ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6628/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6628/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1230 din 26

octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de

reclamanta C.E. și de intervenientul în interes propriu B.M.G., în

contradictoriu cu Ministerul Economiei și S.C. S. S.A.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 17 noiembrie 2008, reclamanta

C.E. a chemat în judecată pârâtele S.C. S. S.A. și Ministerul Industriilor,

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate calitatea

sa de proprietar asupra imobilului situat în București, compus din construcție

și teren în suprafață de 543 mp, obligarea pârâtelor la respectarea dreptului

său de proprietate și liniștită posesie, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că titlul său este valabil și

preferabil, fiind moștenitoarea familiei C.D. și E., proprietari în baza

Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1948, în timp ce titlul statului și

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 aprilie 1994,

deținut de pârâtă, nu sunt valabile.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și art. 135

alin. (6) din Constituție.

Pârâta S.C. S. S.A. a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat,

excepția tardivității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin cererea

precizatoare depusă la data de 19 decembrie 2008 (dosarul judecătoriei),

reclamanta a precizat că obiectul prezentei cauze îl reprezintă și constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului.

La dosar, s-a depus

cerere de intervenție în interes propriu formulată de B.M.G., având același

petit și temei juridic ca și acțiunea introductivă de instanță.

Prin Sentința civilă

nr. 3334 din 20 martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost admisă

excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

15 mai 2009.

Prin încheierea

pronunțată la data de 6 iulie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată

excepția autorității de lucru judecat.

La termenul de

judecată din data de 12 octombrie 2009, tribunalul a pus în discuția părților

excepția inadmisibilității cererilor de revendicare formulate pe calea

dreptului comun.

Deliberând asupra

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun,

tribunalul a constatat următoarele:

În primul rând,

tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acest aspect fiind precizat

expres de reclamantă și de intervenient în cererile formulate.

Potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, cum s-a susținut că este cazul în speță,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Conform art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în

sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi.

Cu alte cuvinte, o

dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se

circumscriu domeniului său de aplicare (cum este și situația imobilului care

face obiectul prezentului dosar), persoanele îndreptățite pot obține

restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent

numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții,

întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în

accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabil

în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare

îndreptată împotriva persoanelor fizice și juridice pârâte fiind inadmisibilă.

S-a reținut, că

interpretarea dată acestor texte de lege și de Înalta Curte de Casație și

Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 53/2007, dată în interesul legii, care

deși privea altă materie (respectiv a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în

concurs cu Legea nr. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile în speța

de față, pronunțându-se expres că dispozițiile art. 481 C. civ. nu mai pot

servi ca temei acțiunilor în restituirea imobilelor naționalizate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet atât

pentru restituirea în natură, cât și pentru acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent.

Aceeași motivare a

fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de

judecată, respectiv asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr.

10/2001, fiind analizate în cuprinsul deciziei, separat, atât ipoteza în care

acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu statul prin

reprezentanții săi, cât și în situația în care acțiunea este formulată în

contradictoriu cu succesorii statului.

S-a arătat, că, atât

timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

La punctul al doilea

al Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a

fost analizată pe larg, inclusiv prin prisma raportului dintre legea internă,

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea

acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar sau de moștenitorii

acestuia în contradictoriu cu dobânditorii de la stat.

După analizarea

diferitelor decizii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

această materie în cauze privind România, Înalta Curte de Casație și Justiție a

concluzionat, stabilind o regulă care, fără a fi absolutizată, poate comporta

excepții.

Astfel, regula este

că și în situația în care se invocă faptul că acțiunea în revendicare pe calea

dreptului comun este un remediu efectiv de natură a înlătura

neconvenționalitatea legii speciale - a Legii nr. 10/2001 - nu există posibilitatea

de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce

principiul specialia generalibus derogant.

Instanțele care au

admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor,

dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Ca situație de

excepție, s-a menționat "că nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se

poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și

trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Prin urmare, pe cale

de excepție, acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar deveni

admisibilă și ar trebui analizată pe fond doar în situația în care reclamantul

s-ar putea prevala de un bun recunoscut, spre exemplu de o hotărâre

judecătorească care i-ar recunoaște dreptul la restituire în natură, aspect

imposibil de obținut în baza Legii nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost

legal înstrăinat, situație în care instanța analizează pe fond preferabilitatea

titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității raporturilor

juridice, iar, în speță, reclamanta și intervenientul nu s-ar regăsi în

situația de excepție, a admisibilității acțiunii în revendicare formulate în

contradictoriu cu dobânditorul de la stat.

Totodată, s-a

apreciat că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că au un bun și

deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin

formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură,

avându-se în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al

reclamanților a fost realizată în perioada anterioară momentului în care

România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de

Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de

proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

După ce România a

devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului,

reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a Certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 aprilie 1994,

titlul de proprietate al pârâtei S.C. S. S.A. București, acțiune respinsă ca

inadmisibilă prin Sentința civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curții de

Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4033 din 23 octombrie 2007,

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, reclamanții

au folosit calea legii speciale - formularea acțiunii în nulitatea titlului

pârâtei dobândit de la Stat, pentru a obține restituirea în natură, acțiune

respinsă însă irevocabil.

De asemenea,

reclamanta și intervenientul au mai formulat o acțiune în revendicare, respinsă

irevocabil pentru motivul că, în acel dosar, nu au făcut dovada calității

procesual active.

S-a conchis, că, nici

în urma acestor procese, reclamanții nu au obținut recunoașterea unui bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, iar singura speranță legitimă creată reclamanților a fost

cea prin Legea nr. 10/2001, aceea la o reparație echitabilă pentru abuzul

săvârșit de Statul comunist, în condițiile în care reclamanților li s-a respins

acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță

legitimă era cea a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

pârâta beneficiază de un bun asupra căruia deține și posesia concretizată

material, iar prin Legea nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranța legitimă,

în sensul că în situația în care titlul său este valabil posesia materială și

titlul vor deveni inatacabile, în condițiile acestei legi fiind protejată

securitatea raporturilor juridice.

În concluzie,

tribunalul a reținut că, atât timp cât reclamanta și intervenientul nu au un

"bun" în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară

prin care să li se recunoască dreptul de a păstra imobilul în natură, o

speranță legitimă în acest sens, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile legii

speciale, Legea nr. 10/2001, putând obține despăgubiri doar în condițiile

acestei legi (reclamanta și intervenientul formulând, de altfel, notificare).

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 811A din 17 noiembrie 2011, a admis apelul formulat de

apelanta-reclamantă C.M. și de apelantul-intervenient în nume propriu B.M.G.; a

desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, iar prin Decizia nr. 3497 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis

recursul declarat de pârâtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând, în esență, motivarea sumară

și confuză a hotărârii judecătorești care trebuie desființată în temeiul art.

304 pct. 7 C. proc. civ. și faptul că lipsa oricărei referiri, în decizia dată

în apel, la motivele de apel, precum și la aspectele invocate de apelanta

reclamantă în apel, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.

La data de 22 iulie

2011, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 6758/2/2011.

În rejudecarea

apelului, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) și

art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Pârâta S.C. S. S.A. a

reinvocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere

privind revendicarea, în raport de Decizia civilă nr. 1990A, pronunțată în

Dosarul nr. 1568/2001, aflat inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3,

București, precum și excepția autorității de lucru judecat referitor la capătul

de cerere privind nulitatea titlului de proprietate, față de Decizia civilă nr.

4033 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10101/2/2006.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 811/A/17 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de

apelanta-reclamantă și apelantul-intervenient; a desființat sentința civilă

apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în

esență, următoarele:

Având în vedere că

ansamblul criticilor apelanților sunt subsumate excepției de inadmisibilitate a

prezentei acțiuni, excepție de fond, peremptorie și absolută, Curtea a

constatat caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente:

Ca premisă, a

constatat că instanța de fond a fost sesizată, în anul 2008, de către

persoanele fizice (reclamanta și intervenientul în interes propriu) ce se

pretind îndreptățite la restituire, cu o acțiune precizată, cuprinzând două

capete de cerere, unul de constatarea nevalabilității titlului statului, care

prin pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a

transmis bunul pârâtei S.C. S. S.A., societate comercială ulterior privatizată,

și unul în revendicare de drept comun a bunului, de la pârâta menționată.

Sub un al doilea

aspect, Curtea a apreciat, că inadmisibilitatea invocată reprezintă mai

degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul

dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei greșite căi

procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamantei și

intervenientului.

În al treilea rând,

indiferent că se admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de

apărare, situate ca și categorie între excepțiile de procedură și cele de fond,

sau că nu se admite această teză și că s-ar califica această excepție ca fiind

de fapt o excepție întemeiată pe prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.,

Curtea a apreciat că această acțiune este admisibilă, pentru cele ce urmează:

Textul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu

poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, formând împreună un "bloc de convenționalitate", obligatoriu

pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în

temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20 din Constituția

României, dar și a art. 46 din Convenție, iar neaplicarea acestei jurisprudențe

în cauza dedusă judecății ar determina premisa încălcării articolelor

convenționale incidente.

Astfel, în virtutea

principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea art. 1, 13 și 35 din

Convenție, și care atribuie judecătorului intern rolul de "judecător de

drept comun al Convenției" sau de "prim judecător al

Convenției", chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența

Curții, dezvoltată cel puțin în cauzele împotriva României, s-a apreciat că

instanța este obligată să țină seama de acestea și să realizeze aplicarea lor

directă în speța dedusă judecății.

Or, prin Hotărârea

din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 141/6.03.2009, în cauza Faimblat

vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a inaugurat, în privința

României, un rezultat juridic reluat și în alte cauze ulterioare (a se vedea

cauza Katz împotriva României - Hotărâre din 20 ianuarie 2009), grefate pe

aceleași circumstanțe, decizând că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează

dreptul la un proces echitabil, întrucât ingerința în dreptul de acces la o

instanță al reclamanților (ce nu primiseră nici o despăgubire și nu aveau nici

o garanție că vor obține una în viitorul imediat) nu este proporțională cu

scopul legitim urmărit.

În argumentarea

concluziei juridice la care a ajuns, Curtea Europeană a arătat că respingerea

acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanțele

concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale

efectivă, însă verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr.

10/2001, s-a observat că accesul oferit de aceasta este doar unul teoretic și

iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei

despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai

este posibilă, apreciere regăsită, de altfel, în numeroase alte cauze

soluționate anterior sau ulterior.

De altfel, chiar și

în urma listării la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în

implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în

recenta cauză pilot M.A. și alții contra României, se înregistrează totuși, un

proces de așteptare din partea investitorilor ca urmare a intrării fondului

într-un program de răscumpărare a maximum 10% din acțiunile sale, în numele acționarului

majoritar, Ministerul de Finanțe, care deține aproape 39% din capitalul social

al societății. Conform condițiilor stabilite încă de anul trecut, 2010,

programul se va desfășura până la 1 martie 2012, iar valoarea la care pot fi

achiziționate acțiunile este între 0,2 și 1,5 RON pe acțiune. Titlurile nu pot

fi cumpărate decât dacă se tranzacționează cu discount față de valoarea unitară

a activului net, toate aceste elemente configurând, în continuare,

inefectivitatea accentuată a procedurii speciale.

Curtea a apreciat că

acest raționament juridic expus este aplicabil pentru argumentul de analogie și

în situația unei cereri de revendicare propriu-zisă precum este prezenta, iar

negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată în

condițiile în care calea specială oferită este una efectivă. Or, însăși

instanța de contencios european a constatat inefectivitatea sistemului Legii

nr. 10/2001, statuare invariabilă de aspectul stadiului procedurii speciale -

notificare nesoluționată până în prezent (cum este și cazul reclamantei și al

intervenientului) sau finalizată prin statuarea chiar judiciară a dreptului la

măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a mai reținut, că

în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de instanța

supremă, invocată de către instanța de fond în argumentarea soluției sale,

problema admisibilității unei acțiuni în revendicare de drept comun a fost

dezlegată în sensul că unica cerință impusă de instanța supremă, pentru

aprecierea admisibilității unei astfel de cereri, este aceea a constatării unei

neconcordanțe a legii interne speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, iar în cadrul algoritmului de verificare

a acestei cerințe, instanța supremă a impus, în mod absolut firesc, exigența

evaluării mecanismului legii speciale.

Sub același aspect,

s-a apreciat că principiile "specialia generalibus derogant" expus în

cadrul deciziei în interesul legii sau "electa una via non datur recursus

ad alteram" (odată aleasă o cale jurisdicțională, nu se poate recurge la o

alta) nu înfrâng concluzia enunțată, deoarece inclusiv din perspectiva

raționamentului juridic al instanței supreme, ele sunt subordonate aspectului

de convenționalitate, fiind aplicabile în mod fundamental doar în referire la

căi procesuale viabile, efective și nu ineficace.

Cu privire la cele

două excepții ale puterii de lucru judecat, invocate de intimata pârâtă, în

raport de Decizia civilă nr. 1990A din 29 octombrie 2003 a Tribunalului

București, pronunțată în Dosarul nr. 1568/2001, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 982 din 27 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și

de Sentința civilă nr. 485 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 4033 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10101/2/2006, excepții de

fond, de ordine publică și absolute care pot fi reiterate în orice fază

procesuală, instanța de apel le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, pentru

aceleași considerente reținute de prima instanță.

S-a concluzionat, că,

față de considerentele expuse, hotărârea primei instanțe este nelegală,

impunându-se, în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

admiterea apelului formulat de apelanta-reclamantă C.M. și de

apelantul-intervenient în nume propriu B.M.G., desființarea sentinței civile

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care a soluționat

cauza în temeiul unei excepții, considerentele sentinței fiind subsumate

excepției, chiar dacă unele dintre ele au fost calificate de instanță de apel

ca dezbătând aspecte legate de fondul raportului juridic litigios.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta S.C. S. S.A., criticând-o pentru nelegalitate,

iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:

Astfel, după ce

pârâta a făcut o expunere a soluției primei instanțe și a argumentelor pentru

care a apreciat că aceasta este temeinică și legală, precum și a demersurile

făcute în justiție de către intimați pentru restituirea în natură a imobilului

în litigiu, aceasta a arătat că, în mod corect, a apreciat instanța de fond că

nu este admisibilă acțiunea în revendicare în sensul comparării titlurilor,

întrucât reclamanții nu au dovedit că se pot prevala de un "bun" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, având în

vedere că s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității

titlului de proprietate aparținând intimatei S.C. S. S.A.; că, legal, a reținut

instanța de fond că prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a statuat că "prin dispozițiile sale, Legea nr.

10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără sa

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special",

și că, în mod părtinitor, instanța de apel a apreciat că în primul proces nu

s-a intrat în fond.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., de către instanță, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., se constată

următoarele:

Deși nu arată expres,

prin criticile formulate, recurenta-pârâtă critică decizia recurată, în raport

de soluția dată prin aceasta, ca fiind pronunțată cu încălcarea art. 297 (1) C.

proc. civ.

Astfel, instanța de

apel, reținând că greșit prima instanță a soluționat cauza pe excepția

inadmisibilității acțiunii, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă și

apelantul-intervenient, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 297 (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 297 (1)

C. proc. civ., "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate

acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în

judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite

cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale

în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod

expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare".

Prin urmare, pentru a

deveni incidentă teza a II-a din acest text de lege, în vigoare la data

pronunțării deciziei recurate, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții și

anume: prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata

fondului și ca părțile să fi solicitat în mod expres luarea măsurii de anulare

a sentinței primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare primei

instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași

circumscripție, măsură ce poate fi luată o singură dată.

În speță, se constată

că cea de-a doua condiție este îndeplinită, întrucât apelanții au solicitat

prin cererea de apel admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar o asemenea soluție

nu a mai fost dată în cauză, însă în ceea ce privește prima condiție, aceea că

prima instanță să fi soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, se

constată că nu este îndeplinită.

Astfel, prima

instanță, deși formal prin dispozitivul hotărârii pronunțată a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și a respins acțiunea în consecință, a intrat în judecata fondului,

întrucât după ce a analizat admisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun,

față de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport de

dispozițiile Deciziei nr. 33/2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, a cercetat și fondul procesului atât în

raport de dispozițiile dreptului comun, cât și de cele ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și, analizând

preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securității

raporturilor juridice, a concluzionat că atâta timp cât reclamanții nu dețin un

"bun" în sensul Convenției sau o hotărâre judecătorească anterioară

prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, nu pot

pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului cu privire la imobilul în litigiu.

Față de

considerentele expuse, se constată că decizia recurată a fost pronunțarea cu

încălcarea dispozițiilor art. 297 (1) C. proc. civ., fără a se intra în

cercetarea fondului, iar soluția ce se impune a fi dată, potrivit art. 312 (3)

C. proc. civ., este aceea a admiterii recursului pârâtei, casarea deciziei

atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta S.C. S. S.A. împotriva Deciziei nr. 811A din 17 noiembrie

2011, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL