ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6504/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6504/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 15 iunie 2006, reclamanții

B.S.A. și B.D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru

constatarea nulității absolute a unor decizii date în baza Decretului nr.

223/1974 și obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. 11, situat în București, str. F., et. 2, sc. B, sector

1.

Prin Sentința civilă

nr. 6457 din 23 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat

competența pentru soluționarea cauzei către Tribunalul București, secția de

contencios administrativ, invocând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ.

Tribunalul București

și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, prin

Sentința civilă nr. 497/2007, iar asupra conflictului negativ de competență

creat în cauză s-a pronunțat irevocabil Curtea de Apel București prin Sentința

civilă nr. 43 din 3 decembrie 2007, în sensul stabilirii competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin Sentința civilă

nr. 10285 din 8 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

acțiunea reclamanților astfel cum a fost formulată, reținând că reclamanții au

fost lipsiți în mod arbitrar, de proprietatea lor.

Prin Decizia civilă

nr. 482 din 2 aprilie 2009, Tribunalul București a admis apelul declarat de

Municipiul București împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o,

reținând cauza spre soluționare în primă instanță, având în vedere valoarea de

peste 500.000 de lei a bunului revendicat.

Rejudecând în fond,

în primă instanță, Tribunalul București a pronunțat Sentința civilă nr. 232 din

18 februarie 2010 prin care a respins cererea reclamanților pentru lipsa

calității procesuale pasive a Municipiului București, cu motivarea că imobilul

nu se mai află în posesia Municipiului București, fiind vândut în baza Legii

nr. 112/1995 numiților B.N. și B.M. prin contractul nr. 48/1997.

Reclamanții B. au

declarat apel împotriva sentinței menționate.

Prin Decizia civilă

nr. 481 din 21 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond - tribunalul București

- cu motivarea că instanța de fond a omis să ia act de modificarea cadrului

procesual sub aspect subiectiv, în sensul introducerii în proces a persoanelor

care au cumpărat imobilul.

Rejudecând în fond

cererea modificată formulată de reclamanții B., Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 572 din 4 aprilie 2011 prin care

cererea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că imobilul

în litigiu face obiectul reglementării unei legi speciale (Legea nr. 10/2001)

care se aplică cu prioritate, în speță fiind aplicabilă interpretarea dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

interesul legii, cu privire la raportul dintre legea specială și legea

generală. De asemenea, comparând titlurile de proprietate ale părților din

proces, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au dovedit existența în

patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar

pârâții au probat existența bunului în patrimoniul lor cu contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții B. pentru următoarele motive: a) instanța

nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei și, deși nu a respins cererea în

revendicare formulată în baza art. 480 C. civ. ca inadmisibilă, i-a trimis pe

reclamanți la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează, în

realitate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii; b) instanța a

încălcat principiul neretroactivității legii și a aplicat o decizie pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2008, deși acțiunea a fost

formulată în anul 2006; c) instanța nu a comparat titlurile de proprietate ale

părților din proces, aspect ce ar fi condus la concluzia că pârâții au dobândit

imobilul de la un non - dominus și nu a aplicat principiile cu notorietate

cunoscute în practica judiciară cu privire la compararea titlurilor părților

din proces într-o acțiune în revendicare "clasică", precum este cea

formulată de reclamanți.

Prin Decizia civilă

nr. 869 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în majoritate, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de

apelanții B.D.M. și B.S.A. împotriva Sentinței civile nr. 572 din 4 aprilie

2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimații B.N. și B.M.

A obligat apelanții

la plata sumei de 8000 de lei reprezentând cheltuieli de judecată către

intimații B.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Instanța de fond s-a

pronunțat în mod neechivoc asupra fondului cererii reclamanților, reținând că

aceștia nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului și că nu justifică

existența bunului în patrimoniul lor, potrivit practicii judiciare a Curții

Europene a Drepturilor Omului în definirea noțiunii de "bun", iar

pârâții, care se află în posesia imobilului, au dovedit dreptul de proprietate

asupra bunului prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995.

Este adevărat că

instanța a reținut aplicarea cu prioritate a legii speciale în raport de legea

generală și aceasta având în vedere că imobilul face obiectul de reglementare

al unei legi speciale, iar specialia generalibus derogant, ceea ce nu înseamnă

că instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei sau că a respins cererea ca

inadmisibilă.

În cadrul procesual

creat de reclamant prin invocarea dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța a

reținut inexistența dreptului de proprietate al reclamanților asupra obiectului

procesului.

Instanța nu a

încălcat principiul neretroactivității legii civile prin aplicarea unei

interpretări obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în

interesul legii.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu reprezintă o lege, ci un act judiciar care

interpretează o lege, legea interpretată fiind în vigoare cu mult înainte de

înregistrarea cererii de către reclamanți. Interpretarea obligatorie dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 a avut ca scop

esențial unificarea practicii judiciare în materia revendicării imobilelor care

fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001. Astfel, aplicarea ei este

imediat obligatorie pentru instanțe, dar această aplicare nu înseamnă decât

adoptarea unei interpretări unice a legii de către toate instanțele și nu aplicarea

unei alte legi. Sub un alt aspect, decizia menționată a precizat aplicarea unor

principii de notorietate în practica judiciară și anume specialia generalibus

derogant sau aplicarea prioritară a dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, ceea ce este de natură a înlătura orice suspiciune a părților chiar și

cu privire la aplicarea retroactivă - nu a unei legi pentru că această variantă

a fost exclusă - ci a unei interpretări inedite a legii.

Instanța a analizat

titlurile de proprietate ale părților din proces și a ajuns la o concluzie

legală, în sensul că reclamanții nu au un titlu de proprietate asupra

imobilului și nu au justificat existența în patrimoniul lor a bunului revendicat.

Având în vedere că

imobilul revendicat de reclamanți face obiectul reglementării unei legi

speciale, fiind trecut în proprietatea statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001 și că, potrivit legii speciale, toate bunurile preluate de

stat în acea perioadă sunt considerate de legiuitor ca fiind preluate abuziv,

reclamanții pot justifica, cel mult, o valoare patrimonială condiționată de o

bază suficientă în dreptul intern (Legea nr. 10/2001) și confirmată de o

jurisprudență bine stabilită a instanțelor cu privire la aplicarea acestei legi

speciale, dar nu un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza

art. 480 C. civ., deoarece bunul a trecut în proprietatea statului. Iar

"existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (vezi Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României par. 140) ceea ce nu este cazul

reclamanților în prezentul proces, ei nefiind posesorii sau proprietarii unui

"bun actual".

De la intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern

prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri (Curtea Europeană a Drepturilor Omului parag. 141 în

cauza sus-menționată) astfel că, aplicarea cu prioritate a legii speciale este

recunoscută nu numai prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casația și Justiție ci și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o speță

similară, în care a analizat aspecte identice celor puse în discuția instanței,

de către reclamanți, în prezentul dosar.

De aceea, constatând

că reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniul lor a bunului revendicat

în prezentul dosar, în baza art. 480 C. civ., în timp ce pârâții sunt posesori

și proprietari ai bunului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții B.D.M. și B.S.A.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a

susținut că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, aceasta nefiind

motivată conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și

cerințelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la un proces

echitabil nu poate considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și

observațiile părților sunt cu adevărat "reținute, adică analizate

corespunzător de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție

prevede în sarcina "instanței" obligația de a proceda la o analiză

efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cu

condiția să le aprecieze relevanța.

Instanța de apel nu a

făcut altceva decât să reitereze în considerentele deciziei recurate

considerentele sentinței civile nr. 572 prin care a fost soluționat fondul

cauzei.

Instanța de apel a

inserat în considerente doar afirmații fără nicio justificare teoretică și

legală a acestora atunci când a reținut că "Instanța nu a încălcat

principiul neretroactivității legii civile prin aplicarea unei interpretări

obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul

legii", fără să precizeze de ce unei cereri de chemare în judecată

introdusă pe rolul instanței de judecată în anul 2006 i se aplică o

interpretare a practicii judiciare obligatorie edictată de Înalta Curte în anul

2008.

Instanța de apel a

reținut că instanța de fond a analizat titlurile de proprietate ale părților

din proces și a ajuns la o concluzie legală, susținută în totalitate de către

instanța de apel, în sensul că reclamanții nu au un titlu de proprietate asupra

imobilului și nu au justificat existența în patrimoniul lor a bunului

revendicat, fără să precizeze cum și de ce a ajuns la acest argument.

Instanțele nu au

analizat valabilitatea titlului de proprietate al statului, nu au făcut vorbire

despre faptul că reclamanții B. au un contract de construire care nu a fost

anulat, că aceștia sunt în aceeași situație ca și pârâții B., care au un

contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 la o valoare

derizorie, și ca nici unul din aceste două acte nu a fost anulat.

Cât privește

nepronunțarea asupra capătului accesoriu cu referire la nulitatea absolută a

deciziilor administrative, instanța de apel, neluând în considerare motivele de

apel, nici nu a mai insistat în a se pronunța asupra acestui aspect, singura

"grijă" a instanței a fost să dea preferință contractului de

vânzare-cumpărare al pârâților, cu toate că nici pârâții nu dețin o hotărâre

judecătorească care să le recunoască calitatea de proprietar asupra bunului.

O altă critică a

vizat nesemnarea hotărârii de toți membrii completului de judecată.

Deși completul de

judecată în apel a fost constituit din trei judecători, complet de divergență,

decizia a fost semnată numai de cei doi judecători care au format opinia

majoritară.

Deși dispozitivul

hotărârii este semnat, cu mențiunea "în majoritate" de numai doi

judecători, iar cel de-al treilea judecător și-a exprimat opinia separată

motivată, dispozitivul hotărârii nu a fost semnat și de cel de-al treilea

judecător așa cum prevăd dispozițiile art. 258 C. proc. civ.

Decizia instanței de

apel nefiind semnată de toți membrii completului de judecată, iar opinia

separată nu a fost inclusă și nici motivată în cuprinsul deciziei, hotărârea

este nelegală.

S-a susținut că

hotărârea instanței de apel conține motive străine de natura pricinii,

contradictorii, a fost schimbată natura cererii de chemare în judecată, și, de

asemenea hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, invocându-se următoarele

argumente:

Reclamanții apelanți

B. s-au adresat instanței cu o acțiune în revendicare, invocând prin cererea de

chemare în judecată, dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 948 C. civ., art.

6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond și

instanța de apel, au respins acțiunea, și respectiv apelul prin aplicarea

dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Procedând în acest

mod atât instanța de fond, cât și instanța de apel prin menținerea ca legală a

sentinței civile apelate, au schimbat temeiul juridic al acțiunii, încălcând

principiul disponibilității specific dreptului civil.

Soluționând litigiul

prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a

Legii nr. 10/2001 instanța de apel a nesocotit și principiul neretroactivității

legii civile consacrat prin art. 15 din Constituția României și art. 1 C. civ.,

deoarece reclamanții au formulat acțiunea în revendicare înainte de pronunțarea

Deciziei nr. 33/2008 și la momentul la care în Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 erau excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 casele

preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.

De altfel, din

redactarea deciziei apelate, precum și a sentinței civile, nu rezultă că

instanțele au stabilit cu certitudine situația de fapt din dosar.

Astfel, nu se

specifică faptul că reclamanții apelanți au dobândit apartamentul nr. 11 ca

proprietari în baza unui contract de construire, că aceștia au fost primii

proprietari ai apartamentului, că actul lor de proprietate a fost și este

opozabil erga omnes, fiind înscris în vechiul Registru de Transcripțiuni și

Inscripțiuni de pe lângă Tribunalul Ilfov, că dreptul de proprietate al

statului nu a fost dobândit prin unul din modurile legale de dobândire a

proprietății, nefiind analizată situația dacă statul a avut sau nu un drept de

proprietate asupra imobilului revendicat și dacă titlul statului era valabil la

momentul vânzării imobilului către intimații pârâți.

Mai mult, nu s-a

putut stabili dacă contractul intimaților pârâți B. este preferabil în raport

cu contractul reclamanților apelanți, în condițiile în care, la momentul

încheierii acelui contract aceștia nu mai aveau statutul de chiriași (acest

fapt rezultând din însăși contractul de vânzare-cumpărare nr. 48 - pct. 4 din

contract).

Mai mult, aplicarea

imediată a legii noi, așa cum afirmă instanța de apel, se putea face numai cu

respectarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că

instanța care a fost sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun nu ar fi putut abdica în mod legal, de la temeiul juridic al acțiunii cu

care a fost învestită.

În ceea ce privește

analiza titlurilor de proprietate instanța de apel, susținând în totalitate

concluziile instanței de fond, a aplicat greșit legea:

Astfel, acțiunea în

revendicare reprezintă acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul

care a pierdut posesia bunului sau cere restituirea acestuia de la posesorul

neproprietar. Pe calea acestei acțiuni proprietarii cer în justiție să li se

recunoască dreptul de proprietate asupra bunului a cărui posesie efectivă au

pierdut-o.

În cauza de față

dedusă judecății este evident că Statul nu s-ar putea prevala de un titlu de

proprietate valabil sau un drept de proprietate dobândit în mod legal (art. 644

- 649 C. civ.).

Ori, în situația în

care Statul nu a avut un drept de proprietate legal asupra apartamentului nr.

11 nici intimații pârâți nu ar fi putut să dobândească în mod legal

proprietatea asupra apartamentului și această împrejurare conduce în mod

evident la legalitatea afirmației din motivele de apel potrivit căreia viciul

care afectează titlul statului se transmite implicit și în privința titlului

propriu al intimaților parați.

În această ordine de

idei, intimații pârâți nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să li se

recunoască vreun drept de proprietate asupra apartamentului, deși acest

considerent stă la baza motivației hotărârii din apel. Cu toate că ambele părți

litigante dețin doar un simplu contract, neconsolidat prin vreo hotărâre

judecătorească, instanța de apel face trimitere la o Decizie pilot a Curții

Europene a Drepturilor Omului în care se vorbește de o consolidare retroactivă

a titlului chiriașului cumpărător. Or, în cauza de față chiriașul cumpărător nu

deține o astfel de hotărâre.

Mai mult, Decizia

Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și

alții se referă la bunurile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, a

fost pronunțată ulterior introducerii prezentei cereri pe rolul instanțelor și

considerentele acesteia nu pot constitui drept o motivare pentru respingerea

acțiunii reclamanților.

Este adevărat că nici

reclamanții nu dețin o hotărâre ulterioară prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului în momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, dar tocmai acesta reprezenta cel de-al doilea petit al

cererii de chemare în judecată asupra cărora instanțele au omis a se pronunța.

Reclamanții dețin

adevăratul titlu (originar) asupra bunului, aceștia fiind constructorii și

adevărații proprietari ai bunului, comparativ cu intimații pârâți care au

cumpărat de la un neproprietar.

Legea nr. 112/1995

permitea statului vânzarea bunurilor către chiriași numai în condițiile în care

Statul dobândise în mod legal bunul. Or, era de notorietate la momentul anului

1997 că toate casele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 au fost declarate

ca fiind preluate fără titlu de către Stat și, în atare situație Statul nu avea

ce vinde, nefiind proprietar.

Cât privește

existența bunului în patrimoniul reclamanților, este evident că aceștia nu au

fost deposedați niciodată de bunul lor în sensul art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, întrucât:

Potrivit disp. art. 6

din Legea nr. 213/1998 (temei de drept al acțiunii) fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și

bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă

au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, urmând ca

instanțele de judecată să stabilească valabilitatea titlului statului față de

dispozițiile citate.

Decretul nr. 223/1974

contravenea Constituției din 1965 în vigoare la data preluării, Constituție

care, prin art. 36 ocrotea dreptul de proprietate personală iar preluarea

imobilelor cetățenilor care își stabilesc domiciliul în străinătate era în

evidentă contradicție cu aceste principii.

Dreptul de

proprietate era consacrat la data preluării de art. 481 C. civ. care prevedea

că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru

cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire", iar în prezenta cauză nu se poate afirma că preluarea

imobilului de către stat a fost realizată pentru motive de utilitate publică și

nici cu acordarea unei juste despăgubiri. Ba din contră, vânzarea realizată

către pârâți a fost perfectată la un preț derizoriu.

De asemenea, lipsirea

arbitrară a cetățenilor care părăsesc țara de proprietatea lor încalcă și

dispozițiile tratatelor la care România era parte, respectiv art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului care ocrotea același drept de

proprietate.

Față de aceste

aspecte asupra cărora instanțele au omis să se pronunțe încălcând grav cadrul

procesual creat de reclamant, actul normativ care a stat la baza emiterii

deciziilor administrative de preluare a apartamentului de la reclamanții

apelanți încalcă dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe

cele internaționale în vigoare la data preluării astfel că statul nu a fost

niciodată titularul dreptului de proprietate, neavând un titlu valabil.

Consecința acestor

fapte, reclamanții ca proprietari ai bunului preluat fără titlu valabil își

păstrează dreptul de proprietate asupra bunului avut la momentul preluării.

Astfel că, bunul, așa

cum este el definit de art. 1 al Protocolului 1 al Convenției nu a ieșit

niciodată din patrimoniul reclamanților, pârâții neputând opune un titlu de

proprietate preferabil celui deținut de reclamanți.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect,

instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în

care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea

cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun,

instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există

edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va

fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a

fost respectată.

Astfel, existența

principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului

substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se

recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de

esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile,

potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat

de drept.

Tot astfel, nici

instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se

suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații

sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este

autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o

chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de

aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar

contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea

de chemare în judecată - de revendicare a imobilului în litigiu în temeiului

dreptului comun - art. 480 C. civ., la data 15 iunie 2006, reclamanții urmăresc

aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii,

instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură

sau prin echivalent a acestui imobil.

Cum, pentru aceeași

finalitate, există și normele dreptului comun, pe care reclamanții s-au

întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei,

opțiunea acestora este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale.

În același sens, cum

dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în

prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008, dată în

recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente

cauzei de față, astfel cum, legal, a stabilit instanța de apel, neavând

relevanță că acțiunea a fost introdusă anterior.

În acest context,

instanța de apel, în mod legal, a aplicat, în cauză, principiile ce decurg din

regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în

absența oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii

administrative, instituite de o lege specială de reparație, sub incidența

căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, asupra rezultatelor căreia

reclamanții nu pot specula în mod obiectiv.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este una efectivă.

Or, nimic nu se

opunea ca recurenții reclamanți să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în

litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a

legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau

notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001

republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau

judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și calitatea lor, dar și

deposedarea abuzivă.

Această statuare a

fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat

contra României, invocată respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României

(cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care

reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul

6 parag. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în

revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este

vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus

atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25).

Prin respingerea

acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act

normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând

protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă

(cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României).

În același sens, la

data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simplii solicitanți în

privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva

României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor

nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanțele interne, situație

în care Înalta Curte constată că recurenții, nu pot invoca, în mod eficient,

garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Tot astfel, contrar

susținerilor reclamanților recurenți, simpla recunoaștere a nevalabilității

titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către aceștia a unui bun

actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin

hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni,

reținându-se, în parag. 143 și 144, că: "(...) nicio instanță sau autoritate

administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod

definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil

a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun

actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar

putea prevala."

Astfel, dacă, în

jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de

anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și

alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă

s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către

instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în

prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori

nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în

lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de

restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte,

speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat

efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se

stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din

cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație

generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării

Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate

apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35; cauza Atanasiu

împotriva României, parag. 135, 136).

Or, cerința minimală,

era ca recurenții reclamanți să își fi conformat propria conduită prevederilor

legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) din acest

act normativ, referitoare la decăderea lor din dreptul de a mai putea solicita,

în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept

material, sunt pe deplin operante, din propria lor culpă.

Critica formulată de

recurenții-reclamanți privind nemotivarea hotărârii este nefondată, instanța

analizând cauza în raport de obiectul judecății și de dispozițiile legii

speciale, reținând în mod fondat că reclamanții nu dețin un bun actual care să

poată fi opus pârâților.

În raport de această

reținere, care este prioritară față de obiectul acțiunii, analiza valabilității

titlului statului este lipsită de relevanță, Legea nr. 10/2001 definind care

sunt preluările cu caracter abuziv pentru imobilele preluate în perioada de

referință a legii.

Nefondată este și

critica privind nulitatea hotărârii, motivat de faptul că aceasta nu ar fi fost

semnată de toți membrii completului de judecată.

Din examinarea

dispozitivului deciziei rezultă că hotărârea a fost pronunțată în complet de

divergență, membrii majoritari ai completului semnând minuta, fiind semnată și

opinia separată a judecătorului aflat în minoritate.

Dispozitivul

hotărârii se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecătorii

majoritari, judecătorul aflat în minoritate semnând și motivând opinia

separată.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul ca nefondat.

În baza dispozițiilor

art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se va admite cererea intimaților pârâți

privind obligarea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată,

care însă va fi redusă până la suma de 3000 lei, având în vedere munca

îndeplinită de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D.M. și B.S.A. împotriva Deciziei

nr. 869A din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă recurenții

reclamanți la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimații

pârâți B.M. și B.N., reduse conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN