ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă

nr. 1230 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins ca

inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta C.E. și de intervenientul în

interes propriu B.M.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și SC

S. SA.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sector 3 București la data de 17 noiembrie 2008, reclamanta C.E. a

chemat în judecată pârâții SC S. SA și Ministerul Industriilor, solicitând

instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate calitatea sa de

proprietar asupra imobilului situat în București, sector 3, compus din

construcție și teren în suprafață de 543 mp, precum și obligarea pârâtelor la

respectarea dreptului său de proprietate și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 135 alin.

(6) din Constituție.

Pârâta SC S. SA a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat,

excepția tardivității, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiate.

La dosar s-a depus

cerere de intervenție în interes propriu formulată de B.M.G., cerere având

același petit și temei juridic ca și acțiunea introductivă de instanță.

Prin sentința civilă

nr. 3334 din 20 martie 2009 a Judecătoriei sector 3 București a fost admisă

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și a fost declinată competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

15 mai 2009.

Prin încheierea

pronunțată la data de 06 iulie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată

excepția autorității de lucru judecat.

La termenul de

judecată din data de 12 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuția părților

excepția inadmisibilității cererilor de revendicare formulate pe calea

dreptului comun.

Deliberând asupra

excepției de inadmisibilitate, tribunalul a constatat următoarele:

În primul rând,

tribunalul a reținut temeiul juridic al cererilor de revendicare, respectiv

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acesta fiind precizat în mod expres

de reclamantă și de intervenient în cererile formulate.

În raport de temeiul

juridic indicat s-a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil,

cum se susține că este cazul în speță, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Conform art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul

art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte,

odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care

se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este și situația imobilului ce

face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptățite pot obține

restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent

numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții,

cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în

accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin

aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și juridice pârâte fiind

inadmisibilă.

Aceasta este și

interpretarea dată acestor texte de lege de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Decizia nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deși privea altă

materie (respectiv a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea

10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față.

S-a reținut de Înalta

Curte de Casație și Justiție că în conformitate cu principiul

neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, principiu prevăzut și de art. 1 C. civ. și consacrat și de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea

nr. 10/2001 are prioritate.

Deși avantajos, prin

posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești,

dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare a fost

înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept

substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii,

prealabile sesizării instanței.

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție a adus perfecționări sistemului

reparator, supunându-l, totodată, controlului judecătoresc prin aceste norme cu

caracter special.

În consecință, în considerentele

aceleiași decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispozițiile

art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor

naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind

cadrul legislativ complet, atât pentru restituirea în natură, cât și pentru

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceeași motivare a

fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de

judecată, exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr.

10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care

acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin

reprezentanții săi, cât și situația în care acțiunea este formulată în

contradictoriu cu succesorii statului.

S-a arătat că atâta

timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu acesta.

La punctul doi al

Deciziei nr. 33/2008 a fost analizată pe larg, inclusiv prin prisma raportului

dintre legea internă, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar

sau de moștenitorii acestuia în contradictoriu cu dobânditorii de la Stat.

După analizarea

diferitelor decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

această materie în cauzele privind România, Înalta Curte de Casație și Justiție

a concluzionat, stabilind o regulă, care, fără a fi absolutizată, poate

comporta excepții.

Astfel, regula este

că și în situația în care se invocă faptul că acțiunea în revendicare pe calea

dreptului comun este un remediu efectiv de natură a înlătura neconvenționalitatea

legii speciale - a Legii nr. 10/2001 - „nu există posibilitatea de a se opta

între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul

specialia

generalibus derogant

.

Instanțele care au

admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor,

dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.”

Ca situație de

excepție, s-a menționat „că nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001

exclude, în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se

poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Prin urmare, pe cale

de excepție, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni

admisibilă și ar trebui analizată pe fond doar în situația în care reclamantul

s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre

judecătorească care i-ar recunoaște dreptul la restituire în natură, aspect

imposibil de obținut în baza Legii speciale nr. 10/2001, în cazul în care bunul

a fost legal înstrăinat, situație în care instanța va analiza pe fond

preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității

raporturilor juridice.

Nu s-a reținut în

speță, că reclamanta și intervenientul s-ar regăsi în situația de excepție, a

admisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu

dobânditorul de la Stat.

Tribunalul a apreciat

că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că aveau un bun și deci, o

speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea

unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

După ce România a

devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului,

reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 03 nr. 0970 din 20

aprilie 1994, titlu de proprietate al pârâtei SC S. SA București, acțiune

respinsă ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a

Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 4033 din 23

octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, reclamanții

au folosit calea legii speciale - formularea acțiunii în nulitatea titlului

pârâtei, dobândit de la Stat, posibilitate oferită de legea specială pentru a

obține restituirea în natură, acțiune respinsă însă irevocabil.

De asemenea,

reclamanta și intervenientul au mai formulat o acțiune în revendicare, respinsă

irevocabil pentru motivul că, în acel dosar, nu au făcut dovada calității

procesuale active.

Prin urmare, nici în

urma acestor procese, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun, în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Singura speranță

legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranță la o

reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în

condițiile în care reclamanților li s-a respins acțiunea în constatarea

nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a

despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

pârâta beneficiază de un bun, asupra căruia deține și posesia concretizată

material.

Prin Legea specială nr.

10/2001 i s-a garantat acesteia speranța legitimă că, în situația în care

titlul său este valabil, posesia materială și titlul vor deveni inatacabil în

condițiile acestei legi, fiind protejată securitatea raporturilor juridice.

Or, a accepta

admisibilitatea acțiunii în revendicare și a da prioritate la restituirea în

natură fostului proprietar, cu încălcarea legii speciale, care prevede reguli

speciale de stabilire a despăgubirilor în aceste cazuri, ar însemna a încălca

alt dreptul de proprietate recunoscut.

În concluzie,

tribunalul a reținut că, atâta timp cât reclamanta și intervenientul nu au un

“bun” în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care

li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, o speranță legitimă

în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr.

10/2001, putând obține despăgubiri doar în condițiile acestei legi (reclamanta

și intervenientul formulând de altfel notificare).

Formularea

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a reprezentat un argument al

admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Așa cum a arătat

Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei în interesul legii

sus - citate, „cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii

10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere

regula

electa una via

și principiul securității raporturilor juridice

consacrat de jurisprudența CEDO.”

Pentru situația în

care reclamanții ar susține neconvenționalitatea legii speciale și față de

acest aspect admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun,

se rețin următoarele:

Pentru situația în

care neconvenționalitatea ar consta în imposibilitatea obținerii bunului în

natură, s-a făcut trimitere la argumentele de mai sus.

Pentru situația în

care neconvenționalitatea ar consta în faptul că nu există posibilitatea reală

a obținerii despăgubirilor atâta timp cât „Fondul Proprietatea” nu funcționează

în prezent într-o manieră de natura a duce la realizarea dreptului la

despăgubiri, aspect deja constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

tribunalul a reținut că reclamanții au posibilitatea accesului la justiție pe

calea legii speciale, putând contesta atât dispozițiile emise, cât și refuzul

de emitere a acestora, sau, eventual, solicita obligarea Statului la plata

despăgubirilor la valoarea reală (nu, însă, și a persoanei juridice care are un

titlu recunoscut valabil în justiție).

De asemenea, faptul

că reclamanta și intervenientul au formulat în cuprinsul petitului și un capăt

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, nu a avut

drept consecință admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului

comun, acesta nefiind un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în

vederea preferabilității titlului invocat de aceștia în cadrul acțiunii în

revendicare formulate.

S-a menționat că

principiile deciziei în interesul legii menționate mai sus, au fost preluate în

totalitate de Legea nr. 1/2009, lege care stabilește imposibilitatea

restituirii în natură (fie pe calea legii speciale, fie pe calea dreptului

comun) a imobilelor valabil înstrăinate.

Prin urmare,

tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința

respingerii acesteia ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanta C.M. și intervenientul B.M.G.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 352A din 3 iunie 2010, a

admis

apelul

formulat de apelanta reclamantă C.M. și de apelantul intervenient

în nume propriu B.M.G., în contradictoriu cu intimații pârâți SC S. SA și Ministerul

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri,

a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

P

entru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut, în mod expres, următoarele considerente:

„Este cunoscut că în Codul

civil, în vigoare din 1865, cu unele modificări, nu există o definiție a

acțiunii în revendicare.

Totuși, doctrina și

practica judiciară, de-a lungul anilor a achiesat o asemenea definiție.

Acțiunea în

revendicare are ca principale principii: imprescriptibilitatea,

inadmisibilitatea și insesizabilitatea.

Or, este cunoscut

(chiar dacă este o lege specială, Legea nr. 10/2001 cu toate modificările

ulteriore) este o lege de reparațiune invită datorită faptul că în România din

1944 până în 1989, funcționa alt regim politic cu alte concepte despre

proprietatea privată.

Intersectarea Codului

civil (art. 480 și următoarele) cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu are un

caracter cum ar fi definit de art. 309 pct. 9 C. proc. civ. al recursului de

normă generală și normă specială.

Nu poate fi făcută

distincție în materia proprietății între „dreptul comun” și legea specială (Legea

nr. 10/2001 cu modificările ulterioare).

Legea nr. 10/2001

(subliniem) are un caracter reparatoriu.

Aceeași lege, nu

îngrădește acțiunea fostului proprietar de a întemeia acțiunea în temeiul art.

480 și următoarele C. civ.

Problema

neretroactivității legii (pusă în discuție de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia civilă 53/2007) are alte semnificație, nu cea argumentată

de tribunal.

La fel se pune

problema în decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție

(în care se face referire la „succesorii statului”).

Vorbind de

„inadmisibilității” se au în vedere de fapt de exemplu de excepții procesuale

(fie de procedural, fie de fond) care au un punct comun o anumită soluție pe

care o va pronunța instanța în cazul admiterii acesteia, aceea de a respinge

cererea ca inadmisibilă.

Noțiunea de

inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o

anumită modalitate de respingere a cererii.

Or, analizând

deciziile Înaltei Curții de Casație și Justiție invocate de tribunal în

argumentare „excepției de inadmisibilitate” cât și practica CEDO (laborios

analizată în decizia apelată), se reține că, tribunalul nu a făcut un

raționament corect al acestora, cui a analizat pe de o parte ipoteza

(imposibilitatea obținerii bunului în natură sau inexistența obținerii reala de

despăgubiri), dar a golit de conținut dreptul de proprietate (așa cum a fost

reglementat de art. 1865 în Codul Civil român), iar raționamentul a tins spre,

ceea ce s-a arătat, nu vizarea excepției ca atare, ci efectul acesteia

–respingerea cererii.

Or, nici Înalta Curte

de Casație și Justiție și nici practica CEDO, nu au arătat explicit acest

lucru.

Ca atare, apelul

pentru argumentele criticate, ținând seama de caracterul acțiunii în

revendicare (ce nu intră în contradicție cu deciziile Înaltei Curții de Casație

și Justiție și practica CEDO și nici Legea nr. 10/2001) se reține că greșit

cauza nu a fost soluționată pe fond și a fost soluționată pe o excepție (mai

ales când era în discuție o acțiune în revendicare).

Așa fiind, găsind

motivele de apel întemeiate (cu tot argumentul laborios al primei instanțe),

Curtea reține că nu s-a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului,

conform art. 207 C. proc. civ., va admite apelul și va desființa sentința

apelată, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe (care vor avea în

vedere toate criticile legate de problema acțiunii în revendicare, la

admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia), pe de o parte și de soluția

(admitere sau respingere), conform probelor administrate”.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC S. SA.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

Instanța de apel, în

mod arbitrar, nu face decât să opineze pur teoretic cu privire la dreptul proprietarului

de a se adresa instanței pe calea dreptului comun conform art. 480 C. civ.,

raportat la dreptul de a obține o reparație materială potrivit Legii nr. 10/2001.

În speță,

intimata-reclamantă a folosit, în paralel, ambele căi procedurale.

Astfel, numiții C.P.

și C.E. s-au adresat instanței de judecată pe calea dreptului comun conform

art. 480 C. civ., proces început în anul 2000 și soluționat definitiv și

irevocabil în anul 2008, iar în anul 2001 C.P. s-a adresat Primăriei

Municipiului București și a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu se înțelege care

este finalitatea raționamentului curții de apel, câtă vreme singurul argument

adus în sprijinul admiterii apelului și desființării cu trimitere spre rejudecare,

este acela că Legea nr. 10/2001 „nu îngrădește dreptul fostului proprietar de a

întemeia acțiunea pe art. 480 C. civ.”.

Cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii, se arată că nu s-a rezolvat procesul fără a intra

în cercetarea fondului, ori, în cazul de față, instanța de apel nu a arătat ce

anume trebuie să analizeze instanța de fond, care a realizat un amplu control

de legalitate și temeinicie asupra acțiunii deduse judecății.

De asemenea,

recurenta pârâtă critică decizia atacată, deoarece instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra unor excepții invocate și anume:

Excepția lipsei

calității procesuale active a intimatei-reclamante C.M., întrucât a depus la

dosarul cauzei un certificat de moștenitor care nu precizează la rubrica bunuri

imobile care sunt bunurile pe care le moștenește și dacă are calitate în ceea

ce privește bunul revendicat în procesul de față, situat în București, sector 3

proprietatea recurentei-intimate S.C S. S.A.

Excepția autorității

de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind revendicarea și

nulitatea titlului existând un proces judecat definitiv și irevocabil cu

părțile din acest dosar pe revendicare.

Examinând recursul

declarat de pârâtă, Înalta Curte constată că principala critică adusă hotărârii

atacate vizează nemotivarea, respectiv motivarea sumară, lapidară și

contradictorie a acesteia, motivul de nelegalitate astfel invocat, fiind

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În considerentele

prezentei decizii, Înalta Curte a redat întocmai motivarea deciziei atacate cu

recurs, apreciind că această motivare este de natură a crea convingerea cu

privire la eroarea în care s-a aflat instanța de apel și cu privire la

aprecierea superficială, lacunară a cauzei în ansamblul său.

Potrivit art. 295 C.

proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel,

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Motivarea sumară și

confuză a hotărârii judecătorești, echivalează cu nemotivarea hotărârii, care

trebuie desființată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația

instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de

drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost

înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea

hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin

urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea

hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare,

situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare

reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva

jurisprudenței europene, motivarea sumară și lapidară a hotărârii judecătorești

nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în

sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României).

Dreptul la un proces

echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești.

În acest sens,

părțile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că

judecătorul a examinat actele dosarului și probele administrate. În plus,

arătarea considerentelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat

convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale

unui recurs.

În speță, obligația

de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care, referirile

la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, în raport cu

dreptul comun în materie – art. 480 C. civ., în circumstanțele concrete ale

cauzei, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției

pronunțate, lipsesc cu desăvârșire.

Lipsa oricărei

referiri în decizia de apel, la motivele de apel, la aspectele invocate de

apelanta reclamantă în apel – fac imposibilă exercitarea controlului judiciar

în cauză.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 și art. 304

pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată, trimițând cauza

pentru rejudecarea apelului la aceeași curte de apel, apreciind că în lipsa

motivării, instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei civile nr. 352 A din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 aprilie 2011.