ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6587/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6587/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București la data de 23 iulie 2009, reclamanții S.D.L. și S.E. au chemat

în judecată pe pârâta M.I. solicitând instanței obligarea pârâtei să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3., situat în București, Str.

P.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului

mai sus individualizat, preluat abuziv de stat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974,

ca efect al deciziei nr. 2407/1989 emisă în aplicarea acestuia, astfel că statul

neavând titlu, nu a putut transmite dreptul de proprietate către pârâta M.A.I.,

prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000, titlul

reclamanților fiind mai bine caracterizat.

Prin întâmpinare, pârâta M.A.I. a invocat

excepția autorității de lucru judecat, în raport de decizia nr. 1616 din 12 mai

2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, precum și de decizia

nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, aceasta

din urmă fiind pronunțată cu caracter irevocabil, prin finalizarea unui proces realizat

ulterior primei acțiuni.

Judecătoria sectorului 1 București, prin

sentința civilă nr. 12240 din 10 iunie 2010, și-a declinat competența materială

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în temeiul

art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., dată fiind valoarea imobilului de 838.965,78

RON, stabilită conform expertizei.

Cauza a fost înregistrată, la 12 iulie

2010 pe rolul Tribunalului București, secția a-V-a civilă, sub nr. 33506/3/2010,

instanță care, prin sentința civilă nr. 363 din 22 februarie 2011 a admis excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată

de reclamanții S.D.L. și S.E. în contradictoriu cu pârâta M.A.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut următoarele:

Prin sentința nr. 10925 din 06 iulie 1999,

Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva

pârâtului Consiliul General al municipiului București, iar apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei din urmă sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000,

Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă, a respins ca nefondat recursul

declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 3440 din 14 decembrie 1999, reținând

că reclamanții nu au putut prezenta titlul lor de proprietate asupra imobilului

revendicat.

Ulterior pronunțării acestei ultime decizii,

printr-o acțiune întregită la data de 11 noiembrie 2002, reclamanții au înțeles

să cheme în judecată pe pârâții Primăria municipiului București prin Primarul general,

SC H.N. SA și pe pârâta M.A.I. solicitând Judecătoriei sectorului 1 București ca,

prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr. V1. din 11 iulie 2000, încheiat între SC H.N. SA și M.A.I., iar aceasta din

urmă să fîe obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

nr. X3. situat în București, str. P., sector 1.

Și în acea acțiune, reclamanții și-au întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., dar și Legii nr. 10/2001, iar motivarea

în fapt a cererii este aceeași cu prezenta cerere introductivă de instanță.

Astfel, s-a susținut că apartamentul

nr. X3. „a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără

titlu, întrucât decizia nr. 2407 din 28 noiembrie 1989 prin care imobilului mai

sus individualizat a trecut în proprietatea statului prevedea preluarea cu plata

a apartamentului nr. X3 din str. P., sector 1, însă despăgubirile nu au fost acordate

foștilor proprietari S.M. și S.E.

Judecătoria sectorului 1 București prin

sentința civilă nr. 7166 din 09 mai 2007 a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții, care au susținut, în esență, faptul că preluarea apartamentului

s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, situație în care

vânzătorul D.G.A.F.L nu avea un drept de dispoziție asupra bunului imobil.

Tribunalul București, prin decizia nr.

623/A din 18 aprilie 2008 a respins apelul, ca nefondat, reținând împrejurarea că

în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare „titlul statului era constituit

prin lege, respectiv Decretul nr. 223/1974, fără ca acest titlu să fie desființat

pe cale judecătorească."

Împotriva deciziei nr. 623/A din 18

aprilie 2008 a Tribunalului București au declarat recurs reclamanții, criticând

decizia și motivând că apartamentului nr. X3 de la adresa sus menționată a fost

preluat de Statul Român în aplicarea Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 2407/1989

„preluările în baza acestui decret având un caracter constitutiv de drepturi, iar

nu declarativ, decizia administrativă de preluare fiind obligatoriu a fi comunicată

titularului dreptului de proprietate spre a putea fi contestată, în caz contrar

preluarea neavând efect.” Recurenții au mai susținut și faptul că instanțele de

fond și apel au refuzat compararea titlurilor, deși ambele părți litigante au titluri

de proprietate asupra apartamentului nr. X3".

Prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul,

reținând că în speță este autoritate de lucru judecat, față de cele afirmate în

mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București,

secția a-III-a civilă.

Ca atare, tribunalul a apreciat că în prezenta

cauză, aceiași reclamanți formulează împotriva aceleiași pârâte, acțiune în revendicare

solicitând obligarea acesteia de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie,

același imobil. Or, între pricinile soluționate anterior și cauza de față se constată

îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., privind tripla identitate de obiect, părți,

cauză.

Constatând că reclamanții și-au întemeiat

acțiunea ce formează obiectul litigiului de față, pe aceeași cauză , făcând aceleași

susțineri și fără a aduce alte înscrisuri doveditoare fată de cele avute în vedere

și analizate de instanțele anterioare, în raport de existența triplei identități

de obiect, părți, cauză și față de caracterul absolut al acestei excepții care este

una de fond, peremptorie, tribunalul a reținut că nu mai poate fi repus în discuție

în contradictoriu cu pârâta, același drept invocat de reclamanți.

Împotriva sentinței nr. 363 din 22 februarie

2011 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă, au declarat apel reclamanții

S.D.L. și S.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând anularea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În

motivarea apelului, reclamanții au susținut că prima acțiune

introdusă de aceștia în anul 1998 (Dosar nr. 9689/1998) a avut drept temei juridic

revendicarea aceluiași apartament, care a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 223/1974 la 28 octombrie 1989, în calitate de pârât fiind Consiliul

General al municipiului București.

Deși nu s-a plătit nicio despăgubire, iar

Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul nr. 9/1989, instanța a considerat

că actele depuse la dosar nu fac dovada titlului de proprietate, implicit că reclamanții

nu au calitate procesuală activă, acțiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond a fost menținută

prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 și a devenit irevocabilă prin decizia

1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă.

La data de 14 august 2002, reclamanții

au formulat o altă acțiune în contradictoriu cu pârâții M.A.I., Municipiul București

prin Primarul general solicitând constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. V1./2000 încheiat între pârâți și obligarea acestora să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 3 din imobilul

situat în București, str. P., sector 1.

Prin sentința civilă nr. 396 din 22

ianuarie 2003 acțiunea a fost respinsă, prin admiterea excepției lipsei calității

procesuale active.

Împotriva acestei sentințe reclamanții

au declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003,

iar recursul declarat de pârâta M.I. a fost respins, prin decizia nr. 1053 din

05 septembrie 2005, cu motivarea că „(...) legea nu îngrădește dreptul de a pretinde

nulitatea absolută a contractului, cu consecința repunerii în situația anterioară,

în condițiile în care imobilul a fost preluat abuziv de stat și anume fără titlu."

Față de această soluție, M.A.I. a formulat

contestație în anulare, cale extraordinară de atac, ce a fost respinsă prin decizia

nr. 490 din 02 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată

în Dosarul nr. 3356/2005.

Se susține de către apelanții-reclamanți

că, urmare rămânerii definitive și irevocabile a deciziei nr. 1804/A din 10

octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, prin care s-a

admis apelul declarat de S.E. și S.D.L., s-a anulat sentința civilă nr. 396 din

22 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1, cauza a fost trimisă spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

S-a reținut că prima instanță s-a pronunțat

pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, fără a cerceta fondul

cauzei.

În rejudecare, instanța a desființat (casat)

decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003, rămasă definitivă și irevocabilă prin

decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005, care a stabilit cu autoritate de lucru

judecat că „apelanții au dovedit interesul promovării acțiunii; imobilul este proprietatea

lui S.M. și apelanții au făcut dovada că sunt moștenitorii lui S.M., apreciind că

„din niciunul dintre actele depuse de reclamanți la dosarul cauzei nu se poate reține

dovada certă a dreptului de proprietate a autorului acestora, existând doar o prezumție

simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor".

Se aduc critici sentinței tribunalului,

în sensul că, în mod nelegal instanța de fond a reținut autoritarea de lucru judecat

în raport de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția

a-III-a civilă.

Astfel, se arată de către apelanții-reclamanți

că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât cele două acțiuni ale reclamanților

au fost respinse în baza unei excepții procesuale („în sensul că reclamanții nu

au făcut dovada dreptului de proprietate"), instanțele neexaminând cauzele

pe fond, ci numai asupra excepției lipsei calității procesuale active și, fiind

vorba și de alte temeiuri și cauze juridice, instanțele au reținut în mod nelegal

autoritatea de lucru judecat

și, greșit, le-au respins acțiunea ce formează obiectul litigiului de față.

În

apel, pârâta M.A.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat

a se respinge, ca nefondat, apelul și a se menține ca legală și temeinică sentința

nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă.

Prin decizia nr. 808/A din 17 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul declarat de reclamanții S.L. și S.E. împotriva sentinței

civile nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă.

A dispus obligarea apelanților-reclamanți

să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată,

cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

Din considerentele sentinței civile

nr. 396 din 22 ianuarie 2003 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rezultă

că prin acțiunea înregistrată la 14 august 2002 și completată la 11 noiembrie 200,

reclamanții S.D.L. și S.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului

București prin Primarul general, SC H.N. SA și M.A.I. solicitând să se constate

nulitatea absolută a contactului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000

încheiat pentru apartamentul nr. X3. situat în București, str. P., sector 1 și să

fie obligată pârâta, în cazul respingerii primului capăt de cerere, să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

În

motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii

lui S.M. (decedat la 13 februarie 1994), în calitate de fiu și de soție supraviețuitoare.

Autorul reclamanților a fost proprietarul apartamentului în discuție, acesta dobândind

prin decizia nr. 1206 din 09 mai 1957 (în baza H.C.M. nr. 4015/1953) o cotă indiviză

de teren, pe care a construit imobilul în baza autorizației de construire din 25

iulie 1957.

S-a arătat că imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza decretului nr. 223/1974 fără titlu, întrucât decizia nr. 2047

din 28 noiembrie 1989, prin care apartamentul a fost preluat de stat prevedea preluarea

cu plată, însă despăgubirile nu au fost acordate.

Reclamanții au mai precziat că, deși au

atenționat SC H.N. SA să nu repartizeze apartamentul, întrucât intenționau să solicite

restituirea acestuia, însă SC H.N. SA a procedat la vânzarea, conform contractului

nr. V1. din 11 iulie 2000, deși cunoștea calitatea de proprietar a autorului reclamanților,

ceea ce acrediteză ideea vânzării pe riscul cumpărătorului și reprezintă o cauza

ilicită.

Prin sentința civilă nr. 396 din 22

ianuarie 2003 Judecătoria sector 1 a admis excepția lipsei calității procesuale

active și a respins acțiunea completată, ca fiind formulată de persoane fără calitate

procesuală, reținând că reclamanții nu au probat calitatea de moștenitori ai lui

S.M. și că actele depuse la dosar, deși creează o prezumție a dreptului de proprietate

în favoarea acestuia, nu fac dovada dreptului de proprietate în condițiile în care

aceste acte nu au fost însoțite de autorizația de construire și de procesul-verbal

de predare-primire a imobilului, care ar fi constituit titlu de proprietate.

Prin decizia nr. 1804 din 10 octombrie

2003 a Tribunalului București, secția a-IlI-a civilă, a fost respinsă excepția de

nulitate a sentinței apelate ca nefondată. A fost admis apelul reclamanților, anulată

sentința și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1053 din 5 septembrie

2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția

inadmisibilității și a fost respins, ca nefondat recursul declarat de pârâta M.A.I.,

constatându-se că reclamanții, ca moștenitori ai vechiului proprietar al imobilului,

sunt în drept să deducă judecății cererea prin care invocă proprietatea unui imobil

ce a făcut obiectul înstrăinării către recurenta-pârâtă, în baza Legii nr. 112/1995.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 7166 din 09 mai 2007, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea

principală, cu privire la ambele petite, ca nefondată, reținând că din niciunul

dintre actele depuse de reclamanți nu se poate reține dovada dreptului de proprietate

al autorului reclamanților, creând doar o prezumție simplă a dreptului de proprietate

în favoarea acestui autor. În aceste condiții, în ce privește compararea celor două

titluri de proprietate, instanța a apreciat că reclamanții nu au un titlu valabil

în ceea ce privește acest imobil și care să poată fi considerat mai bine conturat

decât al pârâtei.

Prin decizia nr. 623 din 18 aprilie 2008

Tribunalul București, secția a-V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

În

considerentele acesteia s-a reținut că, deși apelanții au

invocate existența titlului de proprietate asupra imobilului în favoarea lor, cu

trimitere la decizia civilă nr. 1804 din 10 octombrie 2003, prin respectiva decizie

s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții au făcut dovada calității

de moștenitor de pe urma autorului S.M., deci a calității procesuale active și,

implicit a interesului în promovarea acțiunii, însă prin această hotărâre nu s-a

constatat calitatea de proprietar a autorului reclamanților asupra imobilului, prin

decizia civilă nr. 1616 din 12 mai 2000 stabilindu-se că reclamanții apelanți nu

au făcut dovada existenței unui titlu de proprietate asupra imobilului.

Prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a

Curții de Apel București, secția a-IlI-a civilă, s-a soluționat cu caracter irevocabil,

prima acțiune în revendicare a imobilului (în cadrul unui prim proces inițiat de

reclamanți împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București), prin

respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanți împotriva deciziei

nr. 3440/A din 14 decembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, reținându-se că recurenții nu au putut prezenta titlul de proprietate

asupra imobilului.

În

cauza dedusă judecății de față, reclamanții au solicitat în

contradictoriu cu pârâta M.I., revendicarea imobilului (a aceluiași aparatament),

în temeiul art. 480 - 481 C. civ., prin comparare de titluri.

Curtea de Apel a apreciat ca fiind incidente

prevederile art. 1201 C. civ., privind autoritatea de lucru judecat, întrucât se

regăsește în pricina de față și în prima acțiune a reclamanților (Dosarul nr. 9698/1998

în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10925 din 06 iulie 2009 menținută în apel,

prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului București și, în recurs

soluționată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București,

secția a-III-a civilă) tripla identitate de obiect, cauză, părți.

Întemeiate în drept, conform art. 480

C. civ., ambele pricini vizează respingerea acțiunii în revendicare, cu aceeași

motivare, în sensul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate

cu privire la imobilul în litigiu.

Împotriva deciziei nr. 808/A din 17

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții S.D.L. și S.E., criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în sensul că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că în speță este

autoritate de lucru judecat, față de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de

Apel București, secția a-III-a civilă, precum și de decizia nr. 493 din 19 martie

2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recurenții-reclamanți arată că, într-un

prim proces s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, potrivit

deciziei nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă,

în care figurau ca părți, reclamanții și pârâta Consiliul General al municipiului

București, iar în cel de-al doilea proces, promovat după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâta M.I., D.A.F.I.

și Municipiul București prin Primarul general, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

nr. V1. din 11 iulie 2000 și obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3. din Str. P., sector 1.

Recurenții susțin că „în această cauză,

titlul de proprietate derivă din decizia nr. 1804/A/2003 și decizia nr. 1053 din

05 septembrie 2005 definitive și irevocabile, care au avut la bază actele existente

la dosar și anume: decizia nr. 1206 din 09 mai 1957 privind acordarea în folosință

a terenului în suprafață de 690 mp pentru construirea de locuințe; autorizația de

construire nr. 83/P din 25 iulie 1957, adeverința din 16 mai 1957 prin care s-a

acordat lui S.M. 1/12 din terenul situat în str. P.; ordinul de repartizare nr.

R1. din 01 decembrie 1958 privind atribuirea apartamentului nr. X3 din str. P.,

declarații și procese-verbale de impozitare.

Se susține de către recurenții-reclamanți

că instanța a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și se arată că decizia atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii", fiind incident

și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 cpt.7 din C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamanți este nefondat

și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

În

cauza dedusă judecății la 23 iulie 2009; reclamanții S.D.L.

și S.E. au chemat în judecată pe pârâta M.I. solicitând obligarea pârâtei să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3., situat în

str. P., sector 1 pe calea de drept comun a acțiunii în revendicare, urmând a se

compara titlul de proprietate al reclamanților cu titlul pârâtei M.I., aceasta din

urmă deținând imobilul prin contractul de vânzare-cumparare nr. 3214 din 11 iulie

2000, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Consiliul General al municipiului

București și pârâtă, privind imobilul mai sus individualizat.

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin sentința nr. 363 din 22 februarie 2011 a reținut că există autoritate de lucru

judecat, însă această excepție a fost corect analizată de instanța de apel care

a considerat că, excepția prevăzută de art. 1201 C. civ. se identifică în cauză,

în raport de dispozițiile deciziei nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București,

secția a-III-a civilă.

Prin aceasta decizie s-a soluționat cu

caracter irevocabil, un alt proces în care acțiunea a fost introdusă de reclamanții

S.D.L. (Ș.) și S.E. (Ș.) în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului

București, având același obiect, cu același temei juridic, art. 480 C. civ., în

care s-a „analizat" titlul de proprietate al reclamanților.

Astfel, prin sentința civilă nr. 10925

din 6 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost respinsă acțiunea

în revendicare, soluția fiind menținută prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999

de Tribunalul București, care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții

împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul

București a reținut, în esență, că din înscrisurile depuse la dosar și din ansamblul

probatoriilor administrate, a rezultat că reclamanții nu au putut prezenta titlul

de proprietate pentru imobilul aflat în litigiu.

Împotriva deciziei nr. 3440 din 14

decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au declarat recurs

reclamanții, susținând că instanța nu s-a pronunțat în legătură cu unele probe administrate

în cauză.

Soluționând recursul, Curtea de Apel București,

secția IlI-a civilă, prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a respins calea de atac,

reținând în considerentele hotărârii că reclamanții nu au putut prezenta titlul

lor de proprietate asupra imobilului revendicat.

Pricina de față vizează același obiect,

este între aceleași părți și are aceeași cauză cu acțiunea finalizată prin decizia

nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, așa

încât, în mod legal instanța a apreciat că existând autoritate de lucru judecat,

nu mai pot fi reluate în discuție chestiunile analizate deja.

Acest aspect al autorității lucrului judecat

a fost sesizat și pus în discuție prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, care a respins ca nefondat recursul declarat

de reclamanți într-un alt proces (Dosarul nr. 14717/299/2006) - în care reclamanții

S.D.L. și S.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București

prin Primarul general, SC H.N. SA și pe M.I., solicitând Judecătoriei sector 1 București,

să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11

iulie 2000 și să o oblige pe aceasta să le lase reclamanților, în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul nr. X3. situat în București, Str. P., sector 1.

Desigur în această ultimă acțiune, finalizată

prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, în mod corect nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat, dar excepția

prevăzută de art. 1201 C. civ., există sub aspectul triplei identități de obiect,

cauză, părți, între prima acțiune în revendicare (soluționată irevocabil prin decizia

nr. 1616 din 12 mai 2000) și pricina de față, ce constituie obiectul analizei în

recurs.

Întrucât

acțiunea în revendicare a acelorași părți

a fost respinsă cu caracter irevocabil prin decizia nr. 1616/2000 a Curții de Apel

București, secția a-III-a civilă, o a doua acțiune, cu același temei, fundamentată

pe aceeași cauză, între aceleași părți nu mai poate fî analizată, deoarece încalcă

principiul autorității de lucru judecat, ce are la bază regula potrivit căreia,

o acțiune nu poate fî judecată decât o singură dată.

Pentru ca o hotărâre să fie înzestrată

cu putere de lucru judecat, așa încât, ceea ce a fost verificat jurisdicțional să

nu mai poată face obiect al disputei părților este necesar, în principiu, ca aceasta

să fi dat dezlegare fondului raporturilor juridice dintre părți, indiferent că soluția

a fost de admitere sau de respingere a acțiunii.

Aceasta întrucât, ceea ce intră în autoritate

de lucru judecat este statuarea pe care instanța o realizează, pe baza analizei

probatoriului administrat și aplicând regula de drept incidență, ceea ce conferă

un conținut imuabil (nesupus dezbaterii ulterioare) verificării jurisdicționale.

Pe de altă parte, nu orice rezolvarea dată

pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul, trebuie considerată că

lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională.

Ca atare și în speță, promovând o acțiune

în revendicare în care reclamanții pretind ca temei al dreptului de proprietate

un înscris (înscrisuri), fără să facă însă, dovada în proces a existenței acestuia,

ei nu vor mai putea introduce ulterior o acțiune, întrucât s-ar aflat în posesia

acelui sau acelor înscrisuri, care să-i probeze dreptul.

A primi o astfel de solicitare, ar însemna

să se ignore diferența între cauza cererii și mijloacele de dovedire a acesteia,

precum și faptul că procurarea unui mijloc de probă nu este în măsură să pună în

discuție autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri.

Numai în situația în care aspectul nou

invocat în al doilea litigiu ar corespunde unei cauze noi, ar fi posibilă reluarea

dezbaterilor în legătură cu temeinicia afirmată a dreptului, dar aceasta pentru

că nu sunt întrunite elementele care să justifice existența excepției autorității

de lucru judecat-situație care nu se regăsește, însă, în speță.

Scopul autorității de lucru judecat constă

în evitarea contradicțiilor între hotărâri judecătorești, contradicții care pot

apărea nu numai atunci când acțiunile deduse judecății sunt identice, dar și în

situația în care drepturile recunoscute unei părți sau constatările irevocabile

ale instanței sunt negate.

În

speță, câtă vreme a fost analizată acțiunea în revendicare

(și s-a reținut că reclamanții nu au probat titlul de proprietate al autorului lor),

aspectul litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional, indiferent

dacă s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, și aceasta înseamnă

că, chestiunea dreptului de proprietate, sub același temei - acțiune în revendicare

prin comparare de titluri art. 480 C. civ. - nu mai poate constitui obiect al unei

examinării ulterioare, printr-o altă acțiune.

A nega autoritatea de lucru judecat, înseamnă

a crea premisele unei instabilități juridice, căci s-ar recunoaște posibilitatea

părților ca, după ce au supus dezbaterii o anumită chestiune litigioasă și au primit

o rezolvare.

Asupra

acesteia, să reia judecata, ca și când instanța nu s-ar fi

pronunțat asupra ei.

Numai dacă partea (reclamanții) ar pretinde,

într-o a doua cerere în revendicare (vizând același imobil, îndreptată împotriva

aceleiași părți) un alt temei al dreptului său (nu pe cel uzitat deja) reluarea

dezbaterilor ar fi posibilă, ceea ce, de asemenea, nu se regăsește în cazul concret

dedus judecății, în care este identitate de cauză.

Nu pot fi reținute ca fondate nici criticile

recurenților -reclamanți, în sensul că instanțele s-au pronunțat pe excepția lipsei

calității procesuale active.

Deși reclamanți au susținut în motivele

de recurs ce formează obiectul examinării de față, că titlul acestora de proprietate

derivă din decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția

a-III-a civilă, este de precizat că, prin această hotărâre a fost admis apelul reclamanților,

anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, iar prin

decizia nr. 1053 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a-lV-a

civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă M.A.I.

împotriva deciziei nr. 1804/2003, iar aceste hotărâri vizează a treia acțiune formulată

de reclamanți la 14 august 2002, completată la 11 noiembrie 2002 și finalizată prin

decizia nr. 493 din 19 martie 2009, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

față de care nu există autoritate de lucru judecat.

De altfel, după cum s-a arătat deja, în

rejudecare, prin sentința civilă nr. 7166 din 09 mai 2007, Judecătoria sectorului

1 București a respins acțiunea principală, cu privire la ambele petite, ca nefondată,

reținând că din niciunul dintre actele depuse: de reclamanți nu se poate reține

dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanților, creând doar o prezumție

simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor. În aceste condiții,

în ce privește compararea celor două titluri de proprietate, instanța a apreciat

că reclamanții nu au un titlu valabil în ceea ce privește acest imobil și care să

poată fi considerat mai bine conturat decât al pârâtei.

Oricum, excepția autorității de lucru judecat

nu se referă și la acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14717/299/2006, în

care nu există identitate de părți și cauză, acest aspect fiind deja menționat.

Referirea privind acea pricină s-a făcut

deoarece, în considerentele deciziei nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă s-a reținut că acțiunea în revendicare pe același

temei juridic a făcut obiectul examinării unei alte pricini, ce a fost soluționată

irevocabil prin decizia nr. 1616/2000 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Pe aspectul tranșat, al lipsei titlului

de proprietate al recurenților-reclamanți pentru imobilul în litigiu, soluționat

irevocabil în primul proces prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel

București, secția a-III-a civilă, hotărârea menționată a intrat în puterea lucrului

judecat.

Este vorba în asemenea situații, de efectul

pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare

în cadrul procesului și care nu mai poate fi analizat ulterior, în cadrul procesual

al acelorași părți, privind aceeași cauză și în baza aceluiași temei juridic.

Așa fiind, în raport de considerentele

expuse, se vor respinge criticile privind greșita soluționare a autorității de lucru

judecat de către instanța de apel, motivul de recurs invocat, nefiind incident

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Referitor la critica vizând încălcarea

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de observat că acest motiv

ar conduce la o eventuală critică pe fond, ceea ce excede analizei în recurs și

nu poate face obiectul examinării, față de cele mai sus expuse.

Nici motivul circumscris art. 304 pct.

7 din C. proc. civ. nu este fondat, deoarece instanța de apel a analizat pe larg,

în cadrul considerentelor deciziei sale, elementele autorității de lucru judecat,

cu ample referiri și la reținerea acestei excepții în conținutul considerentelor

deciziei nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

hotărâre în care sunt cuprinse elemente de analiză a autorității de lucru judecat

și evidențiate demersurile repetate ale reclamanților de a li se admite o acțiune

în revendicare, cu privire la imobilul îri litigiu.

Astfel, prin conținutul considerentelor

din decizia nr. 493/2009 se reține că „instanța a reținut că pe fondul acțiunii,

reclamanții au mai solicitat în justiție revendicarea acestui imobil, cererea fiind

soluționată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București,

cererea reclamanților fiind respinsă pe considerentul că reclamanții nu au făcut

dovada dreptului de proprietate asupra apartameritului".

În

cuprinsul deciziei recurate au fost motivate toate criticile

din apel ale reclamanților, instanța de control analizând chestiunea autorității

de lucru judecat, cu menționarea tuturor acțiunilor prin care reclamanții s-au adresat

instanțelor de judecată.

Răspunzând tuturor criticilor din apel,

decizia ce formează obiectul recursului de față este amplu motivată, cu îndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform considerentelor

expuse, din decizia nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

așa încât recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din

C. proc. civ.

Vâzând și dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuieli de judecată, conform chitanței ce atestă onorariul

de avocat de 2000 RON, dosar, Înalta Curte îi va obliga pe recurenți la plata acestei

sume către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții S.D.L. (Ș.) și S.E. (Ș.) împotriva deciziei nr. 808/A din 17 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 2000

RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă M.A.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 30

octombrie 2012.