ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6628/2012

Asupra cauzei constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1230 din 26 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta C.E. și de intervenientul în interes propriu B.M.G., în contradictoriu cu Ministerul Economiei și S.C. S. S.A. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 17 noiembrie 2008, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâtele S.C. S. S.A. și Ministerul Industriilor, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 543 mp, obligarea pârâtelor la respectarea dreptului său de proprietate și liniștită posesie, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că titlul său este valabil și preferabil, fiind moștenitoarea familiei C.D. și E., proprietari în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1948, în timp ce titlul statului și Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 aprilie 1994, deținut de pârâtă, nu sunt valabile. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și art. 135 alin. (6) din Constituție. Pârâta S.C. S. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția tardivității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin cererea precizatoare depusă la data de 19 decembrie 2008 (dosarul judecătoriei), reclamanta a precizat că obiectul prezentei cauze îl reprezintă și constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului.

La dosar, s-a depus cerere de intervenție în interes propriu formulată de B.M.G., având același petit și temei juridic ca și acțiunea introductivă de instanță. Prin Sentința civilă nr. 3334 din 20 martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 mai 2009. Prin încheierea pronunțată la data de 6 iulie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat. La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererilor de revendicare formulate pe calea dreptului comun.

Deliberând asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a constatat următoarele: În primul rând, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acest aspect fiind precizat expres de reclamantă și de intervenient în cererile formulate. Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cum s-a susținut că este cazul în speță, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare (cum este și situația imobilului care face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat. În aceste condiții, întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabil în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice și juridice pârâte fiind inadmisibilă.

S-a reținut, că interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 53/2007, dată în interesul legii, care deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile în speța de față, pronunțându-se expres că dispozițiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât pentru restituirea în natură, cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Aceeași motivare a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată, respectiv asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin reprezentanții săi, cât și în situația în care acțiunea este formulată în contradictoriu cu succesorii statului. S-a arătat, că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

La punctul al doilea al Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost analizată pe larg, inclusiv prin prisma raportului dintre legea internă, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia în contradictoriu cu dobânditorii de la stat. După analizarea diferitelor decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie în cauze privind România, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat, stabilind o regulă care, fără a fi absolutizată, poate comporta excepții.

Astfel, regula este că și în situația în care se invocă faptul că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun este un remediu efectiv de natură a înlătura neconvenționalitatea legii speciale - a Legii nr. 10/2001 - nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Ca situație de excepție, s-a menționat "că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Prin urmare, pe cale de excepție, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni admisibilă și ar trebui analizată pe fond doar în situația în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre judecătorească care i-ar recunoaște dreptul la restituire în natură, aspect imposibil de obținut în baza Legii nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost legal înstrăinat, situație în care instanța analizează pe fond preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, iar, în speță, reclamanta și intervenientul nu s-ar regăsi în situația de excepție, a admisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu dobânditorul de la stat.

Totodată, s-a apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că au un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, avându-se în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizată în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. După ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 aprilie 1994, titlul de proprietate al pârâtei S.C.

S. S.A. București, acțiune respinsă ca inadmisibilă prin Sentința civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4033 din 23 octombrie 2007, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, reclamanții au folosit calea legii speciale - formularea acțiunii în nulitatea titlului pârâtei dobândit de la Stat, pentru a obține restituirea în natură, acțiune respinsă însă irevocabil. De asemenea, reclamanta și intervenientul au mai formulat o acțiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că, în acel dosar, nu au făcut dovada calității procesual active.

S-a conchis, că, nici în urma acestor procese, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, aceea la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, în condițiile în care reclamanților li s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, pârâta beneficiază de un bun asupra căruia deține și posesia concretizată material, iar prin Legea nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranța legitimă, în sensul că în situația în care titlul său este valabil posesia materială și titlul vor deveni inatacabile, în condițiile acestei legi fiind protejată securitatea raporturilor juridice.

În concluzie, tribunalul a reținut că, atât timp cât reclamanta și intervenientul nu au un "bun" în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se recunoască dreptul de a păstra imobilul în natură, o speranță legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, putând obține despăgubiri doar în condițiile acestei legi (reclamanta și intervenientul formulând, de altfel, notificare). Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 811A din 17 noiembrie 2011, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.M.

și de apelantul-intervenient în nume propriu B.M.G.; a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, iar prin Decizia nr. 3497 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând, în esență, motivarea sumară și confuză a hotărârii judecătorești care trebuie desființată în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și faptul că lipsa oricărei referiri, în decizia dată în apel, la motivele de apel, precum și la aspectele invocate de apelanta reclamantă în apel, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.

La data de 22 iulie 2011, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 6758/2/2011. În rejudecarea apelului, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) și art. 295 alin. (2) C. proc. civ. Pârâta S.C. S. S.A. a reinvocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind revendicarea, în raport de Decizia civilă nr. 1990A, pronunțată în Dosarul nr. 1568/2001, aflat inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, București, precum și excepția autorității de lucru judecat referitor la capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate, față de Decizia civilă nr. 4033 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10101/2/2006.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 811/A/17 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă și apelantul-intervenient; a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, următoarele: Având în vedere că ansamblul criticilor apelanților sunt subsumate excepției de inadmisibilitate a prezentei acțiuni, excepție de fond, peremptorie și absolută, Curtea a constatat caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente: Ca premisă, a constatat că instanța de fond a fost sesizată, în anul 2008, de către persoanele fizice (reclamanta și intervenientul în interes propriu) ce se pretind îndreptățite la restituire, cu o acțiune precizată, cuprinzând două capete de cerere, unul de constatarea nevalabilității titlului statului, care prin pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a transmis bunul pârâtei S.C.

S. S.A., societate comercială ulterior privatizată, și unul în revendicare de drept comun a bunului, de la pârâta menționată. Sub un al doilea aspect, Curtea a apreciat, că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greșite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamantei și intervenientului. În al treilea rând, indiferent că se admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie între excepțiile de procedură și cele de fond, sau că nu se admite această teză și că s-ar califica această excepție ca fiind de fapt o excepție întemeiată pe prevederile art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea a apreciat că această acțiune este admisibilă, pentru cele ce urmează: Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20 din Constituția României, dar și a art. 46 din Convenție, iar neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

Astfel, în virtutea principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea art. 1, 13 și 35 din Convenție, și care atribuie judecătorului intern rolul de "judecător de drept comun al Convenției" sau de "prim judecător al Convenției", chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții, dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, s-a apreciat că instanța este obligată să țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor directă în speța dedusă judecății. Or, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of.

nr. 141/6.03.2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inaugurat, în privința României, un rezultat juridic reluat și în alte cauze ulterioare (a se vedea cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20 ianuarie 2009), grefate pe aceleași circumstanțe, decizând că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil, întrucât ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților (ce nu primiseră nici o despăgubire și nu aveau nici o garanție că vor obține una în viitorul imediat) nu este proporțională cu scopul legitim urmărit.

În argumentarea concluziei juridice la care a ajuns, Curtea Europeană a arătat că respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă, însă verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, s-a observat că accesul oferit de aceasta este doar unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, apreciere regăsită, de altfel, în numeroase alte cauze soluționate anterior sau ulterior. De altfel, chiar și în urma listării la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în recenta cauză pilot M.A.

și alții contra României, se înregistrează totuși, un proces de așteptare din partea investitorilor ca urmare a intrării fondului într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social al societății. Conform condițiilor stabilite încă de anul trecut, 2010, programul se va desfășura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi achiziționate acțiunile este între 0,2 și 1,5 RON pe acțiune. Titlurile nu pot fi cumpărate decât dacă se tranzacționează cu discount față de valoarea unitară a activului net, toate aceste elemente configurând, în continuare, inefectivitatea accentuată a procedurii speciale.

Curtea a apreciat că acest raționament juridic expus este aplicabil pentru argumentul de analogie și în situația unei cereri de revendicare propriu-zisă precum este prezenta, iar negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă. Or, însăși instanța de contencios european a constatat inefectivitatea sistemului Legii nr. 10/2001, statuare invariabilă de aspectul stadiului procedurii speciale - notificare nesoluționată până în prezent (cum este și cazul reclamantei și al intervenientului) sau finalizată prin statuarea chiar judiciară a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a mai reținut, că în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de instanța supremă, invocată de către instanța de fond în argumentarea soluției sale, problema admisibilității unei acțiuni în revendicare de drept comun a fost dezlegată în sensul că unica cerință impusă de instanța supremă, pentru aprecierea admisibilității unei astfel de cereri, este aceea a constatării unei neconcordanțe a legii interne speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar în cadrul algoritmului de verificare a acestei cerințe, instanța supremă a impus, în mod absolut firesc, exigența evaluării mecanismului legii speciale.

Sub același aspect, s-a apreciat că principiile "specialia generalibus derogant" expus în cadrul deciziei în interesul legii sau "electa una via non datur recursus ad alteram" (odată aleasă o cale jurisdicțională, nu se poate recurge la o alta) nu înfrâng concluzia enunțată, deoarece inclusiv din perspectiva raționamentului juridic al instanței supreme, ele sunt subordonate aspectului de convenționalitate, fiind aplicabile în mod fundamental doar în referire la căi procesuale viabile, efective și nu ineficace.

Cu privire la cele două excepții ale puterii de lucru judecat, invocate de intimata pârâtă, în raport de Decizia civilă nr. 1990A din 29 octombrie 2003 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. 1568/2001, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 982 din 27 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și de Sentința civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4033 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10101/2/2006, excepții de fond, de ordine publică și absolute care pot fi reiterate în orice fază procesuală, instanța de apel le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, pentru aceleași considerente reținute de prima instanță.

S-a concluzionat, că, față de considerentele expuse, hotărârea primei instanțe este nelegală, impunându-se, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., admiterea apelului formulat de apelanta-reclamantă C.M. și de apelantul-intervenient în nume propriu B.M.G., desființarea sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care a soluționat cauza în temeiul unei excepții, considerentele sentinței fiind subsumate excepției, chiar dacă unele dintre ele au fost calificate de instanță de apel ca dezbătând aspecte legate de fondul raportului juridic litigios. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C.

S. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele: Astfel, după ce pârâta a făcut o expunere a soluției primei instanțe și a argumentelor pentru care a apreciat că aceasta este temeinică și legală, precum și a demersurile făcute în justiție de către intimați pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, aceasta a arătat că, în mod corect, a apreciat instanța de fond că nu este admisibilă acțiunea în revendicare în sensul comparării titlurilor, întrucât reclamanții nu au dovedit că se pot prevala de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, având în vedere că s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității titlului de proprietate aparținând intimatei S.C.

S. S.A.; că, legal, a reținut instanța de fond că prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că "prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără sa diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special", și că, în mod părtinitor, instanța de apel a apreciat că în primul proces nu s-a intrat în fond. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 (3) C. proc.

civ., se constată următoarele: Deși nu arată expres, prin criticile formulate, recurenta-pârâtă critică decizia recurată, în raport de soluția dată prin aceasta, ca fiind pronunțată cu încălcarea art. 297 (1) C. proc. civ. Astfel, instanța de apel, reținând că greșit prima instanță a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă și apelantul-intervenient, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 297 (1) C. proc. civ. Potrivit art. 297 (1) C. proc. civ., "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare". Prin urmare, pentru a deveni incidentă teza a II-a din acest text de lege, în vigoare la data pronunțării deciziei recurate, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții și anume: prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și ca părțile să fi solicitat în mod expres luarea măsurii de anulare a sentinței primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, măsură ce poate fi luată o singură dată.

În speță, se constată că cea de-a doua condiție este îndeplinită, întrucât apelanții au solicitat prin cererea de apel admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar o asemenea soluție nu a mai fost dată în cauză, însă în ceea ce privește prima condiție, aceea că prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, se constată că nu este îndeplinită.

Astfel, prima instanță, deși formal prin dispozitivul hotărârii pronunțată a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea în consecință, a intrat în judecata fondului, întrucât după ce a analizat admisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun, față de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile Deciziei nr. 33/2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a cercetat și fondul procesului atât în raport de dispozițiile dreptului comun, cât și de cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și, analizând preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice, a concluzionat că atâta timp cât reclamanții nu dețin un "bun" în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la imobilul în litigiu.

Față de considerentele expuse, se constată că decizia recurată a fost pronunțarea cu încălcarea dispozițiilor art. 297 (1) C. proc. civ., fără a se intra în cercetarea fondului, iar soluția ce se impune a fi dată, potrivit art. 312 (3) C. proc. civ., este aceea a admiterii recursului pârâtei, casarea deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. S. S.A. împotriva Deciziei nr. 811A din 17 noiembrie 2011, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL