ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3497/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1230 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta C.E. și de intervenientul în interes propriu B.M.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și SC S. SA. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București la data de 17 noiembrie 2008, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâții SC S. SA și Ministerul Industriilor, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în București, sector 3, compus din construcție și teren în suprafață de 543 mp, precum și obligarea pârâtelor la respectarea dreptului său de proprietate și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., art. 135 alin. (6) din Constituție. Pârâta SC S. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția tardivității, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiate. La dosar s-a depus cerere de intervenție în interes propriu formulată de B.M.G., cerere având același petit și temei juridic ca și acțiunea introductivă de instanță. Prin sentința civilă nr. 3334 din 20 martie 2009 a Judecătoriei sector 3 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 mai 2009. Prin încheierea pronunțată la data de 06 iulie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat. La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererilor de revendicare formulate pe calea dreptului comun. Deliberând asupra excepției de inadmisibilitate, tribunalul a constatat următoarele: În primul rând, tribunalul a reținut temeiul juridic al cererilor de revendicare, respectiv dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acesta fiind precizat în mod expres de reclamantă și de intervenient în cererile formulate.

În raport de temeiul juridic indicat s-a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum se susține că este cazul în speță, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este și situația imobilului ce face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat. În aceste condiții, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și juridice pârâte fiind inadmisibilă.

Aceasta este și interpretarea dată acestor texte de lege de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față. S-a reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție că în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, principiu prevăzut și de art. 1 C. civ. și consacrat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001 are prioritate.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l, totodată, controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.

În consecință, în considerentele aceleiași decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispozițiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet, atât pentru restituirea în natură, cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceeași motivare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată, exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin reprezentanții săi, cât și situația în care acțiunea este formulată în contradictoriu cu succesorii statului. S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

La punctul doi al Deciziei nr. 33/2008 a fost analizată pe larg, inclusiv prin prisma raportului dintre legea internă, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia în contradictoriu cu dobânditorii de la Stat. După analizarea diferitelor decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie în cauzele privind România, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat, stabilind o regulă, care, fără a fi absolutizată, poate comporta excepții.

Astfel, regula este că și în situația în care se invocă faptul că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este un remediu efectiv de natură a înlătura neconvenționalitatea legii speciale - a Legii nr. 10/2001 - „nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant . Instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.” Ca situație de excepție, s-a menționat „că nu se poate aprecia că existența Legii 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Prin urmare, pe cale de excepție, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni admisibilă și ar trebui analizată pe fond doar în situația în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre judecătorească care i-ar recunoaște dreptul la restituire în natură, aspect imposibil de obținut în baza Legii speciale nr. 10/2001, în cazul în care bunul a fost legal înstrăinat, situație în care instanța va analiza pe fond preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. Nu s-a reținut în speță, că reclamanta și intervenientul s-ar regăsi în situația de excepție, a admisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu dobânditorul de la Stat.

Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că aveau un bun și deci, o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. După ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 03 nr. 0970 din 20 aprilie 1994, titlu de proprietate al pârâtei SC S. SA București, acțiune respinsă ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 4033 din 23 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, reclamanții au folosit calea legii speciale - formularea acțiunii în nulitatea titlului pârâtei, dobândit de la Stat, posibilitate oferită de legea specială pentru a obține restituirea în natură, acțiune respinsă însă irevocabil. De asemenea, reclamanta și intervenientul au mai formulat o acțiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că, în acel dosar, nu au făcut dovada calității procesuale active. Prin urmare, nici în urma acestor procese, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanților li s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a despăgubirilor, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun, asupra căruia deține și posesia concretizată material. Prin Legea specială nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranța legitimă că, în situația în care titlul său este valabil, posesia materială și titlul vor deveni inatacabil în condițiile acestei legi, fiind protejată securitatea raporturilor juridice. Or, a accepta admisibilitatea acțiunii în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, cu încălcarea legii speciale, care prevede reguli speciale de stabilire a despăgubirilor în aceste cazuri, ar însemna a încălca alt dreptul de proprietate recunoscut.

În concluzie, tribunalul a reținut că, atâta timp cât reclamanta și intervenientul nu au un “bun” în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, o speranță legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, putând obține despăgubiri doar în condițiile acestei legi (reclamanta și intervenientul formulând de altfel notificare). Formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a reprezentat un argument al admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei în interesul legii sus - citate, „cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența CEDO.” Pentru situația în care reclamanții ar susține neconvenționalitatea legii speciale și față de acest aspect admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, se rețin următoarele: Pentru situația în care neconvenționalitatea ar consta în imposibilitatea obținerii bunului în natură, s-a făcut trimitere la argumentele de mai sus.

Pentru situația în care neconvenționalitatea ar consta în faptul că nu există posibilitatea reală a obținerii despăgubirilor atâta timp cât „Fondul Proprietatea” nu funcționează în prezent într-o manieră de natura a duce la realizarea dreptului la despăgubiri, aspect deja constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că reclamanții au posibilitatea accesului la justiție pe calea legii speciale, putând contesta atât dispozițiile emise, cât și refuzul de emitere a acestora, sau, eventual, solicita obligarea Statului la plata despăgubirilor la valoarea reală (nu, însă, și a persoanei juridice care are un titlu recunoscut valabil în justiție).

De asemenea, faptul că reclamanta și intervenientul au formulat în cuprinsul petitului și un capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, nu a avut drept consecință admisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, acesta nefiind un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilității titlului invocat de aceștia în cadrul acțiunii în revendicare formulate. S-a menționat că principiile deciziei în interesul legii menționate mai sus, au fost preluate în totalitate de Legea nr. 1/2009, lege care stabilește imposibilitatea restituirii în natură (fie pe calea legii speciale, fie pe calea dreptului comun) a imobilelor valabil înstrăinate.

Prin urmare, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta C.M. și intervenientul B.M.G. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 352A din 3 iunie 2010, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă C.M. și de apelantul intervenient în nume propriu B.M.G., în contradictoriu cu intimații pârâți SC S. SA și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță. P entru a pronunța această decizie, Curtea a reținut, în mod expres, următoarele considerente: „Este cunoscut că în Codul civil, în vigoare din 1865, cu unele modificări, nu există o definiție a acțiunii în revendicare.

Totuși, doctrina și practica judiciară, de-a lungul anilor a achiesat o asemenea definiție. Acțiunea în revendicare are ca principale principii: imprescriptibilitatea, inadmisibilitatea și insesizabilitatea. Or, este cunoscut (chiar dacă este o lege specială, Legea nr. 10/2001 cu toate modificările ulteriore) este o lege de reparațiune invită datorită faptul că în România din 1944 până în 1989, funcționa alt regim politic cu alte concepte despre proprietatea privată. Intersectarea Codului civil (art. 480 și următoarele) cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu are un caracter cum ar fi definit de art. 309 pct. 9 C. proc. civ. al recursului de normă generală și normă specială. Nu poate fi făcută distincție în materia proprietății între „dreptul comun” și legea specială (Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare).

Legea nr. 10/2001 (subliniem) are un caracter reparatoriu. Aceeași lege, nu îngrădește acțiunea fostului proprietar de a întemeia acțiunea în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. Problema neretroactivității legii (pusă în discuție de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă 53/2007) are alte semnificație, nu cea argumentată de tribunal. La fel se pune problema în decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție (în care se face referire la „succesorii statului”). Vorbind de „inadmisibilității” se au în vedere de fapt de exemplu de excepții procesuale (fie de procedural, fie de fond) care au un punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii acesteia, aceea de a respinge cererea ca inadmisibilă.

Noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii. Or, analizând deciziile Înaltei Curții de Casație și Justiție invocate de tribunal în argumentare „excepției de inadmisibilitate” cât și practica CEDO (laborios analizată în decizia apelată), se reține că, tribunalul nu a făcut un raționament corect al acestora, cui a analizat pe de o parte ipoteza (imposibilitatea obținerii bunului în natură sau inexistența obținerii reala de despăgubiri), dar a golit de conținut dreptul de proprietate (așa cum a fost reglementat de art. 1865 în Codul Civil român), iar raționamentul a tins spre, ceea ce s-a arătat, nu vizarea excepției ca atare, ci efectul acesteia –respingerea cererii.

Or, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici practica CEDO, nu au arătat explicit acest lucru. Ca atare, apelul pentru argumentele criticate, ținând seama de caracterul acțiunii în revendicare (ce nu intră în contradicție cu deciziile Înaltei Curții de Casație și Justiție și practica CEDO și nici Legea nr. 10/2001) se reține că greșit cauza nu a fost soluționată pe fond și a fost soluționată pe o excepție (mai ales când era în discuție o acțiune în revendicare). Așa fiind, găsind motivele de apel întemeiate (cu tot argumentul laborios al primei instanțe), Curtea reține că nu s-a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, conform art. 207 C. proc.

civ., va admite apelul și va desființa sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe (care vor avea în vedere toate criticile legate de problema acțiunii în revendicare, la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acesteia), pe de o parte și de soluția (admitere sau respingere), conform probelor administrate”. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S. SA. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Instanța de apel, în mod arbitrar, nu face decât să opineze pur teoretic cu privire la dreptul proprietarului de a se adresa instanței pe calea dreptului comun conform art. 480 C. civ., raportat la dreptul de a obține o reparație materială potrivit Legii nr. 10/2001.

În speță, intimata-reclamantă a folosit, în paralel, ambele căi procedurale. Astfel, numiții C.P. și C.E. s-au adresat instanței de judecată pe calea dreptului comun conform art. 480 C. civ., proces început în anul 2000 și soluționat definitiv și irevocabil în anul 2008, iar în anul 2001 C.P. s-a adresat Primăriei Municipiului București și a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Nu se înțelege care este finalitatea raționamentului curții de apel, câtă vreme singurul argument adus în sprijinul admiterii apelului și desființării cu trimitere spre rejudecare, este acela că Legea nr. 10/2001 „nu îngrădește dreptul fostului proprietar de a întemeia acțiunea pe art. 480 C. civ.”.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, se arată că nu s-a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori, în cazul de față, instanța de apel nu a arătat ce anume trebuie să analizeze instanța de fond, care a realizat un amplu control de legalitate și temeinicie asupra acțiunii deduse judecății. De asemenea, recurenta pârâtă critică decizia atacată, deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor excepții invocate și anume: Excepția lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante C.M., întrucât a depus la dosarul cauzei un certificat de moștenitor care nu precizează la rubrica bunuri imobile care sunt bunurile pe care le moștenește și dacă are calitate în ceea ce privește bunul revendicat în procesul de față, situat în București, sector 3 proprietatea recurentei-intimate S.C S. S.A.

Excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind revendicarea și nulitatea titlului existând un proces judecat definitiv și irevocabil cu părțile din acest dosar pe revendicare. Examinând recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte constată că principala critică adusă hotărârii atacate vizează nemotivarea, respectiv motivarea sumară, lapidară și contradictorie a acesteia, motivul de nelegalitate astfel invocat, fiind reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În considerentele prezentei decizii, Înalta Curte a redat întocmai motivarea deciziei atacate cu recurs, apreciind că această motivare este de natură a crea convingerea cu privire la eroarea în care s-a aflat instanța de apel și cu privire la aprecierea superficială, lacunară a cauzei în ansamblul său.

Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivarea sumară și confuză a hotărârii judecătorești, echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie desființată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Din perspectiva jurisprudenței europene, motivarea sumară și lapidară a hotărârii judecătorești nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României). Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, părțile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat actele dosarului și probele administrate.

În plus, arătarea considerentelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs. În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care, referirile la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, în raport cu dreptul comun în materie – art. 480 C. civ., în circumstanțele concrete ale cauzei, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției pronunțate, lipsesc cu desăvârșire. Lipsa oricărei referiri în decizia de apel, la motivele de apel, la aspectele invocate de apelanta reclamantă în apel – fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.

În consecință, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată, trimițând cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași curte de apel, apreciind că în lipsa motivării, instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei civile nr. 352 A din 3 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.