ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6504/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15 iunie 2006, reclamanții B.S.A. și B.D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru constatarea nulității absolute a unor decizii date în baza Decretului nr. 223/1974 și obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11, situat în București, str. F., et. 2, sc. B, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 6457 din 23 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat competența pentru soluționarea cauzei către Tribunalul București, secția de contencios administrativ, invocând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 497/2007, iar asupra conflictului negativ de competență creat în cauză s-a pronunțat irevocabil Curtea de Apel București prin Sentința civilă nr. 43 din 3 decembrie 2007, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin Sentința civilă nr. 10285 din 8 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea reclamanților astfel cum a fost formulată, reținând că reclamanții au fost lipsiți în mod arbitrar, de proprietatea lor. Prin Decizia civilă nr. 482 din 2 aprilie 2009, Tribunalul București a admis apelul declarat de Municipiul București împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o, reținând cauza spre soluționare în primă instanță, având în vedere valoarea de peste 500.000 de lei a bunului revendicat.

Rejudecând în fond, în primă instanță, Tribunalul București a pronunțat Sentința civilă nr. 232 din 18 februarie 2010 prin care a respins cererea reclamanților pentru lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, cu motivarea că imobilul nu se mai află în posesia Municipiului București, fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 numiților B.N. și B.M. prin contractul nr. 48/1997. Reclamanții B. au declarat apel împotriva sentinței menționate. Prin Decizia civilă nr. 481 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond - tribunalul București - cu motivarea că instanța de fond a omis să ia act de modificarea cadrului procesual sub aspect subiectiv, în sensul introducerii în proces a persoanelor care au cumpărat imobilul.

Rejudecând în fond cererea modificată formulată de reclamanții B., Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 572 din 4 aprilie 2011 prin care cererea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că imobilul în litigiu face obiectul reglementării unei legi speciale (Legea nr. 10/2001) care se aplică cu prioritate, în speță fiind aplicabilă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, cu privire la raportul dintre legea specială și legea generală. De asemenea, comparând titlurile de proprietate ale părților din proces, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pârâții au probat existența bunului în patrimoniul lor cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B. pentru următoarele motive: a) instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei și, deși nu a respins cererea în revendicare formulată în baza art. 480 C. civ. ca inadmisibilă, i-a trimis pe reclamanți la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează, în realitate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii; b) instanța a încălcat principiul neretroactivității legii și a aplicat o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2008, deși acțiunea a fost formulată în anul 2006; c) instanța nu a comparat titlurile de proprietate ale părților din proces, aspect ce ar fi condus la concluzia că pârâții au dobândit imobilul de la un non - dominus și nu a aplicat principiile cu notorietate cunoscute în practica judiciară cu privire la compararea titlurilor părților din proces într-o acțiune în revendicare "clasică", precum este cea formulată de reclamanți.

Prin Decizia civilă nr. 869 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanții B.D.M. și B.S.A. împotriva Sentinței civile nr. 572 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații B.N. și B.M.

A obligat apelanții la plata sumei de 8000 de lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații B. Curtea de Apel a reținut următoarele: Instanța de fond s-a pronunțat în mod neechivoc asupra fondului cererii reclamanților, reținând că aceștia nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului și că nu justifică existența bunului în patrimoniul lor, potrivit practicii judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului în definirea noțiunii de "bun", iar pârâții, care se află în posesia imobilului, au dovedit dreptul de proprietate asupra bunului prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Este adevărat că instanța a reținut aplicarea cu prioritate a legii speciale în raport de legea generală și aceasta având în vedere că imobilul face obiectul de reglementare al unei legi speciale, iar specialia generalibus derogant, ceea ce nu înseamnă că instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei sau că a respins cererea ca inadmisibilă.

În cadrul procesual creat de reclamant prin invocarea dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța a reținut inexistența dreptului de proprietate al reclamanților asupra obiectului procesului. Instanța nu a încălcat principiul neretroactivității legii civile prin aplicarea unei interpretări obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă o lege, ci un act judiciar care interpretează o lege, legea interpretată fiind în vigoare cu mult înainte de înregistrarea cererii de către reclamanți. Interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 a avut ca scop esențial unificarea practicii judiciare în materia revendicării imobilelor care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Astfel, aplicarea ei este imediat obligatorie pentru instanțe, dar această aplicare nu înseamnă decât adoptarea unei interpretări unice a legii de către toate instanțele și nu aplicarea unei alte legi. Sub un alt aspect, decizia menționată a precizat aplicarea unor principii de notorietate în practica judiciară și anume specialia generalibus derogant sau aplicarea prioritară a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este de natură a înlătura orice suspiciune a părților chiar și cu privire la aplicarea retroactivă - nu a unei legi pentru că această variantă a fost exclusă - ci a unei interpretări inedite a legii.

Instanța a analizat titlurile de proprietate ale părților din proces și a ajuns la o concluzie legală, în sensul că reclamanții nu au un titlu de proprietate asupra imobilului și nu au justificat existența în patrimoniul lor a bunului revendicat. Având în vedere că imobilul revendicat de reclamanți face obiectul reglementării unei legi speciale, fiind trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că, potrivit legii speciale, toate bunurile preluate de stat în acea perioadă sunt considerate de legiuitor ca fiind preluate abuziv, reclamanții pot justifica, cel mult, o valoare patrimonială condiționată de o bază suficientă în dreptul intern (Legea nr. 10/2001) și confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor cu privire la aplicarea acestei legi speciale, dar nu un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza art. 480 C. civ., deoarece bunul a trecut în proprietatea statului.

Iar "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (vezi Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României par. 140) ceea ce nu este cazul reclamanților în prezentul proces, ei nefiind posesorii sau proprietarii unui "bun actual". De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (Curtea Europeană a Drepturilor Omului parag.

141 în cauza sus-menționată) astfel că, aplicarea cu prioritate a legii speciale este recunoscută nu numai prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casația și Justiție ci și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o speță similară, în care a analizat aspecte identice celor puse în discuția instanței, de către reclamanți, în prezentul dosar. De aceea, constatând că reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniul lor a bunului revendicat în prezentul dosar, în baza art. 480 C. civ., în timp ce pârâții sunt posesori și proprietari ai bunului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții B.D.M.

și B.S.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, aceasta nefiind motivată conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și cerințelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil nu poate considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "reținute, adică analizate corespunzător de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție prevede în sarcina "instanței" obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cu condiția să le aprecieze relevanța.

Instanța de apel nu a făcut altceva decât să reitereze în considerentele deciziei recurate considerentele sentinței civile nr. 572 prin care a fost soluționat fondul cauzei.

Instanța de apel a inserat în considerente doar afirmații fără nicio justificare teoretică și legală a acestora atunci când a reținut că "Instanța nu a încălcat principiul neretroactivității legii civile prin aplicarea unei interpretări obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii", fără să precizeze de ce unei cereri de chemare în judecată introdusă pe rolul instanței de judecată în anul 2006 i se aplică o interpretare a practicii judiciare obligatorie edictată de Înalta Curte în anul 2008. Instanța de apel a reținut că instanța de fond a analizat titlurile de proprietate ale părților din proces și a ajuns la o concluzie legală, susținută în totalitate de către instanța de apel, în sensul că reclamanții nu au un titlu de proprietate asupra imobilului și nu au justificat existența în patrimoniul lor a bunului revendicat, fără să precizeze cum și de ce a ajuns la acest argument.

Instanțele nu au analizat valabilitatea titlului de proprietate al statului, nu au făcut vorbire despre faptul că reclamanții B. au un contract de construire care nu a fost anulat, că aceștia sunt în aceeași situație ca și pârâții B., care au un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 la o valoare derizorie, și ca nici unul din aceste două acte nu a fost anulat. Cât privește nepronunțarea asupra capătului accesoriu cu referire la nulitatea absolută a deciziilor administrative, instanța de apel, neluând în considerare motivele de apel, nici nu a mai insistat în a se pronunța asupra acestui aspect, singura "grijă" a instanței a fost să dea preferință contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, cu toate că nici pârâții nu dețin o hotărâre judecătorească care să le recunoască calitatea de proprietar asupra bunului.

O altă critică a vizat nesemnarea hotărârii de toți membrii completului de judecată. Deși completul de judecată în apel a fost constituit din trei judecători, complet de divergență, decizia a fost semnată numai de cei doi judecători care au format opinia majoritară. Deși dispozitivul hotărârii este semnat, cu mențiunea "în majoritate" de numai doi judecători, iar cel de-al treilea judecător și-a exprimat opinia separată motivată, dispozitivul hotărârii nu a fost semnat și de cel de-al treilea judecător așa cum prevăd dispozițiile art. 258 C. proc. civ. Decizia instanței de apel nefiind semnată de toți membrii completului de judecată, iar opinia separată nu a fost inclusă și nici motivată în cuprinsul deciziei, hotărârea este nelegală.

S-a susținut că hotărârea instanței de apel conține motive străine de natura pricinii, contradictorii, a fost schimbată natura cererii de chemare în judecată, și, de asemenea hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, invocându-se următoarele argumente: Reclamanții apelanți B. s-au adresat instanței cu o acțiune în revendicare, invocând prin cererea de chemare în judecată, dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 948 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de fond și instanța de apel, au respins acțiunea, și respectiv apelul prin aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Procedând în acest mod atât instanța de fond, cât și instanța de apel prin menținerea ca legală a sentinței civile apelate, au schimbat temeiul juridic al acțiunii, încălcând principiul disponibilității specific dreptului civil. Soluționând litigiul prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Legii nr. 10/2001 instanța de apel a nesocotit și principiul neretroactivității legii civile consacrat prin art. 15 din Constituția României și art. 1 C. civ., deoarece reclamanții au formulat acțiunea în revendicare înainte de pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 și la momentul la care în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 erau excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 casele preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.

De altfel, din redactarea deciziei apelate, precum și a sentinței civile, nu rezultă că instanțele au stabilit cu certitudine situația de fapt din dosar. Astfel, nu se specifică faptul că reclamanții apelanți au dobândit apartamentul nr. 11 ca proprietari în baza unui contract de construire, că aceștia au fost primii proprietari ai apartamentului, că actul lor de proprietate a fost și este opozabil erga omnes, fiind înscris în vechiul Registru de Transcripțiuni și Inscripțiuni de pe lângă Tribunalul Ilfov, că dreptul de proprietate al statului nu a fost dobândit prin unul din modurile legale de dobândire a proprietății, nefiind analizată situația dacă statul a avut sau nu un drept de proprietate asupra imobilului revendicat și dacă titlul statului era valabil la momentul vânzării imobilului către intimații pârâți.

Mai mult, nu s-a putut stabili dacă contractul intimaților pârâți B. este preferabil în raport cu contractul reclamanților apelanți, în condițiile în care, la momentul încheierii acelui contract aceștia nu mai aveau statutul de chiriași (acest fapt rezultând din însăși contractul de vânzare-cumpărare nr. 48 - pct. 4 din contract). Mai mult, aplicarea imediată a legii noi, așa cum afirmă instanța de apel, se putea face numai cu respectarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că instanța care a fost sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu ar fi putut abdica în mod legal, de la temeiul juridic al acțiunii cu care a fost învestită.

În ceea ce privește analiza titlurilor de proprietate instanța de apel, susținând în totalitate concluziile instanței de fond, a aplicat greșit legea: Astfel, acțiunea în revendicare reprezintă acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Pe calea acestei acțiuni proprietarii cer în justiție să li se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului a cărui posesie efectivă au pierdut-o. În cauza de față dedusă judecății este evident că Statul nu s-ar putea prevala de un titlu de proprietate valabil sau un drept de proprietate dobândit în mod legal (art. 644 - 649 C. civ.).

Ori, în situația în care Statul nu a avut un drept de proprietate legal asupra apartamentului nr. 11 nici intimații pârâți nu ar fi putut să dobândească în mod legal proprietatea asupra apartamentului și această împrejurare conduce în mod evident la legalitatea afirmației din motivele de apel potrivit căreia viciul care afectează titlul statului se transmite implicit și în privința titlului propriu al intimaților parați. În această ordine de idei, intimații pârâți nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască vreun drept de proprietate asupra apartamentului, deși acest considerent stă la baza motivației hotărârii din apel. Cu toate că ambele părți litigante dețin doar un simplu contract, neconsolidat prin vreo hotărâre judecătorească, instanța de apel face trimitere la o Decizie pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului în care se vorbește de o consolidare retroactivă a titlului chiriașului cumpărător.

Or, în cauza de față chiriașul cumpărător nu deține o astfel de hotărâre. Mai mult, Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții se referă la bunurile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, a fost pronunțată ulterior introducerii prezentei cereri pe rolul instanțelor și considerentele acesteia nu pot constitui drept o motivare pentru respingerea acțiunii reclamanților. Este adevărat că nici reclamanții nu dețin o hotărâre ulterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar tocmai acesta reprezenta cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată asupra cărora instanțele au omis a se pronunța.

Reclamanții dețin adevăratul titlu (originar) asupra bunului, aceștia fiind constructorii și adevărații proprietari ai bunului, comparativ cu intimații pârâți care au cumpărat de la un neproprietar. Legea nr. 112/1995 permitea statului vânzarea bunurilor către chiriași numai în condițiile în care Statul dobândise în mod legal bunul. Or, era de notorietate la momentul anului 1997 că toate casele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 au fost declarate ca fiind preluate fără titlu de către Stat și, în atare situație Statul nu avea ce vinde, nefiind proprietar. Cât privește existența bunului în patrimoniul reclamanților, este evident că aceștia nu au fost deposedați niciodată de bunul lor în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, întrucât: Potrivit disp.

art. 6 din Legea nr. 213/1998 (temei de drept al acțiunii) fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, urmând ca instanțele de judecată să stabilească valabilitatea titlului statului față de dispozițiile citate. Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965 în vigoare la data preluării, Constituție care, prin art. 36 ocrotea dreptul de proprietate personală iar preluarea imobilelor cetățenilor care își stabilesc domiciliul în străinătate era în evidentă contradicție cu aceste principii.

Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării de art. 481 C. civ. care prevedea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", iar în prezenta cauză nu se poate afirma că preluarea imobilului de către stat a fost realizată pentru motive de utilitate publică și nici cu acordarea unei juste despăgubiri. Ba din contră, vânzarea realizată către pârâți a fost perfectată la un preț derizoriu. De asemenea, lipsirea arbitrară a cetățenilor care părăsesc țara de proprietatea lor încalcă și dispozițiile tratatelor la care România era parte, respectiv art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care ocrotea același drept de proprietate.

Față de aceste aspecte asupra cărora instanțele au omis să se pronunțe încălcând grav cadrul procesual creat de reclamant, actul normativ care a stat la baza emiterii deciziilor administrative de preluare a apartamentului de la reclamanții apelanți încalcă dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării astfel că statul nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil. Consecința acestor fapte, reclamanții ca proprietari ai bunului preluat fără titlu valabil își păstrează dreptul de proprietate asupra bunului avut la momentul preluării. Astfel că, bunul, așa cum este el definit de art. 1 al Protocolului 1 al Convenției nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților, pârâții neputând opune un titlu de proprietate preferabil celui deținut de reclamanți.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a imobilului în litigiu în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., la data 15 iunie 2006, reclamanții urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil. Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care reclamanții s-au întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea acestora este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale. În același sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de față, astfel cum, legal, a stabilit instanța de apel, neavând relevanță că acțiunea a fost introdusă anterior.

În acest context, instanța de apel, în mod legal, a aplicat, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, asupra rezultatelor căreia reclamanții nu pot specula în mod obiectiv. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, nimic nu se opunea ca recurenții reclamanți să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și calitatea lor, dar și deposedarea abuzivă. Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 parag.

1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25). Prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României). În același sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simplii solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanțele interne, situație în care Înalta Curte constată că recurenții, nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Tot astfel, contrar susținerilor reclamanților recurenți, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către aceștia a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în parag. 143 și 144, că: "(...) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala." Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag.

43). Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag.

135, 136). Or, cerința minimală, era ca recurenții reclamanți să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita, în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă. Critica formulată de recurenții-reclamanți privind nemotivarea hotărârii este nefondată, instanța analizând cauza în raport de obiectul judecății și de dispozițiile legii speciale, reținând în mod fondat că reclamanții nu dețin un bun actual care să poată fi opus pârâților.

În raport de această reținere, care este prioritară față de obiectul acțiunii, analiza valabilității titlului statului este lipsită de relevanță, Legea nr. 10/2001 definind care sunt preluările cu caracter abuziv pentru imobilele preluate în perioada de referință a legii. Nefondată este și critica privind nulitatea hotărârii, motivat de faptul că aceasta nu ar fi fost semnată de toți membrii completului de judecată. Din examinarea dispozitivului deciziei rezultă că hotărârea a fost pronunțată în complet de divergență, membrii majoritari ai completului semnând minuta, fiind semnată și opinia separată a judecătorului aflat în minoritate. Dispozitivul hotărârii se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecătorii majoritari, judecătorul aflat în minoritate semnând și motivând opinia separată.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat. În baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se va admite cererea intimaților pârâți privind obligarea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, care însă va fi redusă până la suma de 3000 lei, având în vedere munca îndeplinită de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D.M. și B.S.A. împotriva Deciziei nr. 869A din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenții reclamanți la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți B.M. și B.N., reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN