ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6587/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 23 iulie 2009, reclamanții S.D.L. și S.E. au chemat în judecată pe pârâta M.I. solicitând instanței obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3., situat în București, Str. P. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ., reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului mai sus individualizat, preluat abuziv de stat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca efect al deciziei nr. 2407/1989 emisă în aplicarea acestuia, astfel că statul neavând titlu, nu a putut transmite dreptul de proprietate către pârâta M.A.I., prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1.

din 11 iulie 2000, titlul reclamanților fiind mai bine caracterizat. Prin întâmpinare, pârâta M.A.I. a invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, precum și de decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, aceasta din urmă fiind pronunțată cu caracter irevocabil, prin finalizarea unui proces realizat ulterior primei acțiuni. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 12240 din 10 iunie 2010, și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc.

civ., dată fiind valoarea imobilului de 838.965,78 RON, stabilită conform expertizei. Cauza a fost înregistrată, la 12 iulie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a-V-a civilă, sub nr. 33506/3/2010, instanță care, prin sentința civilă nr. 363 din 22 februarie 2011 a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanții S.D.L. și S.E. în contradictoriu cu pârâta M.A.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința nr. 10925 din 06 iulie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Consiliul General al municipiului București, iar apelul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 3440 din 14 decembrie 1999, reținând că reclamanții nu au putut prezenta titlul lor de proprietate asupra imobilului revendicat. Ulterior pronunțării acestei ultime decizii, printr-o acțiune întregită la data de 11 noiembrie 2002, reclamanții au înțeles să cheme în judecată pe pârâții Primăria municipiului București prin Primarul general, SC H.N. SA și pe pârâta M.A.I. solicitând Judecătoriei sectorului 1 București ca, prin hotărârea ce va pronunța să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000, încheiat între SC H.N.

SA și M.A.I., iar aceasta din urmă să fîe obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3. situat în București, str. P., sector 1. Și în acea acțiune, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ., dar și Legii nr. 10/2001, iar motivarea în fapt a cererii este aceeași cu prezenta cerere introductivă de instanță. Astfel, s-a susținut că apartamentul nr. X3. „a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără titlu, întrucât decizia nr. 2407 din 28 noiembrie 1989 prin care imobilului mai sus individualizat a trecut în proprietatea statului prevedea preluarea cu plata a apartamentului nr. X3 din str. P., sector 1, însă despăgubirile nu au fost acordate foștilor proprietari S.M.

și S.E. Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 7166 din 09 mai 2007 a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care au susținut, în esență, faptul că preluarea apartamentului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, situație în care vânzătorul D.G.A.F.L nu avea un drept de dispoziție asupra bunului imobil.

Tribunalul București, prin decizia nr. 623/A din 18 aprilie 2008 a respins apelul, ca nefondat, reținând împrejurarea că în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare „titlul statului era constituit prin lege, respectiv Decretul nr. 223/1974, fără ca acest titlu să fie desființat pe cale judecătorească." Împotriva deciziei nr. 623/A din 18 aprilie 2008 a Tribunalului București au declarat recurs reclamanții, criticând decizia și motivând că apartamentului nr. X3 de la adresa sus menționată a fost preluat de Statul Român în aplicarea Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 2407/1989 „preluările în baza acestui decret având un caracter constitutiv de drepturi, iar nu declarativ, decizia administrativă de preluare fiind obligatoriu a fi comunicată titularului dreptului de proprietate spre a putea fi contestată, în caz contrar preluarea neavând efect.” Recurenții au mai susținut și faptul că instanțele de fond și apel au refuzat compararea titlurilor, deși ambele părți litigante au titluri de proprietate asupra apartamentului nr. X3". Prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul, reținând că în speță este autoritate de lucru judecat, față de cele afirmate în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă.

Ca atare, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, aceiași reclamanți formulează împotriva aceleiași pârâte, acțiune în revendicare solicitând obligarea acesteia de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, același imobil. Or, între pricinile soluționate anterior și cauza de față se constată îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., privind tripla identitate de obiect, părți, cauză. Constatând că reclamanții și-au întemeiat acțiunea ce formează obiectul litigiului de față, pe aceeași cauză , făcând aceleași susțineri și fără a aduce alte înscrisuri doveditoare fată de cele avute în vedere și analizate de instanțele anterioare, în raport de existența triplei identități de obiect, părți, cauză și față de caracterul absolut al acestei excepții care este una de fond, peremptorie, tribunalul a reținut că nu mai poate fi repus în discuție în contradictoriu cu pârâta, același drept invocat de reclamanți.

Împotriva sentinței nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă, au declarat apel reclamanții S.D.L. și S.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea apelului, reclamanții au susținut că prima acțiune introdusă de aceștia în anul 1998 (Dosar nr. 9689/1998) a avut drept temei juridic revendicarea aceluiași apartament, care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 la 28 octombrie 1989, în calitate de pârât fiind Consiliul General al municipiului București. Deși nu s-a plătit nicio despăgubire, iar Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul nr. 9/1989, instanța a considerat că actele depuse la dosar nu fac dovada titlului de proprietate, implicit că reclamanții nu au calitate procesuală activă, acțiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond a fost menținută prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 și a devenit irevocabilă prin decizia 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă. La data de 14 august 2002, reclamanții au formulat o altă acțiune în contradictoriu cu pârâții M.A.I., Municipiul București prin Primarul general solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1./2000 încheiat între pârâți și obligarea acestora să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 3 din imobilul situat în București, str. P., sector 1. Prin sentința civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2003 acțiunea a fost respinsă, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active.

Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003, iar recursul declarat de pârâta M.I. a fost respins, prin decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005, cu motivarea că „(...) legea nu îngrădește dreptul de a pretinde nulitatea absolută a contractului, cu consecința repunerii în situația anterioară, în condițiile în care imobilul a fost preluat abuziv de stat și anume fără titlu." Față de această soluție, M.A.I. a formulat contestație în anulare, cale extraordinară de atac, ce a fost respinsă prin decizia nr. 490 din 02 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 3356/2005. Se susține de către apelanții-reclamanți că, urmare rămânerii definitive și irevocabile a deciziei nr. 1804/A din 10 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, prin care s-a admis apelul declarat de S.E.

și S.D.L., s-a anulat sentința civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1, cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiași instanțe. S-a reținut că prima instanță s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, fără a cerceta fondul cauzei. În rejudecare, instanța a desființat (casat) decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că „apelanții au dovedit interesul promovării acțiunii; imobilul este proprietatea lui S.M.

și apelanții au făcut dovada că sunt moștenitorii lui S.M., apreciind că „din niciunul dintre actele depuse de reclamanți la dosarul cauzei nu se poate reține dovada certă a dreptului de proprietate a autorului acestora, existând doar o prezumție simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor". Se aduc critici sentinței tribunalului, în sensul că, în mod nelegal instanța de fond a reținut autoritarea de lucru judecat în raport de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă.

Astfel, se arată de către apelanții-reclamanți că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât cele două acțiuni ale reclamanților au fost respinse în baza unei excepții procesuale („în sensul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate"), instanțele neexaminând cauzele pe fond, ci numai asupra excepției lipsei calității procesuale active și, fiind vorba și de alte temeiuri și cauze juridice, instanțele au reținut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat și, greșit, le-au respins acțiunea ce formează obiectul litigiului de față. În apel, pârâta M.A.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat a se respinge, ca nefondat, apelul și a se menține ca legală și temeinică sentința nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă.

Prin decizia nr. 808/A din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanții S.L. și S.E. împotriva sentinței civile nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a-V-a civilă. A dispus obligarea apelanților-reclamanți să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Din considerentele sentinței civile nr. 396 din 22 ianuarie 2003 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rezultă că prin acțiunea înregistrată la 14 august 2002 și completată la 11 noiembrie 200, reclamanții S.D.L.

și S.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București prin Primarul general, SC H.N. SA și M.A.I. solicitând să se constate nulitatea absolută a contactului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000 încheiat pentru apartamentul nr. X3. situat în București, str. P., sector 1 și să fie obligată pârâta, în cazul respingerii primului capăt de cerere, să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat. În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui S.M. (decedat la 13 februarie 1994), în calitate de fiu și de soție supraviețuitoare. Autorul reclamanților a fost proprietarul apartamentului în discuție, acesta dobândind prin decizia nr. 1206 din 09 mai 1957 (în baza H.C.M.

nr. 4015/1953) o cotă indiviză de teren, pe care a construit imobilul în baza autorizației de construire din 25 iulie 1957. S-a arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 223/1974 fără titlu, întrucât decizia nr. 2047 din 28 noiembrie 1989, prin care apartamentul a fost preluat de stat prevedea preluarea cu plată, însă despăgubirile nu au fost acordate. Reclamanții au mai precziat că, deși au atenționat SC H.N. SA să nu repartizeze apartamentul, întrucât intenționau să solicite restituirea acestuia, însă SC H.N. SA a procedat la vânzarea, conform contractului nr. V1. din 11 iulie 2000, deși cunoștea calitatea de proprietar a autorului reclamanților, ceea ce acrediteză ideea vânzării pe riscul cumpărătorului și reprezintă o cauza ilicită.

Prin sentința civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2003 Judecătoria sector 1 a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea completată, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, reținând că reclamanții nu au probat calitatea de moștenitori ai lui S.M. și că actele depuse la dosar, deși creează o prezumție a dreptului de proprietate în favoarea acestuia, nu fac dovada dreptului de proprietate în condițiile în care aceste acte nu au fost însoțite de autorizația de construire și de procesul-verbal de predare-primire a imobilului, care ar fi constituit titlu de proprietate. Prin decizia nr. 1804 din 10 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a-IlI-a civilă, a fost respinsă excepția de nulitate a sentinței apelate ca nefondată.

A fost admis apelul reclamanților, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Prin decizia nr. 1053 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității și a fost respins, ca nefondat recursul declarat de pârâta M.A.I., constatându-se că reclamanții, ca moștenitori ai vechiului proprietar al imobilului, sunt în drept să deducă judecății cererea prin care invocă proprietatea unui imobil ce a făcut obiectul înstrăinării către recurenta-pârâtă, în baza Legii nr. 112/1995. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 7166 din 09 mai 2007, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea principală, cu privire la ambele petite, ca nefondată, reținând că din niciunul dintre actele depuse de reclamanți nu se poate reține dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanților, creând doar o prezumție simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor.

În aceste condiții, în ce privește compararea celor două titluri de proprietate, instanța a apreciat că reclamanții nu au un titlu valabil în ceea ce privește acest imobil și care să poată fi considerat mai bine conturat decât al pârâtei. Prin decizia nr. 623 din 18 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a-V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

În considerentele acesteia s-a reținut că, deși apelanții au invocate existența titlului de proprietate asupra imobilului în favoarea lor, cu trimitere la decizia civilă nr. 1804 din 10 octombrie 2003, prin respectiva decizie s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorului S.M., deci a calității procesuale active și, implicit a interesului în promovarea acțiunii, însă prin această hotărâre nu s-a constatat calitatea de proprietar a autorului reclamanților asupra imobilului, prin decizia civilă nr. 1616 din 12 mai 2000 stabilindu-se că reclamanții apelanți nu au făcut dovada existenței unui titlu de proprietate asupra imobilului.

Prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-IlI-a civilă, s-a soluționat cu caracter irevocabil, prima acțiune în revendicare a imobilului (în cadrul unui prim proces inițiat de reclamanți împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București), prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 3440/A din 14 decembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reținându-se că recurenții nu au putut prezenta titlul de proprietate asupra imobilului. În cauza dedusă judecății de față, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâta M.I., revendicarea imobilului (a aceluiași aparatament), în temeiul art. 480 - 481 C. civ., prin comparare de titluri.

Curtea de Apel a apreciat ca fiind incidente prevederile art. 1201 C. civ., privind autoritatea de lucru judecat, întrucât se regăsește în pricina de față și în prima acțiune a reclamanților (Dosarul nr. 9698/1998 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10925 din 06 iulie 2009 menținută în apel, prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului București și, în recurs soluționată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă) tripla identitate de obiect, cauză, părți. Întemeiate în drept, conform art. 480 C. civ., ambele pricini vizează respingerea acțiunii în revendicare, cu aceeași motivare, în sensul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Împotriva deciziei nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții S.D.L. și S.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că în speță este autoritate de lucru judecat, față de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, precum și de decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recurenții-reclamanți arată că, într-un prim proces s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, potrivit deciziei nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, în care figurau ca părți, reclamanții și pârâta Consiliul General al municipiului București, iar în cel de-al doilea proces, promovat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâta M.I., D.A.F.I. și Municipiul București prin Primarul general, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000 și obligarea pârâților de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3.

din Str. P., sector 1. Recurenții susțin că „în această cauză, titlul de proprietate derivă din decizia nr. 1804/A/2003 și decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005 definitive și irevocabile, care au avut la bază actele existente la dosar și anume: decizia nr. 1206 din 09 mai 1957 privind acordarea în folosință a terenului în suprafață de 690 mp pentru construirea de locuințe; autorizația de construire nr. 83/P din 25 iulie 1957, adeverința din 16 mai 1957 prin care s-a acordat lui S.M. 1/12 din terenul situat în str. P.; ordinul de repartizare nr. R1. din 01 decembrie 1958 privind atribuirea apartamentului nr. X3 din str. P., declarații și procese-verbale de impozitare.

Se susține de către recurenții-reclamanți că instanța a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se arată că decizia atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii", fiind incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 cpt.7 din C. proc. civ. Recursul declarat de reclamanți este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: În cauza dedusă judecății la 23 iulie 2009; reclamanții S.D.L. și S.E. au chemat în judecată pe pârâta M.I.

solicitând obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3., situat în str. P., sector 1 pe calea de drept comun a acțiunii în revendicare, urmând a se compara titlul de proprietate al reclamanților cu titlul pârâtei M.I., aceasta din urmă deținând imobilul prin contractul de vânzare-cumparare nr. 3214 din 11 iulie 2000, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Consiliul General al municipiului București și pârâtă, privind imobilul mai sus individualizat. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 363 din 22 februarie 2011 a reținut că există autoritate de lucru judecat, însă această excepție a fost corect analizată de instanța de apel care a considerat că, excepția prevăzută de art. 1201 C. civ.

se identifică în cauză, în raport de dispozițiile deciziei nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă. Prin aceasta decizie s-a soluționat cu caracter irevocabil, un alt proces în care acțiunea a fost introdusă de reclamanții S.D.L. (Ș.) și S.E. (Ș.) în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București, având același obiect, cu același temei juridic, art. 480 C. civ., în care s-a „analizat" titlul de proprietate al reclamanților. Astfel, prin sentința civilă nr. 10925 din 6 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost respinsă acțiunea în revendicare, soluția fiind menținută prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 de Tribunalul București, care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul București a reținut, în esență, că din înscrisurile depuse la dosar și din ansamblul probatoriilor administrate, a rezultat că reclamanții nu au putut prezenta titlul de proprietate pentru imobilul aflat în litigiu. Împotriva deciziei nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanții, susținând că instanța nu s-a pronunțat în legătură cu unele probe administrate în cauză. Soluționând recursul, Curtea de Apel București, secția IlI-a civilă, prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a respins calea de atac, reținând în considerentele hotărârii că reclamanții nu au putut prezenta titlul lor de proprietate asupra imobilului revendicat.

Pricina de față vizează același obiect, este între aceleași părți și are aceeași cauză cu acțiunea finalizată prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, așa încât, în mod legal instanța a apreciat că existând autoritate de lucru judecat, nu mai pot fi reluate în discuție chestiunile analizate deja. Acest aspect al autorității lucrului judecat a fost sesizat și pus în discuție prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți într-un alt proces (Dosarul nr. 14717/299/2006) - în care reclamanții S.D.L. și S.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București prin Primarul general, SC H.N.

SA și pe M.I., solicitând Judecătoriei sector 1 București, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000 și să o oblige pe aceasta să le lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3. situat în București, Str. P., sector 1. Desigur în această ultimă acțiune, finalizată prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în mod corect nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat, dar excepția prevăzută de art. 1201 C. civ., există sub aspectul triplei identități de obiect, cauză, părți, între prima acțiune în revendicare (soluționată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000) și pricina de față, ce constituie obiectul analizei în recurs.

Întrucât acțiunea în revendicare a acelorași părți a fost respinsă cu caracter irevocabil prin decizia nr. 1616/2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, o a doua acțiune, cu același temei, fundamentată pe aceeași cauză, între aceleași părți nu mai poate fî analizată, deoarece încalcă principiul autorității de lucru judecat, ce are la bază regula potrivit căreia, o acțiune nu poate fî judecată decât o singură dată. Pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, așa încât, ceea ce a fost verificat jurisdicțional să nu mai poată face obiect al disputei părților este necesar, în principiu, ca aceasta să fi dat dezlegare fondului raporturilor juridice dintre părți, indiferent că soluția a fost de admitere sau de respingere a acțiunii.

Aceasta întrucât, ceea ce intră în autoritate de lucru judecat este statuarea pe care instanța o realizează, pe baza analizei probatoriului administrat și aplicând regula de drept incidență, ceea ce conferă un conținut imuabil (nesupus dezbaterii ulterioare) verificării jurisdicționale. Pe de altă parte, nu orice rezolvarea dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul, trebuie considerată că lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională. Ca atare și în speță, promovând o acțiune în revendicare în care reclamanții pretind ca temei al dreptului de proprietate un înscris (înscrisuri), fără să facă însă, dovada în proces a existenței acestuia, ei nu vor mai putea introduce ulterior o acțiune, întrucât s-ar aflat în posesia acelui sau acelor înscrisuri, care să-i probeze dreptul.

A primi o astfel de solicitare, ar însemna să se ignore diferența între cauza cererii și mijloacele de dovedire a acesteia, precum și faptul că procurarea unui mijloc de probă nu este în măsură să pună în discuție autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri. Numai în situația în care aspectul nou invocat în al doilea litigiu ar corespunde unei cauze noi, ar fi posibilă reluarea dezbaterilor în legătură cu temeinicia afirmată a dreptului, dar aceasta pentru că nu sunt întrunite elementele care să justifice existența excepției autorității de lucru judecat-situație care nu se regăsește, însă, în speță. Scopul autorității de lucru judecat constă în evitarea contradicțiilor între hotărâri judecătorești, contradicții care pot apărea nu numai atunci când acțiunile deduse judecății sunt identice, dar și în situația în care drepturile recunoscute unei părți sau constatările irevocabile ale instanței sunt negate.

În speță, câtă vreme a fost analizată acțiunea în revendicare (și s-a reținut că reclamanții nu au probat titlul de proprietate al autorului lor), aspectul litigios a fost consemnat și rezolvat în actul jurisdicțional, indiferent dacă s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, și aceasta înseamnă că, chestiunea dreptului de proprietate, sub același temei - acțiune în revendicare prin comparare de titluri art. 480 C. civ. - nu mai poate constitui obiect al unei examinării ulterioare, printr-o altă acțiune. A nega autoritatea de lucru judecat, înseamnă a crea premisele unei instabilități juridice, căci s-ar recunoaște posibilitatea părților ca, după ce au supus dezbaterii o anumită chestiune litigioasă și au primit o rezolvare.

Asupra acesteia, să reia judecata, ca și când instanța nu s-ar fi pronunțat asupra ei. Numai dacă partea (reclamanții) ar pretinde, într-o a doua cerere în revendicare (vizând același imobil, îndreptată împotriva aceleiași părți) un alt temei al dreptului său (nu pe cel uzitat deja) reluarea dezbaterilor ar fi posibilă, ceea ce, de asemenea, nu se regăsește în cazul concret dedus judecății, în care este identitate de cauză. Nu pot fi reținute ca fondate nici criticile recurenților -reclamanți, în sensul că instanțele s-au pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale active.

Deși reclamanți au susținut în motivele de recurs ce formează obiectul examinării de față, că titlul acestora de proprietate derivă din decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă, este de precizat că, prin această hotărâre a fost admis apelul reclamanților, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, iar prin decizia nr. 1053 din 5 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a-lV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă M.A.I. împotriva deciziei nr. 1804/2003, iar aceste hotărâri vizează a treia acțiune formulată de reclamanți la 14 august 2002, completată la 11 noiembrie 2002 și finalizată prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, față de care nu există autoritate de lucru judecat.

De altfel, după cum s-a arătat deja, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 7166 din 09 mai 2007, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea principală, cu privire la ambele petite, ca nefondată, reținând că din niciunul dintre actele depuse: de reclamanți nu se poate reține dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanților, creând doar o prezumție simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor. În aceste condiții, în ce privește compararea celor două titluri de proprietate, instanța a apreciat că reclamanții nu au un titlu valabil în ceea ce privește acest imobil și care să poată fi considerat mai bine conturat decât al pârâtei. Oricum, excepția autorității de lucru judecat nu se referă și la acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14717/299/2006, în care nu există identitate de părți și cauză, acest aspect fiind deja menționat.

Referirea privind acea pricină s-a făcut deoarece, în considerentele deciziei nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a reținut că acțiunea în revendicare pe același temei juridic a făcut obiectul examinării unei alte pricini, ce a fost soluționată irevocabil prin decizia nr. 1616/2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Pe aspectul tranșat, al lipsei titlului de proprietate al recurenților-reclamanți pentru imobilul în litigiu, soluționat irevocabil în primul proces prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă, hotărârea menționată a intrat în puterea lucrului judecat. Este vorba în asemenea situații, de efectul pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare în cadrul procesului și care nu mai poate fi analizat ulterior, în cadrul procesual al acelorași părți, privind aceeași cauză și în baza aceluiași temei juridic.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, se vor respinge criticile privind greșita soluționare a autorității de lucru judecat de către instanța de apel, motivul de recurs invocat, nefiind incident art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Referitor la critica vizând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este de observat că acest motiv ar conduce la o eventuală critică pe fond, ceea ce excede analizei în recurs și nu poate face obiectul examinării, față de cele mai sus expuse. Nici motivul circumscris art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

nu este fondat, deoarece instanța de apel a analizat pe larg, în cadrul considerentelor deciziei sale, elementele autorității de lucru judecat, cu ample referiri și la reținerea acestei excepții în conținutul considerentelor deciziei nr. 493 din 19 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, hotărâre în care sunt cuprinse elemente de analiză a autorității de lucru judecat și evidențiate demersurile repetate ale reclamanților de a li se admite o acțiune în revendicare, cu privire la imobilul îri litigiu.

Astfel, prin conținutul considerentelor din decizia nr. 493/2009 se reține că „instanța a reținut că pe fondul acțiunii, reclamanții au mai solicitat în justiție revendicarea acestui imobil, cererea fiind soluționată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curții de Apel București, cererea reclamanților fiind respinsă pe considerentul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartameritului". În cuprinsul deciziei recurate au fost motivate toate criticile din apel ale reclamanților, instanța de control analizând chestiunea autorității de lucru judecat, cu menționarea tuturor acțiunilor prin care reclamanții s-au adresat instanțelor de judecată. Răspunzând tuturor criticilor din apel, decizia ce formează obiectul recursului de față este amplu motivată, cu îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ., conform considerentelor expuse, din decizia nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, așa încât recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. Vâzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, conform chitanței ce atestă onorariul de avocat de 2000 RON, dosar, Înalta Curte îi va obliga pe recurenți la plata acestei sume către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.D.L. (Ș.) și S.E. (Ș.) împotriva deciziei nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenți la plata sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă M.A.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 30 octombrie 2012.