ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6392/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin decizia nr. 5201 din 13 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții B.C. și B.E. împotriva deciziei nr. 588A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a modificat decizia recurată în sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței nr. 51 din 13 ianuarie 2009 a Tribunalului București, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de recurs a reținut că Tribunalul nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar instanța de apel, ignorând limitele cererii de chemare în judecată, și-a însușit în mod greșit argumentul primei instanțe în sensul că acest capăt de cerere reprezintă doar un petit instrumental, care servește și este în strânsă legătură cu revendicarea, nefiind necesară analizarea distinctă a valabilității titlului statului, chestiune prejudicială ce trebuie analizată împreună cu revendicarea și nu separat. Față de nesoluționarea unui capăt de cerere în primă instanță, s-ar fi impus, cu necesitate, soluția desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare, prevăzută expres pentru această ipoteză de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 402 din 10 martie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiate, a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilități titlului statului și a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanții B.C. și B.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, G.D. și G.G. Apelurile declarate de reclamanți și de pârâții G.D. și G.G. împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 894A din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a analizat și soluționat în mod distinct petitul vizând nevalabilitatea titlului statului, astfel încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., iar în privința modului de soluționare a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, față de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 care prevede că toate imobilele menționate la lit. a)-i) sunt imobile preluate abuziv, cel în litigiu încadrându-se în aceste dispoziții legale. Cât privește petitul în revendicare, a reținut că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, că în condițiile în care aceștia au constatat că notificarea formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată, erau în drept de a se adresa instanțelor de judecată ce au plenitudine de competență inclusiv în judecarea pe fond a notificărilor ce nu au fost soluționate de entitatea învestită, conform cu dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii.

Referitor la recursul pârâților, Curtea a constatat neîntemeiată susținerea potrivit căreia acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile C. civ. ar fi inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de argumentele reținute prin cauza Faimblat contra României și față de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâții G.D. și G.G. Reclamanții B.C. și B.E. au criticat decizia Curții de apel invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs au susținut că hotărârea atacată, care confirmă soluția instanței de fond, este dată cu încălcarea evidentă a art. 315 C. proc.

civ., deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, a recunoscut în mod indirect interesul reclamanților în promovarea capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, motivat de calea aleasă pentru soluționarea litigiului, precum și de finalitatea urmărită. O asemenea greșeală în aplicarea legii și-a repercutat efectele și asupra soluționării capătului de cerere în revendicare, deoarece de soluționarea primului capăt depindea continuarea raționamentului în aplicarea normelor de drept comun invocate ca temei al acțiunii în revendicare. Numai în cazul în care acțiunea se întemeia pe prevederile Legii speciale de reparație nr. 10/2001 promovarea separată a unui capăt de cerere prin care se cerea constatarea nevalabilității titlului statului era lipsită de interes.

Instanța de apel, prin aplicarea greșită a legii a evitat să analizeze și să constate dacă situația de fapt corespunde sau nu unei anumite situații juridice, prin aceasta nesocotind temeiul de drept invocat de reclamanți, dar și autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. Din soluționarea petitului respectiv decurgea o consecință importantă, care ar fi avut o înrâurire decisivă în operațiunea de comparare a titlurilor și anume faptul că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil, astfel că acesta nu a părăsit niciodată patrimoniul reclamanților, pierzându-se doar posesia și folosința. Instanța de apel a încălcat dreptul recurenților-reclamanți de liber acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, negându-le dreptul de a solicita constatarea nelegalității titlului statului de care depindea în mod direct existența sau inexistența unui bun în patrimoniul lor.

Decizia de trecere a bunului în proprietatea statului contravenea Constituției României din 1965, cât și dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului care dispune în sensul că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. De asemenea, trebuie avută în vedere și împrejurarea că decizia de preluare a bunului imobil nu a fost comunicată reclamanților, un asemenea act administrativ fiind supus controlului judecătoresc conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și Legii nr. 1/1967. De aceea, ea nu a produs efecte juridice, cu atât mai mult cu cât omisiunea comunicării nu putea fi suplinită prin alte mijloace și nici prin prezumții.

O altă critică vizează greșita soluționare a motivelor legate de compararea titlurilor exhibate de părți, în sensul că dacă preluarea bunului s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, înseamnă că bunul a fost preluat fără titlu valabil și, în consecință, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, rămânând în continuare în patrimoniul titularului, care a pierdut doar posesia. Așa fiind, încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți s-a realizat cu fraudarea legii, astfel încât nu se poate da preferabilitate acestui titlu. Titlul reclamanților este mai bine caracterizat, provenind de la același proprietar, dar fiind dobândit și înscris înaintea pârâților, cu respectarea principiului prior tempore, potior jure.

În procedura de față nu interesează buna credință a pârâților, ci modul în care s-a putut transmite efectiv dreptul de proprietate. O altă critică privește existența unor motive contradictorii în hotărârea recurată, în sensul că instanța de apel a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, a cărei aplicare ar fi fost făcută în mod corect de instanța de fond. În partea finală a considerentelor instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, calea respectării drepturilor de proprietate fiind cea a acțiunii în revendicare. Or, cele două motive sunt contradictorii, ceea ce conduce la concluzia încălcării de către instanța de apel și a dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Pârâții G.D. și G.G. au criticat decizia instanței de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța nu a ținut seama de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casați și Justiție, în raport de care acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă. În dezvoltarea recursului au arătat că în apel a fost ignorat dreptul de proprietate al pârâților, că în aceste condiții acțiunea în revendicare promovată de reclamanți în baza dreptului comun intră în coliziune cu un alt drept de proprietate, fapt ce atrage respingerea ei ca inadmisibilă. O astfel de soluție nu-i lipsește pe reclamanți de accesul liber la justiție, câtă vreme aceștia au la îndemână o cale efectivă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, iar pe cel declarat de pârâți ca lipsit de interes, pentru considerentele ce succed: Cu privire la recursul declarat de reclamanții B.C. și B.E., Înalta Curte constată următoarele: Mai întâi, trebuie observat că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neputând fi reținută existența considerentelor contradictorii învederate de reclamanți. Instanța de apel nu a reținut că Legea nr. 10/2001 nu corespunde exigențelor Convenției, ci, răspunzând motivelor de apel formulate de pârâți, a expus raționamentul deciziei nr. 33/2008, arătând de ce o acțiune în revendicare nu este inadmisibilă de plano după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație.

Analizând motivele de nelegalitate subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța constată că prima critică, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate fi primită. Prin decizia de casare Înalta Curte a stabilit că instanțele de fond nu au soluționat capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului ca pe un capăt de cerere distinct, apreciind că ar fi doar un petit instrumental, care servește și este în strânsă legătură cu revendicarea. Așadar, instanța de casare nu a impus modul de soluționare a acestui capăt de cerere, ci doar analizarea lui ca pe o pretenție de sine stătătoare, ceea ce nu echivalează cu recunoașterea indirectă a interesului reclamanților în promovarea acestui petit, așa cum susțin recurenții-reclamanți.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel și-a însușit în mod greșit argumentul primei instanțe, deși nepronunțarea explicită și distinctă de către Tribunal asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu ar fi impus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de casare nici nu ar fi putut să dispună cu privire la modul de soluționare a unei cereri care nu a fost judecată niciodată, pentru că ar fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicție. Respectând decizia de casare, instanța de fond a analizat petitul în discuție în mod distinct, respingându-l ca lipsit de interes, iar instanța de apel a constatat că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului. Este reală susținerea recurenților-reclamanți în sensul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit dispozițiile art. 480-481 C. civ., iar nu ale Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice doar regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială, în aplicarea art. 480 C. civ. De aceea, în mod legal prin hotărârea recurată s-a reținut incidența dispozițiilor art. 2 lit. a)-i) din Legea nr. 10/2001, care definesc sfera imobilelor preluate abuziv, în care se încadrează și imobilul în litigiu. Or, atâta vreme cât legea specială conține dispoziții exprese referitoare la caracterul abuziv al preluării bunului, interesul reclamanților, înțeles ca folos practic urmărit, nu există.

Nici critica privitoare la greșita soluționare de către instanța de apel a motivelor privind compararea titlurilor exhibate de către părți nu poate fi primită. Așa cum s-a arătat, preferabilitatea unuia dintre titlurile de proprietate deținute de părți trebuie analizată în raport de dispozițiile legii speciale. În speță, este de necontestat faptul că reclamanții nu au înțeles să atace contractul de vânzare cumpărare încheiat de stat cu pârâții în temeiul Legii nr. 112/1995 și, ca urmare, nu au obținut anularea acestui act. Câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acestui contract, el beneficiază de prezumția că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie în temeiul art. 480 C. civ.

Într-o astfel de acțiune în anulare s-ar fi putut verifica legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și chiriași în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-ar fi putut pune în discuție în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, valabilitatea titlului statului asupra imobilului din litigiu. Din această perspectivă, chiar dacă reclamanții invocă în susținerea acțiunii în revendicare titlul originar de proprietate, arătând ca dețin un „bun” în sensul Convenției Europene, aceasta nu îi îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul ca nu au obținut desființarea acestui din urmă titlul în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest context, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. În jurisprudența actuală a Curții Europene s-a constatat o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru c. România, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”. Astfel, în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11. 2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze. S-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (parag.

140 și 143). Urmare acestei hotărâri, dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, ca și în baza normelor și jurisprudenței relevante, se constată că în mod legal în speță s-a reținut recunoașterea bunului în patrimoniul pârâților, reclamanții având doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de altfel de către aceștia. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Necontestarea titlului în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor, în favoarea cărora, așa cum s-a arătat, se recunoaște existența „bunului”, în timp ce reclamanții care nu au înțeles să atace titlul opus de pârâți, urmează, dat fiind procedura instituită de actul normativ special ce reglementează categoria de imobile în care se încadrează și cel litigios, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut de dispozițiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care au și uzat de altfel, fiindu-le recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Recursul declarat de pârâții G.D. și G.G. va fi respins ca lipsit de interes, pentru considerentele ce succed: Pentru ca o persoană care a avut calitatea de parte într-o cauză să declare recurs, ea trebuie să justifice interesul de a ataca hotărârea pronunțată.

Or, un asemenea interes îl poate avea numai partea căzută în pretenții. După cum lesne se poate observa, pârâții din prezenta cauză nu pot justifica un asemenea interes, din moment ce acțiunea introdusă de reclamanți a fost respinsă ca neîntemeiată de instanța de fond, iar apelul declarat de aceștia împotriva sentinței a fost, de asemenea, respins. Dreptul pârâților nu este afectat în niciun fel de modalitatea în care a fost respinsă acțiunea, iar susținerea acestora că au înțeles să atace decizia instanței de apel pentru acuratețe nu este de natură a justifica interesul în promovarea recursului. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat, iar cel declarat de pârâți ca lipsit de interes, cu consecința menținerii deciziei Curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.C. și B.E. împotriva deciziei civile nr. 894A din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâții G.D. și G.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012.