ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6392/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6392/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin decizia nr. 5201 din 13 octombrie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții B.C. și B.E. împotriva

deciziei nr. 588A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a modificat decizia

recurată în sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței nr. 51

din 13 ianuarie 2009 a Tribunalului București, a desființat sentința și a

trimis cauza spre rejudecare. Instanța de recurs a reținut că Tribunalul nu s-a

pronunțat asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului în litigiu, iar instanța de apel, ignorând limitele

cererii de chemare în judecată, și-a însușit în mod greșit argumentul primei

instanțe în sensul că acest capăt de cerere reprezintă doar un petit

instrumental, care servește și este în strânsă legătură cu revendicarea,

nefiind necesară analizarea distinctă a valabilității titlului statului,

chestiune prejudicială ce trebuie analizată împreună cu revendicarea și nu

separat. Față de nesoluționarea unui capăt de cerere în primă instanță, s-ar fi

impus, cu necesitate, soluția desființării sentinței și trimiterii cauzei spre

rejudecare, prevăzută expres pentru această ipoteză de art. 297 alin. (1) C.

proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 402 din 10 martie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive ca

neîntemeiate, a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind

constatarea nevalabilități titlului statului și a respins ca neîntemeiată

acțiunea în revendicare formulată de reclamanții B.C. și B.E. în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București, G.D. și G.G.

Apelurile declarate de

reclamanți și de pârâții G.D. și G.G. împotriva acestei sentințe au fost respinse

ca nefondate prin decizia nr. 894A din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că prima instanță a analizat și soluționat în mod distinct

petitul vizând nevalabilitatea titlului statului, astfel încât nu se poate reține

încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., iar în privința modului de soluționare

a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, față de prevederile

art. 2 din Legea nr. 10/2001 care prevede că toate imobilele menționate la lit.

a)-i) sunt imobile preluate abuziv, cel în litigiu încadrându-se în aceste dispoziții

legale.

Cât privește petitul în

revendicare, a reținut că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției Europene

a Drepturilor Omului, că în condițiile în care aceștia au constatat că notificarea

formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată, erau în

drept de a se adresa instanțelor de judecată ce au plenitudine de competență inclusiv

în judecarea pe fond a notificărilor ce nu au fost soluționate de entitatea învestită,

conform cu dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în interesul legii.

Referitor la recursul

pârâților, Curtea a constatat neîntemeiată susținerea potrivit căreia acțiunea în

revendicare fondată pe dispozițiile C. civ. ar fi inadmisibilă după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, față de argumentele reținute prin cauza Faimblat contra

României și față de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În termen legal, împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâții G.D. și G.G.

Reclamanții B.C. și B.E.

au criticat decizia Curții de apel invocând motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs au susținut

că hotărârea atacată, care confirmă soluția instanței de fond, este dată cu încălcarea

evidentă a art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, a recunoscut în mod indirect

interesul reclamanților în promovarea capătului de cerere în constatarea nevalabilității

titlului statului, motivat de calea aleasă pentru soluționarea litigiului, precum

și de finalitatea urmărită. O asemenea greșeală în aplicarea legii și-a repercutat

efectele și asupra soluționării capătului de cerere în revendicare, deoarece de

soluționarea primului capăt depindea continuarea raționamentului în aplicarea normelor

de drept comun invocate ca temei al acțiunii în revendicare. Numai în cazul în care

acțiunea se întemeia pe prevederile Legii speciale de reparație nr. 10/2001 promovarea

separată a unui capăt de cerere prin care se cerea constatarea nevalabilității titlului

statului era lipsită de interes. Instanța de apel, prin aplicarea greșită a legii

a evitat să analizeze și să constate dacă situația de fapt corespunde sau nu unei

anumite situații juridice, prin aceasta nesocotind temeiul de drept invocat de reclamanți,

dar și autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare.

Din soluționarea petitului

respectiv decurgea o consecință importantă, care ar fi avut o înrâurire decisivă

în operațiunea de comparare a titlurilor și anume faptul că imobilul nu a fost preluat

de stat cu titlu valabil, astfel că acesta nu a părăsit niciodată patrimoniul reclamanților,

pierzându-se doar posesia și folosința.

Instanța de apel a încălcat

dreptul recurenților-reclamanți de liber acces la justiție și dreptul la un proces

echitabil, negându-le dreptul de a solicita constatarea nelegalității titlului statului

de care depindea în mod direct existența sau inexistența unui bun în patrimoniul

lor.

Decizia de trecere a bunului

în proprietatea statului contravenea Constituției României din 1965, cât și dispozițiilor

art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului care dispune în

sensul că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. De asemenea,

trebuie avută în vedere și împrejurarea că decizia de preluare a bunului imobil

nu a fost comunicată reclamanților, un asemenea act administrativ fiind supus controlului

judecătoresc conform art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și Legii nr. 1/1967. De aceea,

ea nu a produs efecte juridice, cu atât mai mult cu cât omisiunea comunicării nu

putea fi suplinită prin alte mijloace și nici prin prezumții.

O altă critică vizează

greșita soluționare a motivelor legate de compararea titlurilor exhibate de părți,

în sensul că dacă preluarea bunului s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor

legale în vigoare la acel moment, înseamnă că bunul a fost preluat fără titlu valabil

și, în consecință, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, rămânând

în continuare în patrimoniul titularului, care a pierdut doar posesia. Așa fiind,

încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către pârâți s-a realizat cu fraudarea

legii, astfel încât nu se poate da preferabilitate acestui titlu. Titlul reclamanților

este mai bine caracterizat, provenind de la același proprietar, dar fiind dobândit

și înscris înaintea pârâților, cu respectarea principiului prior tempore, potior

jure. În procedura de față nu interesează buna credință a pârâților, ci modul în

care s-a putut transmite efectiv dreptul de proprietate.

O altă critică privește

existența unor motive contradictorii în hotărârea recurată, în sensul că instanța

de apel a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, a cărei

aplicare ar fi fost făcută în mod corect de instanța de fond. În partea finală a

considerentelor instanța de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 nu corespunde exigențelor

Convenției Europene a Drepturilor Omului, calea respectării drepturilor de proprietate

fiind cea a acțiunii în revendicare. Or, cele două motive sunt contradictorii, ceea

ce conduce la concluzia încălcării de către instanța de apel și a dispozițiilor

art. 20 din Constituția României.

Pârâții G.D. și G.G. au

criticat decizia instanței de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța nu a ținut seama de decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casați și Justiție, în raport de care acțiunea trebuia

respinsă ca inadmisibilă. În dezvoltarea recursului au arătat că în apel a fost

ignorat dreptul de proprietate al pârâților, că în aceste condiții acțiunea în revendicare

promovată de reclamanți în baza dreptului comun intră în coliziune cu un alt drept

de proprietate, fapt ce atrage respingerea ei ca inadmisibilă. O astfel de soluție

nu-i lipsește pe reclamanți de accesul liber la justiție, câtă vreme aceștia au

la îndemână o cale efectivă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat

de reclamant ca nefondat, iar pe cel declarat de pârâți ca lipsit de interes, pentru

considerentele ce succed:

Cu privire la recursul

declarat de reclamanții B.C. și B.E., Înalta Curte constată următoarele:

Mai întâi, trebuie observat

că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ., neputând fi reținută existența considerentelor contradictorii învederate

de reclamanți. Instanța de apel nu a reținut că Legea nr. 10/2001 nu corespunde

exigențelor Convenției, ci, răspunzând motivelor de apel formulate de pârâți, a

expus raționamentul deciziei nr. 33/2008, arătând de ce o acțiune în revendicare

nu este inadmisibilă de plano după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație.

Analizând motivele de

nelegalitate subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța constată că prima

critică, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate

fi primită.

Prin decizia de casare

Înalta Curte a stabilit că instanțele de fond nu au soluționat capătul de cerere

în constatarea nevalabilității titlului statului ca pe un capăt de cerere distinct,

apreciind că ar fi doar un petit instrumental, care servește și este în strânsă

legătură cu revendicarea.

Așadar, instanța de casare

nu a impus modul de soluționare a acestui capăt de cerere, ci doar analizarea lui

ca pe o pretenție de sine stătătoare, ceea ce nu echivalează cu recunoașterea indirectă

a interesului reclamanților în promovarea acestui petit, așa cum susțin recurenții-reclamanți.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel și-a însușit în mod greșit argumentul

primei instanțe, deși nepronunțarea explicită și distinctă de către Tribunal asupra

capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

în litigiu ar fi impus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Reținând incidența în

cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de casare nici

nu ar fi putut să dispună cu privire la modul de soluționare a unei cereri care

nu a fost judecată niciodată, pentru că ar fi încălcat principiul dublului grad

de jurisdicție.

Respectând decizia de

casare, instanța de fond a analizat petitul în discuție în mod distinct, respingându-l

ca lipsit de interes, iar instanța de apel a constatat că în cauză nu au fost încălcate

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici

criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere în constatarea

nevalabilității titlului statului.

Este reală susținerea

recurenților-reclamanți în sensul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată

l-au constituit dispozițiile art. 480-481 C. civ., iar nu ale Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că acțiunea în revendicare prin care se

urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată

doar potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor,

ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative

ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate.

Câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice doar regulile

specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială,

în aplicarea art. 480 C. civ.

De aceea, în mod legal

prin hotărârea recurată s-a reținut incidența dispozițiilor art. 2 lit. a)-i) din

Legea nr. 10/2001, care definesc sfera imobilelor preluate abuziv, în care se încadrează

și imobilul în litigiu.

Or, atâta vreme cât legea

specială conține dispoziții exprese referitoare la caracterul abuziv al preluării

bunului, interesul reclamanților, înțeles ca folos practic urmărit, nu există.

Nici critica privitoare

la greșita soluționare de către instanța de apel a motivelor privind compararea

titlurilor exhibate de către părți nu poate fi primită.

Așa cum s-a arătat, preferabilitatea

unuia dintre titlurile de proprietate deținute de părți trebuie analizată în raport

de dispozițiile legii speciale. În speță, este de necontestat faptul că reclamanții

nu au înțeles să atace contractul de vânzare cumpărare încheiat de stat cu pârâții

în temeiul Legii nr. 112/1995 și, ca urmare, nu au obținut anularea acestui act.

Câtă vreme nu s-a constatat nulitatea acestui contract, el beneficiază de prezumția

că a fost încheiat legal, iar pârâții nu pot fi obligați să lase reclamanților imobilul

în deplină proprietate și pașnică posesie în temeiul art. 480 C. civ.

Într-o astfel de acțiune

în anulare s-ar fi putut verifica legalitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între stat și chiriași în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-ar

fi putut pune în discuție în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, valabilitatea

titlului statului asupra imobilului din litigiu.

Din această perspectivă,

chiar dacă reclamanții invocă în susținerea acțiunii în revendicare titlul originar

de proprietate, arătând ca dețin un „bun” în sensul Convenției Europene, aceasta

nu îi îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate

în fața titlului pârâților, având în vedere faptul ca nu au obținut desființarea

acestui din urmă titlul în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest context, în mod

corect instanța de apel a reținut că reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

În jurisprudența actuală

a Curții Europene s-a constatat o schimbare a raționamentului construit pe tiparul

cauzei Păduraru c. România, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea

le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește

conținutul noțiunii de „bun”.

Astfel, în cauza Atanasiu

și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11. 2010), Curtea și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel

de cauze.

S-a arătat că un „bun

actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă

în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se

calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului (parag. 140 și

143).

Urmare acestei hotărâri,

dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise,

ca și în baza normelor și jurisprudenței relevante, se constată că în mod legal

în speță s-a reținut recunoașterea bunului în patrimoniul pârâților, reclamanții

având doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată

de altfel de către aceștia.

Așadar, proprietarul care

nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute

de legea specială.

Necontestarea titlului

în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorilor,

în favoarea cărora, așa cum s-a arătat, se recunoaște existența „bunului”, în timp

ce reclamanții care nu au înțeles să atace titlul opus de pârâți, urmează, dat fiind

procedura instituită de actul normativ special ce reglementează categoria de imobile

în care se încadrează și cel litigios, să-și valorifice dreptul de creanță recunoscut

de dispozițiile acestei legi (Legea nr. 10/2001) de care au și uzat de altfel, fiindu-le

recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul declarat de pârâții

G.D. și G.G. va fi respins ca lipsit de interes, pentru considerentele ce succed:

Pentru ca o persoană care

a avut calitatea de parte într-o cauză să declare recurs, ea trebuie să justifice

interesul de a ataca hotărârea pronunțată. Or, un asemenea interes îl poate avea

numai partea căzută în pretenții.

După cum lesne se poate

observa, pârâții din prezenta cauză nu pot justifica un asemenea interes, din moment

ce acțiunea introdusă de reclamanți a fost respinsă ca neîntemeiată de instanța

de fond, iar apelul declarat de aceștia împotriva sentinței a fost, de asemenea,

respins.

Dreptul pârâților nu este

afectat în niciun fel de modalitatea în care a fost respinsă acțiunea, iar susținerea

acestora că au înțeles să atace decizia instanței de apel pentru acuratețe nu este

de natură a justifica interesul în promovarea recursului.

Pentru toate aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți

va fi respins ca nefondat, iar cel declarat de pârâți ca lipsit de interes, cu consecința

menținerii deciziei Curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții B.C. și B.E. împotriva deciziei civile nr. 894A din 12 decembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge ca lipsit de

interes recursul declarat de pârâții G.D. și G.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.