recunoaștere a pretențiilor reclamanților deși urmările demersului acestora erau previzibile.

Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții. Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanțelor a avut în vedere și că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut. Or, în cauza de față, instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtui Ministerul Finanațelor Publice obligația dezdăunării reclamanți prin acordarea acestora a valoarii prețului de piață al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanța de apel. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Un prim aspect, vizează lipsa calității procesuale pasive, în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 4 decembrie 1998, în cauză fiind incidentă răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului Primăria Municipiului București față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul din litigiu, la prețul de circulație. O altă critică, vizează greșita interpretare și aplicare a legii față de dispozițiile art. 1336 C. civ.

În acest sens ,se susține că în situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare – cumpărare trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, conform dispozițiilor art. 1337 C. civ. Recurentul mai învederează că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Ca atare, susține recurentul, în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Din acest punct de vedere, recurentul susține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1 indice 1 din Legea nr. 10/2001. O altă critică vizează greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu există în sarcina sa vreo culpă procesuală. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin (2 1 ) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.Of.

nr. 610 din 13 septembrie 2010) După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2) 1 , și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Astfel, față de cele expuse este de reținut că prin decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă s-a reținut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu era formulată o acțiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere formulată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ceea ce a determinat instanța a reține că respectivii cumpărători sunt de bună credință. S-a mai considierat, relativ la împrejurarea că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare exhibat de cumpărători s-a soluționat prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea titlului subdobânditorului, că aceasta are semnificația consolidării titlului cumpărătorilor.

Totodată, s-a retinut în considerentele respectivei hotărâri, că buna credință a cumpărătorilor nu paralizează acțiunea în revendicare, fiind admisă astfel acțiunea în revendicare, împotriva chiriașilor cumpărători. Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Din perspectiva celor expuse și a dispozițiilor alin. (2) și alin (2 1 ) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.Of. nr. 610, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare și aplicare a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nici excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent. Nefondată este și critica legată de acordarea cheltuielilor de judecată față de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. în condițiile în care dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții. Astfel nefiind fondate nici una din criticile recurentului și nefiind incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 480A din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 aprilie 2012.