ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 6 iulie 2006, reclamantul B.C.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.C.G. și B.B.G., să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 15133 din 19 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 646/A din 28 mai 2007, a respins ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat; a admis apelul formulat de reclamantă; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță, reținând că aceasta nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii dedusă judecății, în baza art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., ce constituie o garanție a aplicării principiului disponibilității. Recursul declarat de pârâți a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 595 R din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În rejudecare, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că prin cererea din 3 iunie 2008, reclamanta a precizat valoarea obiectului litigiului, cuantificând-o la suma de 200.000 Euro, reprezentând valoarea apartamentului din litigiu, iar, în temeiul art. 2 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a cererilor având o valoare mai mare de 500.000 lei revine tribunalului și nu judecătoriei.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1150 din 15 octombrie 2009, a admis excepția de necompetență materială a tribunalului, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București, pentru soluționarea conflictului negativ, reținând că din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că valoarea imobilului revendicat la momentul investirii instanței, 6 iulie 2006, este de 229.500 lei, sub pragul valoric legal ce ar atrage competența tribunalului, iar orice modificare în privința acestei valori intervenită ulterior introducerii cererii nu are nici o înrâurire asupra competenței instanței inițial investită, așa cum se dispune în mod expres prin prevederile art. 18 1 C. proc.

civ. Fiind investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 6F din 22 ianuarie 2010, a stabilit că instanța competentă să soluționeze litigiul ivit între reclamanta C.N., în calitate de moștenitor testamentar al numitului B.C.S. și pârâții B.B.G. și B.C.G., este Judecătoria sectorului 1 București, căreia i-a înaintat dosarul pentru continuarea judecății. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde obiectul cererii și valoarea lui după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință.

În speță, prin cererea de chemare în judecată din 6 iulie 2006, reclamantul nu a precizat valoarea obiectului cererii, iar instanțele, în primul ciclu procesual, nu s-au preocupat de acest aspect, însă, după casarea cu trimitere spre rejudecare, după doi ani de la intentarea acțiunii, moștenitoarea reclamantului, C.N., a arătat că imobilul ar avea o valoare de 200.000 Euro, ceea ce a determinat, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., declinarea competenței materiale de către judecătorie, instanță reinvestită cu rejudecarea cauzei, către tribunal. În mod corect, tribunalul, văzând timpul scurs de la data sesizării instanței și până la data precizării obiectului cererii, cât și fluctuația prețurilor, a dispus efectuarea unei expertize care să aibă drept obiectiv valoarea imobilului de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât cunoașterea acestei valori era necesară în raport de prevederile art. 18 1 C. proc.

civ., prin care se statuează că „instanțe investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența, după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect”. Cum expertul a stabilit că valoarea imobilului, apartament și teren aferent, era în luna iulie 2006 de 252.165 lei, evident că dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. nu își au aplicare în cauză, tribunalul fiind competent să judece, în primă instanță, în materie civilă, doar procese și cereri al căror obiect au o valoare de peste 500.000 lei. Competența de soluționare a litigiului revine, astfel, judecătoriei, instanță cu plenitudine de jurisdicție, în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., prin care se stipulează că judecătoria judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege, în competența altor instanțe. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții B.C.G. și B.B.G., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arată că pe parcursul procesului, atât în fața judecătoriei, cât și în fața tribunalului, reclamanta C.N. a declarat că înțelege să prețuiască valoarea imobilului revendicat peste suma de 200.000 Euro, această valoare fiind superioară limitei de 500.000 Ron. In aceste condiții, s-a încălcat în mod nejustificat principiul disponibilității procesului civil și că instanța investită cu soluționarea în fond a conflictului negativ de competență, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, trebuia să dea prioritate precizărilor reclamantei.

A doua critică pe care recurenții-pârâți au formulat-o vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză de către instanța de judecată, întrucât, curtea de apel a ținut cont numai de constatările unui expert lipsit total de profesionalism si cu o conduita morala aflata la limita legalității, ignorând cu desăvârșire înscrisurile administrate de către pârâți, din care rezultă, fără putință de tăgadă, că valoarea apartamentului în litigiu era la data introducerii acțiunii, iulie 2006, mult peste suma de 500.000 RON. S-a concluzionat, că, având în vedere și faptul că nicio normă procesuală sau substanțială nu transformă proba cu expertiză într-o „regină a probelor” în procesul civil, instanța ce a judecat fondul conflictului de competență ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea ce a reieșit din înscrisuri, respectiv valoarea superioara pragului de 500.000 Ron.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Deși nu arată expres, susținând că sentința recurată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității și că, în raport de valoarea obiectului pricinii care este de peste 500.000 lei RON, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului, recurenții-pârâți au invocat, implicit, pronunțarea sentinței recurate cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră respectarea principiului disponibilității în procesul civil și a art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind stabilirea competenței materiale de primă în soluționarea prezentului litigiu.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, ceea ce înseamnă că în procesul civil este la latitudinea reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, ceea ce înseamnă că acest text de lege este edictat în favoarea reclamantului, iar încălcarea lui de către instanța de judecată poate fi invocată numai de către acesta și nu de către pârâți, pe de o parte, iar, pe de altă parte, competența materială a instanțelor este o excepție de ordine publică, care trebuie respectată de către instanțele de judecată, întrucât normele care o reglementează au caracter imperativ.

Nefondată este și critica potrivit căreia, față de valoarea obiectului cererii de peste 500.00 lei RON, așa cum rezultă din actele depuse la dosar de către pârâți, competența materială de primă instanță în soluționarea litigiului aparține tribunalului și nu judecătoriei, așa cum greșit s-a stabilit prin sentința recurată. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei RON, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Potrivit art. 18 1 C. proc. civ., instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește valoarea aceluiași obiect. Deși prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a arătat expres valoarea obiectului litigiului, adresându-se judecătoriei, se constatat că, implicit, acesta a făcut o prețuire a valorii obiectului litigiului ca fiind sub suma de 500.000 lei RON, situație confirmată și de expertiza efectuată în cauză, al cărei obiectiv a constat în stabilirea valorii imobilului revendicat la data introducerii acțiunii, la 6 iulie 2006, și prin care s-a stabilit că valoarea obiectului pricinii la acel moment era de 229.500 lei.

Prin urmare, stabilirea competenței materiale a instanței se determină după valoarea obiectului pricinii la data investirii instanței, iar faptul că ulterior, pe baza unei expertize sau prin precizări ale reclamantului, valorile au fost reactualizate nu atrage competența altei instanțe, potrivit art. 18 1 C. proc. civ. De aceea, constatând că valoarea obiectului litigiului la data investirii instanței era de 229.600 lei, sub pragul valoric care atrage competența materială de primă instanță a tribunalului, curtea de apel, în soluționarea conflictului negativ de competență, legal a stabilit că, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei îi revine competența materială de primă instanță în soluționarea litigiului.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-pârâți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B.C.G. și B.B.G. împotriva sentinței nr. 6F din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.