ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2013

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2013 sub nr. 3185/1/2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatorii B.L. și B.G. au formulat contestația în anulare împotriva Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă invocând ca temei de drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației s-a arătat că, prin Decizia civilă nr. 6997/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 5025/2/2011 li s-a respins recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, susținând că soluția astfel pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale, în raport cu dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. Invocă drept prim motiv al contestației faptul că, deși prin Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a constatat nulitatea Deciziilor nr. l750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului București, Comitetul Executiv-Biroul Permanent, precum și nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului litigios, instanța de recurs nu a ținut cont de această decizie. Susțin contestatorii că, în Decizia contestată nr. 6997/2012, instanța de recurs, respingând recursul, nu face nici o mențiune cu privire la acest aspect care se bucură de putere de lucru judecat. Apreciază astfel că instanță de recurs trebuia să ia act și să mențină această hotărâre ce se bucură de putere de lucru judecat.

Prin al doilea motiv al contestației în anulare se susține că atâta timp cât prin Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988, cât și nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului situat în București, Sector 6, instanța de fond în rejudecare, cât și cea de recurs trebuiau să aibă în vedere și acest aspect legal ce se bucură de puterea lucrului judecat. Prin decizia contestată nu se face nicio mențiune cu privire la faptul că s-a stabilit prin hotărâre irevocabilă nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului litigios. În această situație, consideră contestatorii că Statul nu avea dreptul de a înstrăina imobilul din litigiu, întrucât nu avea calitatea de proprietar, motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu intimații este lovit de nulitate absolută.

Mai susțin contestatorii că în speță există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare în raport cu care consideră că instanța de recurs trebuia să țină cont de dispozițiile Convenției și, pe cale de consecință să constate că partea vânzătoare, respectiv Statul, nu numai că a fost de rea-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar nici nu era proprietar asupra imobilului situat în București, sector 6. De asemenea, se argumentează că, atâta timp cât nu s-au respectat dispozițiile legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care apartamentul în cauză se poate restitui în natură contestatorilor, solicitând rejudecarea cauzei în raport cu aceste prevederi pentru a beneficia în temeiul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului de un proces echitabil.

Un alt treilea motiv al contestației în anulare îl constituie faptul că instanța de recurs, din eroare, nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere deduse judecății. Arată că, deși contestatorii reclamanți au solicitat instanței să se pronunțe și asupra cererii privind notificarea nr. x/2001 depusă în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra imobilului în cauză, pe acest capăt de cerere instanța nu s-a pronunțat, motiv pentru care consideră întemeiată contestația. Argumentează că, deși prin Decizia civilă nr. 2972 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 3581/2/2012 cauza s-a trimis spre rejudecare pentru a stabili în raport cu petitul acțiunii introductive regimul juridic al imobilului, respectiv dacă este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun (respectiv art. 480 - 481 C. civ.), în rejudecare instanța nu s-a pronunțat și pe cererea privind notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2011.

Mai arată că, deși prin Decizia nr. 6997 s-a menționat că în cauză sunt "aplicabile prevederile art. 7, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege", totuși instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere amintit. Susțin contestatorii că instanța trebuia să judece și să se pronunțe și pe acest capăt de cerere cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei contestate, instanța a menționat că beneficiază de dreptul la despăgubiri pentru imobilul ce le-a aparținut. Se arată că, instanța avea obligația să se pronunțe pe toate capelele de cerere cu care a fost învestită, iar în condițiile în care s-a pronunțat pe revendicare în sensul că nu mai este posibilă restituirea în natură, instanța trebuia să se pronunțe pe capătul de cerere privind dreptul contestatorilor de a fi despăgubiți.

Consideră că în aceste condiții, din eroare, respectiv dintr-o "greșeală materială" instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind soluționare notificării depusă de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care consideră întemeiată contestația formulată. În concluzie, în raport cu dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicită admiterea contestației în anulare și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a se judeca pe fond și cererea privind notificarea formulată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, stabilirea valoarea despăgubirilor la care sunt îndreptățiți. Intimații I.O. și I.C.M. au formulat întâmpinare solicitând, prioritar, respingerea ca inadmisibilă a contestației și, în subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele contestației în anulare, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata netemeinicia cererii formulată de contestatorii B.L. și B.G., având în vedere următoarele considerente: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. 6911/303 din 14 august 2007 reclamanții B.L. și B.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC O. SA, I.O. și I.C.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziilor administrative emise în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul C.P.M.B. - D.G.D.A.L. Serviciul Fond Locativ cu nr. 1750 din 12 noiembrie 2986 pe numele reclamantului B.G.

și cu nr. 1642 din 30 august 1988 pentru reclamanta B.L., prin care apartamentul în litigiu situat în București, sector 6 a fost preluat în mod abuziv; să se constate că apartamentul proprietatea reclamanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestora; să se constate că prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 952/2001 și comunicată Municipiului București reclamanții au solicitat restituirea apartamentului, formându-se astfel Dosarul nr. 6283/2001 și Dosarul nr. 42555 din 19 august 2002 la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost soluționată, împrejurare față de care au solicitat a fi aplicate prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001; să se constate validitatea titlului reclamanților asupra apartamentului menționat și față de prevederile art. 973 și art. 1803 C. civ., să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate, urmând a se constata că titlul reclamanților este preferabil; să fie obligați pârâții persoane fizice să predea reclamanților în proprietate și posesie exclusivă apartamentul situat în București, sector 6. Prin Sentința civilă nr. 7270 din 12 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au formulat ca un capăt principal de cerere contestație împotriva refuzului de a răspunde la notificarea formulată de reclamanți în vederea restituirii unui apartament în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Celelalte cereri formulate de reclamanți au caracter accesoriu urmând a fi soluționate de instanța competentă să judece cererea principală în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 45401/3/2007.

La termenul din 7 martie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. SA, a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București pe capătul de cerere privind revendicarea și a calificat excepția inadmisibilității ca o apărare de fond, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sectorul 6. Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere, cât și acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din anul 1965, art. 12, 17 și 36. Prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor legale în vigoare de la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România este parte privitoare la proprietate și anume, Declarația Universală a Drepturilor Omului. Tribunalul a apreciat că restituirea bunului în natură nu este garantată nici în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Tribunalul a reținut că, în speță, ambele părți dețin "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului București 6 București în Dosarul nr. 3741/2003, rămasă irevocabilă, astfel încât pârâților li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții solicitând admiterea apelului, și pe fond admiterea acțiunii sub aspectul revendicării acestui apartament de la intimații-pârâți chiriași-cumpărători.

Prin Decizia civilă nr. 204/17 martie 2009, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea pe fond a cauzei în primă instanță și a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului 6 București. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, în mod greșit s-a considerat că acțiunea vizează situația refuzului persoanei juridice notificate de a răspunde notificării. Prezenta acțiune nu are un astfel de obiect, iar simpla referire în petitul acțiunii la nesoluționarea notificării formulată în temeiul acestei legi nu este relevantă în calificarea acțiunii în revendicare drept o acțiune pentru acordarea de măsuri reparatorii, introdusă direct în instanță.

Prin Decizia civilă nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 204 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, nefiind atacată de niciuna dintre părți a devenit definitivă și irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În consecință, problema instanței competente material să judece în primă instanță litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3581/2/2010. Prin Decizia civilă nr. 364/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a obligat pe pârâții I.C.M. și I.O. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sectorul 6, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții I.C.M. și I.O. împotriva Deciziei civile nr. 364 A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, I.C.M. și I.O. împotriva aceleiași decizii civile.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, din lecturarea considerentelor Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rezultă că, în pronunțarea deciziei, instanța de fond a avut în vedere procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, dar și cea de revendicare a imobilelor preluate abuziv și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând trimitere atât la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și la dispozițiile art. 480 C. civ. Înalta Curte a constatat că sunt neclare și confuze considerentele ce au format convingerea instanței de apel în pronunțarea soluției adoptate și de natură a permite determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse judecății.

O astfel de modalitate de motivare, nestructurată din punct de vedere juridic, nu permite exercitarea controlului judiciar și poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., drept pentru care, recursul declarat de pârâții I.C.M. și I.O. a fost admis, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Înalta Curte a decis că, în rejudecare, instanța de trimitere va stabili, în raport cu petitul acțiunii introductive, regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiune în anulare a actului de înstrăinare.

Sub acest aspect, necesită a se verifica dacă reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu. În speță, recurenții-pârâți au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, a cărui valabilitate a fost constatată prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, definitivă și irevocabilă. În rejudecare, s-a apreciat necesar a se stabili dacă reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu în termenul special de prescripție reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, dacă au obținut o hotărâre judecătorească în acest sens.

Ulterior, în funcție de regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, instanța de apel, va recurge la operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, aceasta fiind și interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale. Se opinează că instanța de trimitere va stabili dacă în speță sunt sau nu incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. În ceea ce privește critica recurentului pârât Municipiul București prin Primarul General privind excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte a constatat că este nefondată determinat de faptul că reclamanții-intimați au notificat Municipiul București formându-se Dosarul nr. 6283/2001.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. 5025/2/2011. Prin Decizia civilă nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți B.L. și B.G. și apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 45401/3/2007. În pronunțarea soluției, în urma îndrumărilor date prin decizia de casare, Curtea a constatat că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București este definitivă și irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În consecință, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia de casare nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, problema instanței competente material să judece în primă instanță litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, aspect ce nu mai poate fi cenzurat.

În acest caz, reține ca aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, asupra recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Astfel, reținându-se că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până în prezent, instanța de judecată este obligată să soluționeze fondul pretenției reclamanților, în speță, cererea acestora de restituire în natură a imobilului. În cauză, prin Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, această soluție rămânând irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței menționate, prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a concluzionat că reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a apartamentului. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că recursul declarat de această parte a fost respins prin decizia de casare a Înaltei Curți, situație în care, reținând că motivele de apel invocate de reclamanți nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți B.L. și B.G. și apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 45401/3/2007.

Împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții B.L. și B.G. pentru motive de nelegalitate a hotărârii recurate. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că, prin decizia recurată instanța de apel a validat efectele confiscării comuniste a apartamentului în discuție preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 abrogat, cu motivarea că prin acest decret s-a încălcat dreptul legitim de proprietate al unor cetățeni, pentru motivul că aceștia au refuzat să se întoarcă pe teritoriul țării în timpul regimului comunist, care prin această reglementare odioasă încălca dreptul fundamental al libertății de deplasare garantat în toate țările civilizate din lume.

În cauză este evident că preluarea apartamentului de către statul comunist s-a făcut pentru un motiv inacceptabil de orice stat de drept și anume că reclamanții-recurenți au refuzat să se întoarcă în țară pentru a trăi sub dictatura teroristă a statului comunist. S-a invocat incidența dispozițiilor art. 2, art. 17, art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin Decizia civilă nr. 6997 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în pronunțarea soluției că, motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale privind preluarea apartamentului în litigiu, critici ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., însă acestea nu au fost primite. Se arată că, în aplicarea Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite, Înalta Curte de Casație și Justiție lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Motivul de recurs invocate de reclamanți ce vizează greșita respingere a acțiunii reclamanților s-a apreciat că nu este fondat.

Faptul că actul normativ special - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

De asemenea corect s-a reținut că, în cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, acesta nereprezentând un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala. S-a avut în vedere că prin hotărâre irevocabilă s-a reținut respectarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, astfel încât s-a apreciat că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege, considerente în baza cărora recursul declarat de reclamanții B.L.

și B.G. a fost respins. Împotriva Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, contestatorii B.L. și B.G. au formulat contestație în anulare ce face obiectul analizei de față. Din perspectiva examinării cererii pendinte, este de semnalat faptul că dispozițiile C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială drept o cale extraordinară de atac, stipulând în articolului 318 norma referitoare la faptul că, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau, admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Fiind o cale extraordinară de atac care prin definiție are caracter de excepție, contestația în anulare specială poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Așa fiind, prin acest mijloc procedural, instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, neputând să examineze justețea soluției pronunțate întrucât, în caz contrar, s-ar deschide - în mod nepermis - calea unui veritabil recurs. În speță, se constată că, hotărârea atacată nu este cenzurabilă din perspectiva art. 318 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde greșeli de ordin material (teza I), iar din considerentele acesteia reiese cu evidență analizarea de către instanța de control judiciar a tuturor criticilor invocate în cererea de recurs (teza a II-a).

Primul motiv reglementat de art. 318 teza I C. proc. civ. al contestației în anulare are în vedere existența unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecații recursului. Trebuie semnalat faptul că textul vizează acele greșeli de fapt, involuntare, astfel că noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv și nu poate viza o greșeală de judecată. Așadar, au caracter de greșeală materială erorile legate de aspectele de natură pur formală ale recursului, însă nu și cele privitoare la desfășurarea propriu-zisă a judecății, deci referitoare la legalitatea hotărârii ce s-a pronunțat, căci acestea din urmă apar ca erori de judecată, iar nu ca simple greșeli materiale susceptibile de îndreptare în condițiile art. 318 C. proc.

civ. Pe de altă parte, al doilea motiv reglementat de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și atunci când instanța de recurs s-a pronunțat "minus petita", fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită. Analizând primele două motive ale contestației ce se axează pe aspecte comune referitoare la modul de soluționare a capetelor de cerere privind nulitatea Deciziilor nr. 1750/1986 și nr. 1642/1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului, precum și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 6997 din 15 noiembrie 2013 instanța de recurs a verificat legalitatea hotărârii atacate în limitele efectului devolutiv produs prin motivele de recurs, controlul judiciar fiind astfel limitat de principiul tantum devolutum quantum apellatum.

Din această perspectivă, considerentele Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă împrejurarea că obligația instanței de a analiza toate motivele de recurs a fost îndeplinită. Astfel, instanța de recurs a răspuns tuturor criticilor invocate în condițiile art. 303 C. proc. civ., fiind analizate aspectele generale invocate de recurenți referitoare la legalitatea dispozițiilor prin care apartamentul din litigiu a fost preluat de către stat, precum și cele referitoare la criticile care au vizat greșita respingere a acțiunii în revendicare. Raționamentul judiciar expus de instanța de recurs denotă verificarea în cauză a aspectelor referitoare la existența în patrimonial reclamanților a unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Analiza astfel realizată a fost efectuată în antiteză cu titlul pârâților rezultat din contractul de vânzare-cumpărare care a fost supus verificării pe cale judiciară, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile. Această expunere a instanței de recurs relevă împrejurarea că instanța de control judiciar a realizat o examinare în conformitate cu dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Într-o atare ipoteză, aprecierea făcută de instanța de recurs asupra conceptului de "bun actual" ca cerință premisă în soluționarea acțiunii în revendicare nu poate fi identificată cu noțiunea de "greșeală materială" vizată de art. 318 teza I invocat de contestatori, deoarece reprezintă o critică de fond a soluției pronunțate în recurs, nesusceptibilă de a fi examinată în această cale extraordinară de atac, deoarece în caz contrar ar echivala cu o rejudecare a recursului. Un alt motiv de anulare a decizie invocat de contestatori se referă la omisiunea pronunțării asupra capătului de cerere privind soluționarea pe fond a notificării nr. 6283/2001, în conformitate cu îndrumările date prin Decizia de casare nr. 2972/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se constată că, în speță, nu este invocat prin acest motiv al contestației nepronunțarea instanței de recurs asupra tuturor criticilor cu care ar fi fost învestită, ci este semnalat aspectul referitor la nepronunțarea instanțelor asupra tuturor capetelor de cerere deduse judecății. Împrejurarea invocată de contestatori nu poate constitui motiv de desființare a deciziei prin intermediul acestei căi extraordinare de atac deoarece, pe de o parte, nu are legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar pe de altă parte nu a făcut obiect al controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs întrucât critica referitoare la omisiunea soluționării notificării nu a fost invocată ca motiv de recurs.

În aceste circumstanțe, se constată că, în realitate, sunt invocate critici noi care nu au fost învederate instanței de control judiciar pe calea recursului, constituind aspecte și împrejurări care vizează, în fapt, nelegalitatea și netemeinicia deciziei atacate, adică greșeli de judecată nesusceptibil însă a fi valorificate prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în anulare specială, cum eronat solicită contestatorii. În acest context, nu poate fi primită susținerea orală a contestatorilor formulată cu ocazia concluziilor în fond potrivit căreia aspectul referitor la nesoluționarea notificării trebuia analizat din oficiu, deși nu fusese invocat ca motiv de recurs, întrucât critica nu se încadrează printre motivele de ordine publică care să poată face obiectul controlului judiciar exercitat din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. În atare condiții, se constată că aspectul învederat prin contestație are în vedere o eventuală greșeală de judecată pe care contestatorii recurenți - dacă dădeau dovadă de diligență - puteau să o invoce în recursul exercitat. Or, examinarea motivelor și argumentelor prezentate conduce la concluzia că prin demersul lor judiciar contestatorii tind la obținerea reformării soluției în scopul îndreptării unor pretinse greșeli de judecată. Întrucât este o cale de atac de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind permisă repunerea în discuție atât a problemelor de fond, cât și a unor cereri sau critici noi care nu au făcut obiect al judecății în fond ori al controlului judiciar.

Pentru considerentele expuse, se va constata că deși caracterul unitar al motivelor invocate în contestație determină admisibilitatea acesteia, criticile formulate sunt neîntemeiate, drept pentru care Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de B.L. și B.G. împotriva Deciziei nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității. Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii B.L. și B.G. împotriva Deciziei nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL