ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5438/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 mai

2013 sub nr. 3185/1/2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, contestatorii B.L. și B.G. au formulat contestația în anulare

împotriva Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă invocând ca temei de drept

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea

contestației s-a arătat că, prin Decizia civilă nr. 6997/2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 5025/2/2011 li s-a respins

recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, susținând că

soluția astfel pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale, în raport cu

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Invocă drept prim

motiv al contestației faptul că, deși prin Sentința civilă nr. 1116 din 11

iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

constatat nulitatea Deciziilor nr. l750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din

30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului București,

Comitetul Executiv-Biroul Permanent, precum și nevalabilitatea titlului

Statului asupra imobilului litigios, instanța de recurs nu a ținut cont de

această decizie. Susțin contestatorii că, în Decizia contestată nr. 6997/2012,

instanța de recurs, respingând recursul, nu face nici o mențiune cu privire la

acest aspect care se bucură de putere de lucru judecat. Apreciază astfel că

instanță de recurs trebuia să ia act și să mențină această hotărâre ce se

bucură de putere de lucru judecat.

Prin al doilea motiv

al contestației în anulare se susține că atâta timp cât prin Sentința civilă

nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a

constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din

30 august 1988, cât și nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului

situat în București, Sector 6, instanța de fond în rejudecare, cât și cea de

recurs trebuiau să aibă în vedere și acest aspect legal ce se bucură de puterea

lucrului judecat. Prin decizia contestată nu se face nicio mențiune cu privire

la faptul că s-a stabilit prin hotărâre irevocabilă nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului litigios. În această situație, consideră

contestatorii că Statul nu avea dreptul de a înstrăina imobilul din litigiu,

întrucât nu avea calitatea de proprietar, motiv pentru care contractul de

vânzare-cumpărare perfectat cu intimații este lovit de nulitate absolută.

Mai susțin

contestatorii că în speță există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare în raport cu care consideră

că instanța de recurs trebuia să țină cont de dispozițiile Convenției și, pe

cale de consecință să constate că partea vânzătoare, respectiv Statul, nu numai

că a fost de rea-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

dar nici nu era proprietar asupra imobilului situat în București, sector 6.

De asemenea, se

argumentează că, atâta timp cât nu s-au respectat dispozițiile legale la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în cauză nu sunt

aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care

apartamentul în cauză se poate restitui în natură contestatorilor, solicitând

rejudecarea cauzei în raport cu aceste prevederi pentru a beneficia în temeiul

art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului de un proces echitabil.

Un alt treilea motiv

al contestației în anulare îl constituie faptul că instanța de recurs, din

eroare, nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere deduse judecății. Arată

că, deși contestatorii reclamanți au solicitat instanței să se pronunțe și

asupra cererii privind notificarea nr. x/2001 depusă în temeiul Legii nr.

10/2001 asupra imobilului în cauză, pe acest capăt de cerere instanța nu s-a

pronunțat, motiv pentru care consideră întemeiată contestația. Argumentează că,

deși prin Decizia civilă nr. 2972 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul nr. 3581/2/2012 cauza s-a trimis spre rejudecare pentru a

stabili în raport cu petitul acțiunii introductive regimul juridic al

imobilului, respectiv dacă este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel

întemeiat pe dreptul comun (respectiv art. 480 - 481 C. civ.), în rejudecare

instanța nu s-a pronunțat și pe cererea privind notificarea depusă în temeiul

Legii nr. 10/2011.

Mai arată că, deși

prin Decizia nr. 6997 s-a menționat că în cauză sunt "aplicabile

prevederile art. 7, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se

restituie în natură, ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege",

totuși instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere amintit. Susțin

contestatorii că instanța trebuia să judece și să se pronunțe și pe acest capăt

de cerere cu atât mai mult cu cât în motivarea deciziei contestate, instanța a

menționat că beneficiază de dreptul la despăgubiri pentru imobilul ce le-a

aparținut.

Se arată că, instanța

avea obligația să se pronunțe pe toate capelele de cerere cu care a fost

învestită, iar în condițiile în care s-a pronunțat pe revendicare în sensul că

nu mai este posibilă restituirea în natură, instanța trebuia să se pronunțe pe

capătul de cerere privind dreptul contestatorilor de a fi despăgubiți.

Consideră că în aceste condiții, din eroare, respectiv dintr-o "greșeală

materială" instanța nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind

soluționare notificării depusă de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001,

motiv pentru care consideră întemeiată contestația formulată.

În concluzie, în

raport cu dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicită admiterea contestației

în anulare și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru a se

judeca pe fond și cererea privind notificarea formulată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, stabilirea valoarea despăgubirilor la

care sunt îndreptățiți.

Intimații I.O. și

I.C.M. au formulat întâmpinare solicitând, prioritar, respingerea ca

inadmisibilă a contestației și, în subsidiar, respingerea acesteia ca

nefondată.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de motivele contestației în anulare, precum și de

dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata netemeinicia

cererii formulată de contestatorii B.L. și B.G., având în vedere următoarele

considerente:

Prin cererea

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr.

6911/303 din 14 august 2007 reclamanții B.L. și B.G. au chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC O. SA, I.O. și I.C.M.,

solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziilor administrative emise

în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul C.P.M.B. - D.G.D.A.L. Serviciul Fond

Locativ cu nr. 1750 din 12 noiembrie 2986 pe numele reclamantului B.G. și cu nr.

1642 din 30 august 1988 pentru reclamanta B.L., prin care apartamentul în

litigiu situat în București, sector 6 a fost preluat în mod abuziv; să se

constate că apartamentul proprietatea reclamanților nu a ieșit niciodată din

patrimoniul acestora; să se constate că prin notificarea înregistrată la

executorul judecătoresc sub nr. 952/2001 și comunicată Municipiului București

reclamanții au solicitat restituirea apartamentului, formându-se astfel Dosarul

nr. 6283/2001 și Dosarul nr. 42555 din 19 august 2002 la Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001, notificare ce nu a fost soluționată, împrejurare

față de care au solicitat a fi aplicate prevederile art. 23 din Legea nr.

10/2001; să se constate validitatea titlului reclamanților asupra

apartamentului menționat și față de prevederile art. 973 și art. 1803 C. civ.,

să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate, urmând a se constata

că titlul reclamanților este preferabil; să fie obligați pârâții persoane

fizice să predea reclamanților în proprietate și posesie exclusivă apartamentul

situat în București, sector 6.

Prin Sentința civilă

nr. 7270 din 12 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 6 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere că prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au formulat ca un capăt principal de cerere

contestație împotriva refuzului de a răspunde la notificarea formulată de

reclamanți în vederea restituirii unui apartament în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001. Celelalte cereri formulate de reclamanți au caracter

accesoriu urmând a fi soluționate de instanța competentă să judece cererea

principală în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată

la data de 15 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, sub nr. 45401/3/2007.

La termenul din 7

martie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC O. SA, a respins excepția autorității de lucru judecat ca

neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București pe capătul de cerere privind revendicarea și a calificat

excepția inadmisibilității ca o apărare de fond, pentru considerentele expuse în

încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința civilă

nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

în parte acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din

12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul

Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București,

sectorul 6. Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere,

cât și acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a

constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia

s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din anul 1965, art.

12, 17 și 36. Prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor

legale în vigoare de la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., precum și

dispozițiilor tratatelor internaționale la care România este parte privitoare

la proprietate și anume, Declarația Universală a Drepturilor Omului. Tribunalul

a apreciat că restituirea bunului în natură nu este garantată nici în cadrul

juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant

de jurisprudență și de literatura de specialitate, fiindcă este posibil să

existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație

în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține

decât despăgubiri. Tribunalul a reținut că, în speță, ambele părți dețin

"bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea prin care s-a solicitat constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă prin Sentința

civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului

București 6 București în Dosarul nr. 3741/2003, rămasă irevocabilă, astfel

încât pârâților li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de

orice ingerință.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții solicitând admiterea apelului, și pe fond

admiterea acțiunii sub aspectul revendicării acestui apartament de la

intimații-pârâți chiriași-cumpărători.

Prin Decizia civilă

nr. 204/17 martie 2009, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea pe

fond a cauzei în primă instanță și a admis apelurile, a anulat sentința apelată

și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului 6

București.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că, în mod greșit s-a considerat că acțiunea vizează

situația refuzului persoanei juridice notificate de a răspunde notificării.

Prezenta acțiune nu are un astfel de obiect, iar simpla referire în petitul

acțiunii la nesoluționarea notificării formulată în temeiul acestei legi nu

este relevantă în calificarea acțiunii în revendicare drept o acțiune pentru

acordarea de măsuri reparatorii, introdusă direct în instanță.

Prin Decizia civilă

nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții

B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 204 din 17 martie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, nefiind atacată de

niciuna dintre părți a devenit definitivă și irevocabilă, intrând astfel în

puterea lucrului judecat. În consecință, problema instanței competente material

să judece în primă instanță litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată

printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi

cenzurată.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr.

3581/2/2010.

Prin Decizia civilă

nr. 364/A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul

General, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr.

1116 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

și a obligat pe pârâții I.C.M. și I.O. să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul din București, sectorul 6, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă

nr. 2972 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții I.C.M. și

I.O. împotriva Deciziei civile nr. 364 A din 25 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare Curții de Apel București. Înalta Curte a respins recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, I.C.M. și I.O. împotriva

aceleiași decizii civile.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că, din lecturarea considerentelor Sentinței

civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, rezultă că, în pronunțarea deciziei, instanța de fond a avut în vedere

procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către

Statul Român, dar și cea de revendicare a imobilelor preluate abuziv și

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând trimitere atât la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și la dispozițiile art. 480 C. civ. Înalta

Curte a constatat că sunt neclare și confuze considerentele ce au format

convingerea instanței de apel în pronunțarea soluției adoptate și de natură a

permite determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse

judecății. O astfel de modalitate de motivare, nestructurată din punct de

vedere juridic, nu permite exercitarea controlului judiciar și poate fi

încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., drept pentru care,

recursul declarat de pârâții I.C.M. și I.O. a fost admis, cu consecința casării

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a decis

că, în rejudecare, instanța de trimitere va stabili, în raport cu petitul

acțiunii introductive, regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este

prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul

proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea

legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile

legale menționate este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiune în

anulare a actului de înstrăinare. Sub acest aspect, necesită a se verifica dacă

reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a

imobilului în litigiu. În speță, recurenții-pârâți au încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, a cărui valabilitate a fost constatată

prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București, definitivă și irevocabilă.

În rejudecare, s-a

apreciat necesar a se stabili dacă reclamanții au solicitat anularea

contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu în termenul special de

prescripție reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, dacă au

obținut o hotărâre judecătorească în acest sens. Ulterior, în funcție de

regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, instanța de apel, va recurge la

operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, aceasta fiind și

interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, concursul dintre legea specială și legea

generală rezolvându-se în favoarea legii speciale. Se opinează că instanța de

trimitere va stabili dacă în speță sunt sau nu incidente dispozițiile art. 7

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

În ceea ce privește

critica recurentului pârât Municipiul București prin Primarul General privind

excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte a constatat că este

nefondată determinat de faptul că reclamanții-intimați au notificat Municipiul

București formându-se Dosarul nr. 6283/2001.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr.

5025/2/2011.

Prin Decizia civilă

nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanții-reclamanți B.L. și B.G. și apelantul-pârât Municipiul București, prin

Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr.

45401/3/2007.

În pronunțarea

soluției, în urma îndrumărilor date prin decizia de casare, Curtea a constatat

că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6

București, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București este definitivă și irevocabilă, intrând astfel

în puterea lucrului judecat. În consecință, astfel cum a reținut și Înalta

Curte de Casație și Justiție în Decizia de casare nr. 9218 din 10 noiembrie

2009, problema instanței competente material să judece în primă instanță

litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre

irevocabilă, aspect ce nu mai poate fi cenzurat. În acest caz, reține ca

aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în Secții Unite, asupra recursului în interesul legii, în

interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că, instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al

entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei

îndreptățite.

Astfel, reținându-se

că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a

fost soluționată până în prezent, instanța de judecată este obligată să

soluționeze fondul pretenției reclamanților, în speță, cererea acestora de

restituire în natură a imobilului.

În cauză, prin

Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a

civilă a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr.

1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului

București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului, această soluție rămânând irevocabilă prin respingerea

recursului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva sentinței menționate, prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a concluzionat că

reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți, însă, pentru

considerentele arătate, ei nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a

apartamentului.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că recursul

declarat de această parte a fost respins prin decizia de casare a Înaltei

Curți, situație în care, reținând că motivele de apel invocate de reclamanți nu

sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins,

ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți B.L. și B.G. și

apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței

civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă în Dosarul nr. 45401/3/2007.

Împotriva Deciziei civile

nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

au declarat recurs reclamanții B.L. și B.G. pentru motive de nelegalitate a

hotărârii recurate.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că, prin decizia recurată instanța de apel a

validat efectele confiscării comuniste a apartamentului în discuție preluat de

stat în baza Decretului nr. 223/1974 abrogat, cu motivarea că prin acest decret

s-a încălcat dreptul legitim de proprietate al unor cetățeni, pentru motivul că

aceștia au refuzat să se întoarcă pe teritoriul țării în timpul regimului

comunist, care prin această reglementare odioasă încălca dreptul fundamental al

libertății de deplasare garantat în toate țările civilizate din lume.

În cauză este evident

că preluarea apartamentului de către statul comunist s-a făcut pentru un motiv

inacceptabil de orice stat de drept și anume că reclamanții-recurenți au

refuzat să se întoarcă în țară pentru a trăi sub dictatura teroristă a statului

comunist.

S-a invocat incidența

dispozițiilor art. 2, art. 17, art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Prin Decizia civilă

nr. 6997 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă a respins recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. împotriva Deciziei

civile nr. 9/A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut în pronunțarea soluției că, motivele de recurs

formulate de recurenții-reclamanți vizează interpretarea și aplicarea

dispozițiilor legale privind preluarea apartamentului în litigiu, critici ce se

încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă acestea nu au

fost primite.

Se arată că, în

aplicarea Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite, Înalta Curte de Casație și

Justiție lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității

învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la

art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului

oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale

legitime.

Motivul de recurs

invocate de reclamanți ce vizează greșita respingere a acțiunii reclamanților

s-a apreciat că nu este fondat. Faptul că actul normativ special - Legea nr.

10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă,

legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție

deplină. Întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii

reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a

emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin

asigurat accesul la justiție.

De asemenea corect

s-a reținut că, în cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu, acesta nereprezentând un "bun actual", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.

S-a avut în vedere că

prin hotărâre irevocabilă s-a reținut respectarea dispozițiilor legale la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, astfel încât s-a

apreciat că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1

1

)

din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în

echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu

respectarea condițiilor cerute de lege, considerente în baza cărora recursul

declarat de reclamanții B.L. și B.G. a fost respins.

Împotriva Deciziei

civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, contestatorii B.L. și B.G. au formulat contestație

în anulare ce face obiectul analizei de față.

Din perspectiva

examinării cererii pendinte, este de semnalat faptul că dispozițiile C. proc.

civ. reglementează contestația în anulare specială drept o cale extraordinară

de atac, stipulând în articolului 318 norma referitoare la faptul că,

hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau, admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Fiind o cale

extraordinară de atac care prin definiție are caracter de excepție, contestația

în anulare specială poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ

prevăzute de lege. Așa fiind, prin acest mijloc procedural, instanța este

ținută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ

prevăzute de lege, neputând să examineze justețea soluției pronunțate întrucât,

în caz contrar, s-ar deschide - în mod nepermis - calea unui veritabil recurs.

În speță, se constată

că, hotărârea atacată nu este cenzurabilă din perspectiva art. 318 C. proc.

civ. întrucât nu cuprinde greșeli de ordin material (teza I), iar din

considerentele acesteia reiese cu evidență analizarea de către instanța de

control judiciar a tuturor criticilor invocate în cererea de recurs (teza a

II-a).

Primul motiv

reglementat de art. 318 teza I C. proc. civ. al contestației în anulare are în

vedere existența unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale

judecații recursului. Trebuie semnalat faptul că textul vizează acele greșeli

de fapt, involuntare, astfel că noțiunea de "greșeală materială" nu

poate fi interpretată extensiv și nu poate viza o greșeală de judecată. Așadar,

au caracter de greșeală materială erorile legate de aspectele de natură pur

formală ale recursului, însă nu și cele privitoare la desfășurarea propriu-zisă

a judecății, deci referitoare la legalitatea hotărârii ce s-a pronunțat, căci

acestea din urmă apar ca erori de judecată, iar nu ca simple greșeli materiale

susceptibile de îndreptare în condițiile art. 318 C. proc. civ.

Pe de altă parte, al

doilea motiv reglementat de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

deschide calea contestației în anulare și atunci când instanța de recurs s-a

pronunțat "minus petita", fără a analiza toate motivele de recurs cu

care a fost învestită.

Analizând primele

două motive ale contestației ce se axează pe aspecte comune referitoare la

modul de soluționare a capetelor de cerere privind nulitatea Deciziilor nr.

1750/1986 și nr. 1642/1988 emise de fostul Consiliul Popular al Municipiului,

precum și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, Înalta Curte

constată că prin Decizia civilă nr. 6997 din 15 noiembrie 2013 instanța de

recurs a verificat legalitatea hotărârii atacate în limitele efectului

devolutiv produs prin motivele de recurs, controlul judiciar fiind astfel

limitat de principiul tantum devolutum quantum apellatum.

Din această

perspectivă, considerentele Deciziei civile nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă împrejurarea că obligația instanței

de a analiza toate motivele de recurs a fost îndeplinită. Astfel, instanța de

recurs a răspuns tuturor criticilor invocate în condițiile art. 303 C. proc.

civ., fiind analizate aspectele generale invocate de recurenți referitoare la

legalitatea dispozițiilor prin care apartamentul din litigiu a fost preluat de

către stat, precum și cele referitoare la criticile care au vizat greșita

respingere a acțiunii în revendicare. Raționamentul judiciar expus de instanța

de recurs denotă verificarea în cauză a aspectelor referitoare la existența în

patrimonial reclamanților a unui "bun actual" în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Analiza astfel realizată a fost

efectuată în antiteză cu titlul pârâților rezultat din contractul de

vânzare-cumpărare care a fost supus verificării pe cale judiciară, finalizat

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile. Această expunere a

instanței de recurs relevă împrejurarea că instanța de control judiciar a

realizat o examinare în conformitate cu dezlegările de drept date de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

soluționarea recursului în interesul legii. Într-o atare ipoteză, aprecierea

făcută de instanța de recurs asupra conceptului de "bun actual" ca

cerință premisă în soluționarea acțiunii în revendicare nu poate fi identificată

cu noțiunea de "greșeală materială" vizată de art. 318 teza I invocat

de contestatori, deoarece reprezintă o critică de fond a soluției pronunțate în

recurs, nesusceptibilă de a fi examinată în această cale extraordinară de atac,

deoarece în caz contrar ar echivala cu o rejudecare a recursului.

Un alt motiv de

anulare a decizie invocat de contestatori se referă la omisiunea pronunțării

asupra capătului de cerere privind soluționarea pe fond a notificării nr.

6283/2001, în conformitate cu îndrumările date prin Decizia de casare nr.

2972/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se constată că, în speță, nu

este invocat prin acest motiv al contestației nepronunțarea instanței de recurs

asupra tuturor criticilor cu care ar fi fost învestită, ci este semnalat

aspectul referitor la nepronunțarea instanțelor asupra tuturor capetelor de

cerere deduse judecății. Împrejurarea invocată de contestatori nu poate

constitui motiv de desființare a deciziei prin intermediul acestei căi

extraordinare de atac deoarece, pe de o parte, nu are legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, iar pe de altă parte nu a făcut obiect al

controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs întrucât

critica referitoare la omisiunea soluționării notificării nu a fost invocată ca

motiv de recurs.

În aceste

circumstanțe, se constată că, în realitate, sunt invocate critici noi care nu

au fost învederate instanței de control judiciar pe calea recursului,

constituind aspecte și împrejurări care vizează, în fapt, nelegalitatea și

netemeinicia deciziei atacate, adică greșeli de judecată nesusceptibil însă a

fi valorificate prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației în

anulare specială, cum eronat solicită contestatorii. În acest context, nu poate

fi primită susținerea orală a contestatorilor formulată cu ocazia concluziilor

în fond potrivit căreia aspectul referitor la nesoluționarea notificării

trebuia analizat din oficiu, deși nu fusese invocat ca motiv de recurs,

întrucât critica nu se încadrează printre motivele de ordine publică care să

poată face obiectul controlului judiciar exercitat din oficiu conform art. 306

alin. (2) C. proc. civ. În atare condiții, se constată că aspectul învederat

prin contestație are în vedere o eventuală greșeală de judecată pe care

contestatorii recurenți - dacă dădeau dovadă de diligență - puteau să o invoce

în recursul exercitat.

Or, examinarea

motivelor și argumentelor prezentate conduce la concluzia că prin demersul lor

judiciar contestatorii tind la obținerea reformării soluției în scopul

îndreptării unor pretinse greșeli de judecată. Întrucât este o cale de atac de

retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi

exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de lege,

nefiind permisă repunerea în discuție atât a problemelor de fond, cât și a unor

cereri sau critici noi care nu au făcut obiect al judecății în fond ori al

controlului judiciar. Pentru considerentele expuse, se va constata că deși

caracterul unitar al motivelor invocate în contestație determină

admisibilitatea acesteia, criticile formulate sunt neîntemeiate, drept pentru

care Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. va respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de B.L. și B.G. împotriva Deciziei

nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității.

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de contestatorii B.L. și B.G. împotriva

Deciziei nr. 6997 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 22 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL