ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7001/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7001/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 16 iulie

2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr.

14617/299/2007, reclamantul R.M.V. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va

pronunța în contradictoriu cu pârâta L.N., în urma comparării titlurilor, să

fie obligată să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, Intrarea I.P., sector 1.

Prin Sentința civilă

nr. 11351 din 4 septembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența de judecare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Cauza a fost

înregistrată la data de 27 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, sub nr. 34004/3/2007.

Prin Sentința civilă

nr. 1355 din 24 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta L.N., a respins acțiunea

principală astfel cum a fost precizată și a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în ce privește excepția inadmisibilității

acțiunii în raport cu prevederile Legii speciale nr. 10/2001, că aceasta este

neîntemeiată, legea specială în ansamblu reprezentând procedura de restituire a

imobilelor preluate abuziv de stat și aflate în posesia acestuia, fapt ce nu

include dreptul fostului proprietar de a promova o acțiune pe calea dreptului

comun împotriva actualului proprietar, fost chiriaș, această posibilitate fiind

în deplină concordanță cu principiul liberului acces la justiție al oricărei persoane.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceste prevederi nu

sunt incidente în cauză.

De asemenea, nici

excepția perimării dreptului la acțiune nu a fost considerată ca întemeiată,

întrucât instituția perimării vizează un proces deja început, iar argumentele

invocate de pârâtă în susținerea acestei excepții vizau prevederile art. 46 din

Legea nr. 10/2001, ce permit reclamantului dreptul de a opta între procedura

administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 și continuarea unei acțiuni de

drept comun, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active, tribunalul a constatat că nici această

excepție nu este întemeiată în raport de motivul invocat de pârâtă.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a analizat actele depuse la dosar și a reținut că reclamantul a

făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, precum

și a preluării acestuia în mod abuziv de către stat ca efect al aplicării

Decretului nr. 92/1950, împrejurări recunoscute de altfel și prin emiterea

Dispoziției nr. 8618 din 21 august 2007, prin care s-au propus acestuia

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat

în baza Legii nr. 112/1995.

Comparând cele două

titluri de proprietate, cel al reclamantului provenind de la adevăratul

proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel al pârâtei,

provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să

adopte măsurile reparatorii cele mai oportune sub aspect legislativ (Legea nr.

112/1995, Legea nr. 10/2001) și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o

lungă perioadă de timp, tribunalul a apreciat că preferabil este titlul

constituit de stat pe temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței

circuitului civil.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, la data de 19 ianuarie 2009, a declarat apel

reclamantul R.M.V., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 28

ianuarie 2009.

În motivare, a arătat

că hotărârea instanței este nelegală și contradictorie.

Astfel, deși instanța

menționează că titlul reclamantului este valabil, provenit de la adevăratul

proprietar, apreciază, fără temei și împotriva oricărei dispoziții legale, că

acesta "și-a pierdut eficiența în timp".

Prin Decizia civilă

nr. 426 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că susținerile apelantului referitoare la

nevalabilitatea titlului statului sub aspectul dobândirii imobilului abuziv au

fost recunoscute de instanță (de altfel arătate ca atare și în apel).

Practic esența

apelului a fost redusă la faptul că prin compararea de titlurilor nu se dă

preferabilitate titlului apelantului.

Or, prima instanță a

argumentat corect care au fost criteriile prin care a apreciat cele două titluri

și a avut în vedere și legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, instanța de

apel a reținut că motivele formulate nu pot fi primite, sentința instanței de

fond fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii, la data de 12 august 2009, a declarat recurs reclamantul R.M.V., care

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 18

august 2009.

Prin Decizia nr. 3486

din 3 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a prezentat extrem de

sumar argumentele reclamantului și totodată, în loc să le analizeze conform

dezlegării date problemei de drept în discuție prin Decizia nr. 33/2008,

devenită între timp obligatorie, a reținut, la modul general, că

"susținerile apelantului referitor la nevalabilitatea titlului statului sub

aspectul dobândirii imobilului abuziv au fost recunoscute de instanță",

"prima instanță argumentează corect care au fost criteriile prin care a

apreciat cele două titluri și a avut în vedere și legislația Convenției

Europene a Drepturilor Omului" și că "argumentele instanței se

bazează pe interpretarea corectă a Deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și instanța, fiind și în concordanță cu dispozițiile Legii

nr. 1/2009, dar și cu legislația Convenției Europene a Drepturilor

Omului".

Cauza a fost

reînregistrată la data de 3 decembrie 2010 pe rolul Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Examinând sentința

apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art.

295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele:

Curtea a avut în

vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege

specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre

legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin

Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din

9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea

dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru

instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor

de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica

judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale,

proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite

și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea

unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice,

în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni

se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți,

stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să

rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul

comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În speță, reclamantul

deține un "bun", care constă însă în dreptul de a obține o

despăgubire. Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamant, se reține că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autoarei sale nu este

garantat de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Față de aceste

considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, în temeiul

art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat. De asemenea, s-a

luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei

civile nr. 685A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs

reclamantul R.M.V., care a indicat următoarele motive de nelegalitate a

hotărârii recurate.

Nu se poate aprecia

că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a

proprietății imobilului de către stat, atâta timp cât din interpretarea

prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei

persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de

el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea

sa afară numai pentru o cauză de utilitate publică și primind o justă și

prealabilă despăgubire. Deci, în cauză, trecerea imobilului din București Intrarea

J.P., sector 1, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite mai sus,

în vigoare la data naționalizării, conferind, astfel, un caracter abuziv

măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului, autor al pârâtei L.N.,

obținut cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil.

În ceea ce privește

titlul pârâtei L.N., autoarea intimatului-pârât I.R.T., acesta este reprezentat

de Contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, încheiat cu SC H.N.

SA, provenind de la un neproprietar.

Se învederează

instanței de recurs că valabilitatea titlului statului se apreciază potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, în funcție de

Constituție, tratatele internaționale la care România era parte și legile în

vigoare la data preluării imobilelor de către stat.

În consecință,

preluarea imobilului ce face obiectul cauzei nu este în concordanță cu

dispozițiile Constituției din 1948 și atrage nevalabilitatea titlului statului,

în ceea ce privește preluarea, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului

menționat, concluzie care se impune și față de prevederile art. 2 din Legea nr.

10/2001, care enumeră acest decret în categoria actelor normative prin care

preluarea imobilelor s-a făcut în mod abuziv.

Așa fiind, compararea

titlurilor de proprietate se realizează între titlul de proprietate al

reclamantului și autorilor săi și titlul de proprietate al pârâtei L.N., care a

contractat, conform celor arătate, cu o persoana al cărei titlu a fost

desființat cu efect retroactiv din chiar momentul constituirii sale, deci cu un

neproprietar, la data de 21 noiembrie 1997.

Se mai consideră că

nu poate fi reținută motivarea instanței, ea fiind atât nelegală, cât fi

contradictorie.

Astfel, instanța,

deși menționează că titlul reclamantului este valabil, provenit de la

adevăratul proprietar, apreciază, fără temei și împotriva oricărei dispoziții

legale, că acesta "și-a pierdut eficiența în timp".

În materia acțiunii

în revendicare imobiliară, atât doctrina, cât și practica judiciară au stabilit

cu consecvență și fără excepție că în situația în care titlurile de proprietate

provin de la autori diferiți este incident principiul potrivit căruia

"nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet",

respectiv va câștiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept

este preferabil.

Nu poate fi susținută

ideea că este preferabil unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, cum

este cel al reclamantului, un titlu provenind de la statul neproprietar, care a

preluat imobilul în mod abuziv ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, o

astfel de susținere neputând avea argumente, nici juridice și nici logice.

Cu privire la

motivarea instanței, în sensul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.

480 C. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, de

principiu, persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.,

se arătă că Legea nr. 10/2001 nu a abrogat nici implicit și nici explicit

prevederile Codului civil, prin urmare acțiunea promovată în temeiul art. 480

C. civ. este perfect admisibilă, chiar dacă legea enunțată este o lege

specială.

Asupra excepției

nulității recursului declarat de reclamant, excepție invocată de pârâtă, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este întemeiată și se va

respinge pentru următoarele considerente.

Art. 302 C. proc.

civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității motive

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Art. 303 alin. (2) C.

proc. civ. prevede că cererea se va motiva prin însăși cererea de recurs sau

înlăuntrul termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor de recurs

socotindu-se de la comunicarea hotărârii.

Art. 306 C. proc.

civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen. A motiva

recursul înseamnă a indica motivele de nelegalitate ale hotărârii și dezvoltarea

lor, prin indicarea punctuală a motivelor invocate raportat la soluția

pronunțată în apel.

Motivele de recurs

invocate de reclamant se încadrează în critica de nelegalitate reglementată de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el criticând interpretarea și aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ., precum și dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe fondul recursului,

raportat la dispozițiile legale incidente și la motivele de recurs invocate,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

În cauză instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 45

din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivele invocate de

recurent nu pot fi primite deoarece Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în secțiile unite nu exclude posibilitatea

formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit Deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale,

conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a

mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia dată de

instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de

închiriere.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect

dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții

împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie

2005).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, Hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe,

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza

Lindner și Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o

hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).

Față de aceste

considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri).

De precizat că până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care

o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii

în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin

intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât

prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu

dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui

drept de creanță ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii

hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu.

Stabilirea obligației

statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la

Convenție.

Referitor la

preferabilitatea titlului pârâtei persoană fizică, se constată că, într-adevăr,

aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea

contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și

drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie

contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de

securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare,

reclamanta, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la

restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei.

Față de

considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 Adițional la Convenție și

ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Nici susținerea

recurentului-reclamant privind "motivarea contradictorie" a deciziei

instanței de apel cu privire la nevalabilitatea titlului statului nu poate

conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Nu este incident în

cauză motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

deoarece în mod corect instanța de apel a reținut în considerentele deciziei

atacate recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a

aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care

imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea

în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești

(art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în

judecată).

Pentru considerentele

expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.M.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge recursul

declarat de reclamantul R.M.V. împotriva Deciziei civile nr. 685A din 15

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ