ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București, la data de 6 iulie 2006, reclamantul B.C.S. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.C.G. și B.B.G., să fie obligați să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1.

Prin sentința civilă nr. 15133 din 19

octombrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin decizia civilă nr. 646/A din 28 mai 2007, a respins ca neîntemeiată,

excepția autorității de lucru judecat; a admis apelul formulat de reclamantă; a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță,

reținând că aceasta nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii dedusă

judecății, în baza art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ce constituie o garanție a

aplicării principiului disponibilității.

Recursul declarat de pârâți a fost

respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 595 R din 1 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

În rejudecare, Judecătoria

sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, reținând că prin cererea din 3 iunie 2008, reclamanta a

precizat valoarea obiectului litigiului, cuantificând-o la suma de 200.000 Euro,

reprezentând valoarea apartamentului din litigiu, iar, în temeiul art. 2 lit. b)

C. proc. civ., competența de soluționare a cererilor având o valoare mai mare

de 500.000 lei revine tribunalului și nu judecătoriei.

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1150 din 15 octombrie 2009, a admis excepția de

necompetență materială a tribunalului, invocată din oficiu, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat

dosarul Curții de Apel București, pentru soluționarea conflictului negativ,

reținând că din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că valoarea

imobilului revendicat la momentul investirii instanței, 6 iulie 2006, este de

229.500 lei, sub pragul valoric legal ce ar atrage competența tribunalului, iar

orice modificare în privința acestei valori intervenită ulterior introducerii

cererii nu are nici o înrâurire asupra competenței instanței inițial investită,

așa cum se dispune în mod expres prin prevederile art. 18

1

C. proc.

civ.

Fiind investită cu soluționarea

conflictului negativ de competență, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 6F din 22 ianuarie 2010, a stabilit că

instanța competentă să soluționeze litigiul ivit între reclamanta C.N., în

calitate de moștenitor testamentar al numitului B.C.S. și pârâții B.B.G. și B.C.G.,

este Judecătoria sectorului 1 București, căreia i-a înaintat dosarul pentru

continuarea judecății.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și

valoarea lui după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu

putință.

În speță, prin cererea de chemare în

judecată din 6 iulie 2006, reclamantul nu a precizat valoarea obiectului

cererii, iar instanțele, în primul ciclu procesual, nu s-au preocupat de acest

aspect, însă, după casarea cu trimitere spre rejudecare, după doi ani de la

intentarea acțiunii, moștenitoarea reclamantului, C.N., a arătat că imobilul ar

avea o valoare de 200.000 Euro, ceea ce a determinat, în temeiul art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., declinarea competenței materiale de către judecătorie,

instanță reinvestită cu rejudecarea cauzei, către tribunal.

În mod corect, tribunalul, văzând

timpul scurs de la data sesizării instanței și până la data precizării

obiectului cererii, cât și fluctuația prețurilor, a dispus efectuarea unei

expertize care să aibă drept obiectiv valoarea imobilului de la data

introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât cunoașterea acestei

valori era necesară în raport de prevederile art. 18

1

C. proc. civ.,

prin care se statuează că „instanțe investită potrivit dispozițiilor

referitoare la competența, după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă

să judece, chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce

privește cuantumul valorii aceluiași obiect”.

Cum expertul a stabilit că valoarea

imobilului, apartament și teren aferent, era în luna iulie 2006 de 252.165 lei,

evident că dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. nu își au aplicare

în cauză, tribunalul fiind competent să judece, în primă instanță, în materie

civilă, doar procese și cereri al căror obiect au o valoare de peste 500.000

lei.

Competența de soluționare a

litigiului revine, astfel, judecătoriei, instanță cu plenitudine de

jurisdicție, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ., prin care se stipulează că

judecătoria judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de

cele date prin lege, în competența altor instanțe.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat recurs pârâții B.C.G. și B.B.G., iar în dezvoltarea criticilor

formulate au arată că pe parcursul procesului, atât în fața judecătoriei, cât

și în fața tribunalului, reclamanta C.N. a declarat că înțelege să prețuiască

valoarea imobilului revendicat peste suma de 200.000 Euro, această valoare

fiind superioară limitei de 500.000 Ron.

In aceste condiții, s-a încălcat în

mod nejustificat principiul disponibilității procesului civil și că instanța

investită cu soluționarea în fond a conflictului negativ de competență, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, trebuia să dea prioritate precizărilor

reclamantei.

A doua critică pe care recurenții-pârâți

au formulat-o vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză de

către instanța de judecată, întrucât, curtea de apel a ținut cont numai de

constatările unui expert lipsit total de profesionalism si cu o conduita morala

aflata la limita legalității, ignorând cu desăvârșire înscrisurile administrate

de către pârâți, din care rezultă, fără putință de tăgadă, că valoarea

apartamentului în litigiu era la data introducerii acțiunii, iulie 2006, mult

peste suma de 500.000 RON.

S-a concluzionat, că, având în

vedere și faptul că nicio normă procesuală sau substanțială nu transformă proba

cu expertiză într-o „regină a probelor” în procesul civil, instanța ce a

judecat fondul conflictului de competență ar fi trebuit să aibă în vedere

valoarea ce a reieșit din înscrisuri, respectiv valoarea superioara pragului de

500.000 Ron.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Deși nu arată expres, susținând că sentința

recurată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității și că, în

raport de valoarea obiectului pricinii care este de peste 500.000 lei RON, competența

de soluționare a cauzei revine tribunalului, recurenții-pârâți au invocat,

implicit, pronunțarea sentinței recurate cu încălcarea prevederilor art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., care consacră respectarea principiului disponibilității în

procesul civil și a art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind stabilirea

competenței materiale de primă în soluționarea prezentului litigiu.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății”, ceea ce înseamnă că în procesul civil este la latitudinea

reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, ceea ce

înseamnă că acest text de lege este edictat în favoarea reclamantului, iar

încălcarea lui de către instanța de judecată poate fi invocată numai de către

acesta și nu de către pârâți, pe de o parte, iar, pe de altă parte, competența

materială a instanțelor este o excepție de ordine publică, care trebuie

respectată de către instanțele de judecată, întrucât normele care o reglementează

au caracter imperativ.

Nefondată este și critica potrivit

căreia, față de valoarea obiectului cererii de peste 500.00 lei RON, așa cum

rezultă din actele depuse la dosar de către pârâți, competența materială de

primă instanță în soluționarea litigiului aparține tribunalului și nu judecătoriei,

așa cum greșit s-a stabilit prin sentința recurată.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1)

lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță procesele și

cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei

RON, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie

succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului

funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii

formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în

materia fondului funciar.

Potrivit art. 18

1

C.

proc. civ., instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența

după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă,

ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește valoarea aceluiași

obiect.

Deși prin cererea de chemare în judecată

reclamantul nu a arătat expres valoarea obiectului litigiului, adresându-se

judecătoriei, se constatat că, implicit, acesta a făcut o prețuire a valorii

obiectului litigiului ca fiind sub suma de 500.000 lei RON, situație confirmată

și de expertiza efectuată în cauză, al cărei obiectiv a constat în stabilirea

valorii imobilului revendicat la data introducerii acțiunii, la 6 iulie 2006,

și prin care s-a stabilit că valoarea obiectului pricinii la acel moment era de

229.500 lei.

Prin urmare, stabilirea competenței

materiale a instanței se determină după valoarea obiectului pricinii la data

investirii instanței, iar faptul că ulterior, pe baza unei expertize sau prin

precizări ale reclamantului, valorile au fost reactualizate nu atrage

competența altei instanțe, potrivit art. 18

1

C. proc. civ.

De aceea, constatând că valoarea

obiectului litigiului la data investirii instanței era de 229.600 lei, sub pragul

valoric care atrage competența materială de primă instanță a tribunalului,

curtea de apel, în soluționarea conflictului negativ de competență, legal a

stabilit că, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei îi revine

competența materială de primă instanță în soluționarea litigiului.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de recurenții-pârâți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâții B.C.G. și B.B.G. împotriva sentinței nr. 6F din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2011.