ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7001/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 16 iulie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 14617/299/2007, reclamantul R.M.V. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta L.N., în urma comparării titlurilor, să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Intrarea I.P., sector 1. Prin Sentința civilă nr. 11351 din 4 septembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. Cauza a fost înregistrată la data de 27 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 34004/3/2007.

Prin Sentința civilă nr. 1355 din 24 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta L.N., a respins acțiunea principală astfel cum a fost precizată și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu prevederile Legii speciale nr. 10/2001, că aceasta este neîntemeiată, legea specială în ansamblu reprezentând procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat și aflate în posesia acestuia, fapt ce nu include dreptul fostului proprietar de a promova o acțiune pe calea dreptului comun împotriva actualului proprietar, fost chiriaș, această posibilitate fiind în deplină concordanță cu principiul liberului acces la justiție al oricărei persoane.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză. De asemenea, nici excepția perimării dreptului la acțiune nu a fost considerată ca întemeiată, întrucât instituția perimării vizează un proces deja început, iar argumentele invocate de pârâtă în susținerea acestei excepții vizau prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, ce permit reclamantului dreptul de a opta între procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 și continuarea unei acțiuni de drept comun, ceea ce nu este cazul în speță. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a constatat că nici această excepție nu este întemeiată în raport de motivul invocat de pârâtă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a analizat actele depuse la dosar și a reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, precum și a preluării acestuia în mod abuziv de către stat ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, împrejurări recunoscute de altfel și prin emiterea Dispoziției nr. 8618 din 21 august 2007, prin care s-au propus acestuia acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Comparând cele două titluri de proprietate, cel al reclamantului provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel al pârâtei, provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii cele mai oportune sub aspect legislativ (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001) și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, tribunalul a apreciat că preferabil este titlul constituit de stat pe temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 19 ianuarie 2009, a declarat apel reclamantul R.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 28 ianuarie 2009. În motivare, a arătat că hotărârea instanței este nelegală și contradictorie.

Astfel, deși instanța menționează că titlul reclamantului este valabil, provenit de la adevăratul proprietar, apreciază, fără temei și împotriva oricărei dispoziții legale, că acesta "și-a pierdut eficiența în timp". Prin Decizia civilă nr. 426 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că susținerile apelantului referitoare la nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanță (de altfel arătate ca atare și în apel). Practic esența apelului a fost redusă la faptul că prin compararea de titlurilor nu se dă preferabilitate titlului apelantului.

Or, prima instanță a argumentat corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri și a avut în vedere și legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului. Ca atare, instanța de apel a reținut că motivele formulate nu pot fi primite, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică. Împotriva acestei decizii, la data de 12 august 2009, a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18 august 2009. Prin Decizia nr. 3486 din 3 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a prezentat extrem de sumar argumentele reclamantului și totodată, în loc să le analizeze conform dezlegării date problemei de drept în discuție prin Decizia nr. 33/2008, devenită între timp obligatorie, a reținut, la modul general, că "susținerile apelantului referitor la nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanță", "prima instanță argumentează corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri și a avut în vedere și legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului" și că "argumentele instanței se bazează pe interpretarea corectă a Deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanța, fiind și în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 1/2009, dar și cu legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului". Cauza a fost reînregistrată la data de 3 decembrie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În speță, reclamantul deține un "bun", care constă însă în dreptul de a obține o despăgubire. Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamant, se reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei sale nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat. De asemenea, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva Deciziei civile nr. 685A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul R.M.V., care a indicat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Nu se poate aprecia că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului de către stat, atâta timp cât din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o justă și prealabilă despăgubire.

Deci, în cauză, trecerea imobilului din București Intrarea J.P., sector 1, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite mai sus, în vigoare la data naționalizării, conferind, astfel, un caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului, autor al pârâtei L.N., obținut cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil. În ceea ce privește titlul pârâtei L.N., autoarea intimatului-pârât I.R.T., acesta este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, încheiat cu SC H.N. SA, provenind de la un neproprietar. Se învederează instanței de recurs că valabilitatea titlului statului se apreciază potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, în funcție de Constituție, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării imobilelor de către stat.

În consecință, preluarea imobilului ce face obiectul cauzei nu este în concordanță cu dispozițiile Constituției din 1948 și atrage nevalabilitatea titlului statului, în ceea ce privește preluarea, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului menționat, concluzie care se impune și față de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care enumeră acest decret în categoria actelor normative prin care preluarea imobilelor s-a făcut în mod abuziv. Așa fiind, compararea titlurilor de proprietate se realizează între titlul de proprietate al reclamantului și autorilor săi și titlul de proprietate al pârâtei L.N., care a contractat, conform celor arătate, cu o persoana al cărei titlu a fost desființat cu efect retroactiv din chiar momentul constituirii sale, deci cu un neproprietar, la data de 21 noiembrie 1997. Se mai consideră că nu poate fi reținută motivarea instanței, ea fiind atât nelegală, cât fi contradictorie.

Astfel, instanța, deși menționează că titlul reclamantului este valabil, provenit de la adevăratul proprietar, apreciază, fără temei și împotriva oricărei dispoziții legale, că acesta "și-a pierdut eficiența în timp". În materia acțiunii în revendicare imobiliară, atât doctrina, cât și practica judiciară au stabilit cu consecvență și fără excepție că în situația în care titlurile de proprietate provin de la autori diferiți este incident principiul potrivit căruia "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet", respectiv va câștiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Nu poate fi susținută ideea că este preferabil unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, cum este cel al reclamantului, un titlu provenind de la statul neproprietar, care a preluat imobilul în mod abuziv ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, o astfel de susținere neputând avea argumente, nici juridice și nici logice.

Cu privire la motivarea instanței, în sensul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, de principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ., se arătă că Legea nr. 10/2001 nu a abrogat nici implicit și nici explicit prevederile Codului civil, prin urmare acțiunea promovată în temeiul art. 480 C. civ. este perfect admisibilă, chiar dacă legea enunțată este o lege specială. Asupra excepției nulității recursului declarat de reclamant, excepție invocată de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este întemeiată și se va respinge pentru următoarele considerente.

Art. 302 C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității motive de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Art. 303 alin. (2) C. proc. civ. prevede că cererea se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor de recurs socotindu-se de la comunicarea hotărârii. Art. 306 C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen. A motiva recursul înseamnă a indica motivele de nelegalitate ale hotărârii și dezvoltarea lor, prin indicarea punctuală a motivelor invocate raportat la soluția pronunțată în apel. Motivele de recurs invocate de reclamant se încadrează în critica de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., el criticând interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ., precum și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pe fondul recursului, raportat la dispozițiile legale incidente și la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Motivele invocate de recurent nu pot fi primite deoarece Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în secțiile unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri).

De precizat că până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag.

232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâtei persoană fizică, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Prin urmare, reclamanta, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei.

Față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 Adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate. Nici susținerea recurentului-reclamant privind "motivarea contradictorie" a deciziei instanței de apel cu privire la nevalabilitatea titlului statului nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Nu este incident în cauză motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece în mod corect instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată).

Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.M.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de reclamantul R.M.V. împotriva Deciziei civile nr. 685A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ