ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5623/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2007 pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 7233/3/2007, reclamanta C.C.I. a Municipiului București (în continuare C.C.I.B.) a chemat în judecată pe pârâta SC R.G. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul (format din construcție și teren), situat în București, sector 3; de asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în prezent în București, sector 3, în suprafață totală de 1.880 mp, drept de proprietate care a fost transcris în C.F.

Prin Decretul nr. 74/1949, patrimoniul C.C.I.B., din care făcea parte și imobilul sus-menționat, a fost naționalizat, revenind fostului Minister al Comerțului și Administrației. Prin Decizia nr. 1158 din 2 noiembrie 2000, devenită irevocabilă, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de C.C.I.B. în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P. și SC S. SA, obligându-i pe aceștia să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în sector 3, compus din două clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp, cât a rezultat în urma măsurătorilor. La data de 27 martie 2006, între reprezentanții C.C.I.B. și cei al Primăriei Sectorului 3 București, a fost încheiat Protocolul de predare-primire a imobilului menționat mai sus.

Însă, cu ocazia punerii în executare a hotărârii judecătorești de restituire, s-a constatat că, pentru o parte de imobil, respectiv un corp de clădire și o suprafață de teren de 623 mp, SC R.G. SA pretinde un drept de proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din data de 9 septembrie 1993, terenul și corpul de clădire fiind în posesia acesteia. A mai arătat reclamanta că are calitatea de proprietar neposesor și că, așa cum s-a statuat în mod irevocabil prin Decizia nr. 3108 din 28 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4722/2001 (prin care a devenit irevocabilă Decizia nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a dispus restituirea către C.C.I.B.

a întregului imobil situat la adresa menționată), a deținut dreptul de proprietate asupra acestui imobil în mod constant, de la momentul dobândirii sale în anul 1943, până în prezent. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța supremă a reținut în mod irevocabil faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, motiv pentru care statul român nu putea avea o altă calitate decât aceea de detentor precar. Reclamanta a susținut că deține un titlu de proprietate asupra terenului și construcțiilor, în vreme ce SC R.G. SA, deține un titlu numai asupra terenului, nu și asupra corpului de clădire, titlul de proprietate exhibat de către pârâtă fiind reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor din data de 9 septembrie 1993, care se referă exclusiv la suprafața de teren de 623 mp.

Cu referire la calitatea procesuală activă, reclamanta a arătat că este succesoarea C.C.M.B. înființată în anul 1868 ca o asociație a comercianților din București și proprietara de drept a imobilului care face obiectul prezentului litigiu. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Constituției României, republicată, C. civ., C. proc. civ. și H.G. nr. 834/1991. La data de 12 aprilie 2007, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar la 13 aprilie 2007 reclamanta a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., o cerere modificatoare, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a SC R.H. SA. La data de 7 septembrie 2007, această pârâtă a formulat întâmpinare prin care invocat excepția de nelegalitate a art. 2 alin. (2) și art. 3 din H.G.

nr. 709 din 12 iulie 2005 și excepția lipsei calității procesuale active; pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Cu referire la susținerea reclamantei în sensul că a deținut în mod continuu imobilul revendicat, de la dobândirea lui, în anul 1943 și până în prezent, a arătat că această este nefondată, întrucât imobilul a fost preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 74/1949. De asemenea, pârâta a invocat inopozabilitatea Deciziei nr. 1158 din 2 noiembrie 2002 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

și SC S. SA și au fost obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din, sector 3. La aceeași dată, pârâta SC R.H. SA a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și a S.I.F. M. SA pentru ca în cazul în care s-ar admite acțiunea principală și ar fi obligată să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, să fie obligate, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de chemare în garanție a arătat că, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 10 februarie 1995, încheiate cu F.P.S.

și din 14 februarie 1995 încheiat cu F.P.P. IV M., Asociația Salariaților și membrilor conducerii pentru privatizarea SC C. SA, persoană juridică de drept privat, a cumpărat acțiunile emise de stat, repartizate la cele două fonduri, ca urmare a înființării, în baza H.G. nr. 1213/1990 și H.G. nr. 215/1990, a SC C. SA. La data de 28 septembrie 2007, chemata în garanție S.I.F. M. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție. Pe fond, a arătat că problema retrocedărilor de orice natură a fost reglementată prin Legea nr. 99/1999, în art. 32 4 din cap. V 1 : „Situația unor imobile deține de societățile comerciale care face obiectul privatizării". In drept, au fost invocate dispozițiile art. 60 - 61 și art. 115-118 din C. proc.

civ. art. 3 și art. 32 indice 4 din Legea nr. 99/1999, art. 20 din Legea nr. 15/1990. La data de 26 octombrie 2007 a formulat întâmpinare și chemata în garanție A.V.A.S., solicitând, în principal, respingerea acțiunii în revendicare, ca nefondată, și a cererii de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect, iar, în subsidiar, respingerea față de aceasta a cererii de chemare în garanție. La data de 2 noiembrie 2007 a formulat cerere de intervenție în interes propriu A.A.H. SA care a fost respinsă de instanță pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată. Prin sentința civilă nr. 1391 din 09 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 7233/3/2007, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C.C.I.M.B., în contradictoriu cu pârâta SC R.H.

SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC R.H. SA, în contradictoriu cu chematele în garanție A.V.A.S. și a S.I.F. M. SA, a fost respinsă ca rămasă fără interes. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de apelanta-reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 781 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În această fază procesuală s-a luat act de modificarea denumirii intimatei-pârâte din SC R.H. SA în SC R.G. SA, în temeiul încheierii din 04 martie 2008, pronunțate de Tribunalul bucurești în Dosarul nr. 88377/2008 și a certificatului de înregistrare mențiuni eliberat la data de 26 martie 2008 de O.R.C.

de pe lângă Tribunalul București. Prin Decizia civilă nr. 2552 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamanta C.C.I. a Municipiului București împotriva deciziei Curții de Apel București; în consecință, a fost casată decizia recurată, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1391 din 9 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a fost desființată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleași instanțe. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că în considerentele Deciziei nr. 3108 din 28 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul situat în București, sector 3 „a intrat în mod legal în patrimoniul C.C.I.M.B.

și, ulterior, a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 74/1949". În aceleași considerente, se vorbește despre actul prin care reclamanta din acel litigiu - C.C.I. a României - a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din, sector 3, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943. Or, în temeiul acestui contract, a cumpărat C.C.I. din București, iar nu C.C.I. a României. Mai mult, faptul că reclamanta din prezentul litigiu, și nu C.C.I. a României, este recunoscută drept proprietară a imobilului ce a format obiectul dosarului finalizat prin Decizia nr. 3108/2004, rezultă și din protocolul de predare-primire a acestui imobil, încheiat între Consiliul Local Sector 3 București și C.C.I.M.B.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 4388 din 5 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a stabilit, pornind tot de la nesocotirea Deciziei nr. 3108/2004, faptul că se impune admiterea recursului declarat de C.C.I. a României și a Municipiului București și continuat de C.C.I.M.B., întrucât în mod nelegal instanțele inferioare consideraseră că această parte nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că prin H.G. nr. 1187 din 4 octombrie 2007 a fost abrogat art. 2 din H.G.

nr. 709/2005 privind recunoașterea înființării C.C.I.M.B., nu poate conduce la concluzia lipsei de calitate procesuală a reclamantei în acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu, câtă vreme acest imobil nu a fost dobândit în temeiul Statutului Camerei adoptat de Adunarea generală a comercianților din 15 aprilie 2005. Prin Decretul nr. 74/1949 au fost desființate camerele de comerț și industrie, cu excepția C.C.I. București, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943. Or, din succesiunea actelor normative adoptate în privința acestei persoane juridice rezultă că reclamanta este continuatoarea C.C.I.M.B., înființată în anul 1868. Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, spre rejudecare, la data de 20 mai 2010, sub nr. 7233/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1723 din 12 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea principală formulată de reclamanta C.C.I., în contradictoriu cu pârâta SC R.G. SA, ca neîntemeiată; cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematelor în garanție A.V.A.S., și S.I.F. M. SA, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta C.C.I. a României împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de M.F.P., și SC S. SA, dispunându-se obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în București, sector 2 compus din două clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că reclamanta a făcut dovada că imobilul pe care îl revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu și pe cale de consecință și a detenției precare pe care acesta a exercitat-o asupra imobilului, astfel că titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat, motiv pentru care a fost apreciat ca având preferință în cadrul acțiunii în revendicare. De asemenea, s-a mai reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat (teren și construcție) prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 1943 precum și a împrejurării că a fost deposedată abuziv prin Decretul nr. 74/1949.

Sub aspectul modalității de preluare a acestui bun în proprietatea statului, s-a apreciat că Statul Român l-a deținut fără un titlu valabil, măsura trecerii în proprietatea acestuia realizându-se în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., astfel că și transmisiunile ulterioare ale bunului către alte persoane juridice sunt afectate de acest viciu. Prin urmare, față de considerentele avute în vedere de instanță la momentul soluționării anterioarei acțiuni în revendicare, prin sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 și care se impun cu putere de lucru judecat dar și dezlegările obligatorii în privința legitimării procesuale active a reclamantei, ale instanței de recurs cuprinse în Decizia nr. 2552 din 27 aprilie 2010, obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada calității sale procesuale în cauză. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 09 septembrie 1993 eliberat de Ministerul Industriilor, a fost trecută în proprietatea pârâtei (la acel moment SC C. SA) suprafața de teren de 645,42 mp și patru corpuri de clădire aflate pe acesta, dreptul de proprietate al pârâtei fiind intabulat în C.F. a localității București - sector 3, la data de 15 decembrie 2000. Pe baza raportului de expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de expert C.V., tribunalul a reținut că în suprafața de teren ce face obiect al certificatului de atestare a dreptului de proprietate anterior menționat este inclusă și suprafața de teren de 1.880 mp restituită conform sentinței civile nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Tribunalul a procedat la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea, care provin de la autori diferiți, reținând că analiza drepturilor autorilor părților nu poate fi realizată fără a se avea în vedere sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, faptul că titlul de proprietate invocat de pârâtă nu a fost contestat și principiul respectării securității circuitului civil. Așa fiind, în cauza dedusă judecății, tribunalul a constatat că atât reclamanta, cât și pârâta dețin fiecare un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce o privește pe reclamantă prima instanță a reținut că aceasta se prevalează de un bun, întrucât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă , devenită irevocabilă, dreptul său de proprietate a fost confirmat, dispunându-se restituirea imobilului în sarcina pârâților din acea cauză, Statul Român, reprezentat de M.F.P. și SC S. SA. Referitor la pârâta SC R.H. SA (fostă SC C. SA) tribunalul a constatat că și aceasta beneficiază de un bun, de o speranță legitimă de a-l păstra în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care rezultă din faptul că valabilitatea titlului său de proprietate, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 09 septembrie 1993 eliberat de Ministerul Industriilor, nu a fost pusă în discuție, acest titlu nefiind contestat.

Tribunalul a apreciat că are preferință titlul exhibat de pârâtă, întrucât, în circumstanțele concrete ale speței, lipsirea acesteia de dreptul de proprietate ar veni în contradicție cu imperativul respectării principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, tribunalul a avut în vedere că potrivit disp. art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire . Cum cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei a fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a rămas fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta C.C.I.M.B., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Intimata pârâtă SC R.G. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de C.C.I.M.B., ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 389/ A din 01 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1723 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC R.G.

SA și cu intimații-chemați în garanție A.V.A.S. și S.I.F. M. SA, reținând următoarele: În lipsa unei reglementări exprese în C. civ. a acțiunii în revendicare, practica judecătorească și doctrina juridică au cristalizat o teorie a revendicării în criterii precise, aplicate în mod constant și unitar.

Tribunalul, în cauza de față, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada regimului politic comunist, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției împrejurările în care părțile s-ar putea prevala de un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului - aplicarea regulilor de comparare și preferabilitate a titlurilor exhibate de reclamantă și pârâtă, specifice dreptului comun, neputându-se realiza cu ignorarea acestor situații aparte și a consecințelor lor juridice derivate din preluarea abuzivă de către statul român a unor imobile aparținând particularilor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989. Pe de altă parte, trebuie reținut că prezenta acțiune în revendicare privind un imobil preluat abuziv a fost promovată la data de 28 februarie 2007, moment la care era în vigoare o lege specială de reparație, respectiv, Legea nr. 10/2001.

În legătură cu raportul dintre această reglementare și dreptul comun, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat însă faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 33/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Înalta Curte a reținut astfel că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În conformitate cu considerentele aceleiași Decizii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanțele sesizate cu asemenea litigii urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” - Curtea reținând deci că nu mai poate reprezenta criteriu de analiză al acțiunii în revendicare promovate în speță compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ.

Cercetând în acest context în ce măsură părțile puteau invoca împrejurarea că dețin un bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, trebuie să se țină seama că p rincipiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În consecință, instanța de apel a înlăturat susținerea apelantei-reclamante referitoare la faptul că, prin specificul speței, tribunalul ar fi trebuit să pornească în analiza sa de legalitate de la existența dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B.

în mod continuu, de la data dobândirii acestuia, în anul 1943. A reținut, de asemenea, curtea de apel că prin sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000, rămasă definitivă în anul 2001 (prin Decizia civilă nr. 375 din 25 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) și, ulterior, irevocabilă (prin Decizia civilă nr. 3108 din 28 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă), Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta din speță, formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., și SC S. SA, obligându-i pe aceștia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în, sector 3, compus din două clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp.

În considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că Statul Român a preluat și a deținut respectivul imobil fără titlu valabil, fiind combătute apărările intimatei-pârâte care a susținut că Decretul nr. 74/1949, justifica preluarea imobilului de către stat. Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, invocată de pârâtă, curtea de apel a apreciat că, deși o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.

În plus, efectul pozitiv al acestei hotărârii definitive și irevocabile - în sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul nevalabilității titlului statului intrând în puterea lucrului judecat, cum corect a reținut și prima instanță. Analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., s-a arătat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Cu referire la acest aspect, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, în raport de această sentință, rămasă definitivă în anul 2001, apelanta-reclamantă are un bun, situație în care poate pretinde protecția dreptului său de proprietate și valorificarea lui inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. Curtea de apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile apelantei vizând modul în care tribunalul a analizat titlul invocat de intimata-pârâtă asupra imobilului revendicat - teren în suprafață de 645 mp și construcții - astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografie întocmit de expert C.V., respectiv prin raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expert I.N., imobil inclus în cel care a fost restituit reclamantei prin hotărârea judecătorească mai sus menționată.

Astfel, în mod corect tribunalul a reținut existența unui titlu de proprietate al intimatei-pârâte asupra imobilului, având în vedere că, potrivit Legii nr. 15/1990, bunurile fostei unități economice de stat au trecut ope legis în proprietatea SC C. SA, actualmente SC R.G. SA, urmare reorganizării fostei unități de stat și înființării societății comerciale pe acțiuni, conform H.G. nr. 1213 din 20 decembrie 1990., situație în care toate activele (bunurile) fostei unități de stat au intrat în proprietatea SC C. SA (care a preluat atât activul, cât și pasivul fostei unități de stat). Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate, iar, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor, dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Prin urmare, intrarea în vigoare a acestui ultim act normativ a avut drept consecință încetarea dreptului de administrare operativă al fostelor unități economice de stat și nașterea dreptului de proprietate al societății comerciale asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor. În acest mod, dreptul de proprietate socialistă de stat (care avea un regim preferențial față de proprietatea privată, și anume era insesizabil, imprescriptibil și opozabil oricui, chiar în afara înscrierii în cartea funciară) a fost cesionat de stat în favoarea societăților comerciale, care au devenit subiecte de drept privat, dobândind un drept de proprietate privată - această transmitere operând cu titlu oneros, întrucât statul a devenit titular al acțiunilor/părților sociale ale societății.

Potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în măsura în care le sunt necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate - aceste norme neimpunând ca terenul reclamat să fie în proprietatea intimatei-pârâte care a solicitat eliberarea certificatului de atestare din 9 septembrie 1993, ci să fi fost deținut de aceasta. Curtea de apel a reținut că acest titlu nu a fost contestat în termenul impus de legea contenciosului administrativ, în condițiile în care dreptul de proprietate al pârâtei a fost intabulat în C.F.

a localității București - sector 3, la data de 15 decembrie 2000, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 2000 a Biroului de C.F., iar, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul funciar și publicitatea imobiliară, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererii. Prin urmare, prin efectul transcrierii efectuate, anterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a devenit opozabil erga omnes.

A subliniat instanța de apel că, în sistemul actual al cărților funciare (sistemul publicității materiale) este garantată atât existența, cât și valabilitatea drepturilor reale înscrise în folosul terților dobânditori, dacă aceștia sunt de bună-credință (prezumție care nu a fost înlăturată de apelantă), respectiv dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost înscrisă în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate (conform art. 33-34 din Legea nr. 7/1996). În aceste condiții, în mod judicios a reținut tribunalul că și intimata-pârâtă deține un „bun”, asupra căruia exercită și posesia concretizată material, situație în care prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâtei; prin urmare, aceasta din urmă nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Referitor la criteriile de preferabilitate pe care instanța de fond putea să le aibă în vedere la pronunțarea soluției, curtea de apel a reținut că și prin decizia de recurs în interesul legii mai sus arătată, s-a statuat că instanțele de judecată, „din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate”, pot fi puse în situația ca ambele părți să beneficieze de un bun în sensul C.E.D.O.

și, respectiv, „de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice”; „soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular”. Prin urmare, curtea de apel a reținut că, raportându-se la consecințele insecurității raporturilor juridice, tribunalul a pronunțat o soluție legală, având în vedere condițiile în care părțile au dobândit imobilul disputat și modul în care fiecare dintre acestea au înțeles să facă cunoscut terților acest aspect prin intermediul cărții funciare, apelanta-reclamantă putând să facă toate demersurile necesare recunoașterii și păstrării imobilului în patrimoniul său, contestând eventual valabilitatea titlului invocat de partea adversă, odată ce acesta a fost adus la cunoștință în mod public.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, recurenta-reclamantă C.C.I.M.B., solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat următoarele: I. Instanța de apel a înlăturat în mod nelegal susținerile sale conform cărora tribunalul ar fi trebuit să pornească în analiza sa de legalitate de la existența dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B. în mod continuu de la data dobândirii acestuia în anul 1943. Pentru a înlătura aceste susțineri, instanța de apel a arătat că acțiunea în revendicare promovată în anul 2007 ar fi trebuit promovată în raport de dispozițiile legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a reținut că imobilul în litigiu fiind preluat de stat în perioada regimului comunist, instanța de fond, a avut în mod corect în vedere împrejurarea că părțile s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Dreptului Omului, aplicarea regulilor de comparare și preferabilitate a titlurilor exhibate de părți, specifice dreptului comun, neputându-se realiza cu ignorarea situațiilor aparte reglementate de Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, instanța de apel a apreciat că tribunalul nu avea căderea de a face analiza de la momentul la care a intrat imobilul în patrimoniul C.C.I.M.B. respectiv din anul 1943 și, pe cale de consecință, a înlăturat acest motiv de apel ca fiind nefondat.

Recurenta-reclamantă a susținut că această soluție este rezultatul greșitei aplicări a legii; cum instanța de fond a fost investită în soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., aceasta trebuia soluționată din perspectiva dreptului comun, nu al Legii nr. 10/2001. Aceasta a invocat soluții de speță pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând trimitere la Decizia nr. 5658 pronunțată la data de 30 iunie 2011 în Dosarul nr. 43642/3/2007, în care s-a statuat că “în măsura în care pretențiile cu privire la cererea de chemare în judecată n-au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar instanța s-a pronunțat asupra aplicării în cauză a prevederilor acestei, instanța a încălcat principiul disponibilității rezultat din prevederile art. 293 raportat la art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., având obligația să se pronunțe pe temeiul juridic invocat de parte, prin compararea titlurilor”. Prin urmare, plecând de la o ipoteză eronată, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal susținerile conform cărora, față de specificul cauzei, instanța de fond era ținută la o analiză de legalitate care ar fi trebuit să pornească de existenta dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B. A mai arătat recurenta-reclamantă că decretul de preluare invocat în apărare de către intimata-pârâtă este în vădită neconcordanță cu Constituția din anul 1948, în vigoare la momentul preluării, respectiv contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din această lege fundamentală.

Recurenta-reclamantă a susținut că față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, preluarea imobilului de către stat nu poate fi considerată ca fiind făcută cu titlu valabil, deoarece nu a fost făcută cu respectarea cumulativă a Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat și că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul Adițional la Convenție.

Astfel, în Decizia nr. 1158/02/2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, devenită irevocabilă, s-a reținut că: "Reclamanta a făcut dovada că imobilul ce-l revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu și pe cale de consecință și a detenției precare pe care Statul a exercitat-o asupra acesteia astfel că titlul de proprietate al acesteia este mai bine caracterizat și mai solid, motiv pentru care urmează a i se da eficiență în prezenta acțiune în revendicare." Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, s-a statuat că asupra întregului imobil situat în municipiul București, strada Hristo Botev nr. 21, sector 3, inclusiv asupra corpului de clădire ocupat de pârât SC R.G.

SA, acesta nu a exercitat decât o detenție precară, neavând niciodată titlu valabil. A susținut recurenta-reclamantă că întrucât are un bun și în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se impunea recunoașterea, în condițiile art. 480 C. civ. a preferabilității titlului său ca fiind cel originar și mai bine caracterizat. Printr-o altă critică, recurenta a arătat că instanța de apel, a înlăturat în mod neîntemeiat criticile pe care le-a adus modului în care instanța de fond a analizat titlul invocat de pârâtă asupra imobilului revendicat. Astfel, în mod greșit instanța de apel a apreciat că în temeiul Legii nr. 15/1990, SC R.G.

SA are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât prin Legea nr. 15/1990 nu se realizează nici un transfer de proprietate de la o persoană la alta, actul normativ find adoptat în vederea reorganizării proprietății de stat în forme de proprietate specifice unei societăți democratice și cu o economie de piață; unitățile economice de stat s-au reorganizat sub formă de regii autonome sau societăți comerciale, având inițial drept unic asociat statul (până la privatizare) și au dobândit în patrimoniul bunurile fostei întreprinderi supusă procesului de reorganizare. Prin H.G. nr. 824/1991 s-a reglementat metodologia de stabilire și evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societăților comerciale, în final, de eliberare a certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate.

A arătat recurenta că, pe baza interpretării coroborate a dispozițiilor sus-menționate, în mod eronat a reținut instanța de apel că intimata-pârâtă a făcut dovada existenței unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat, referindu-se la Certificatul de atestare din 09 septembrie 1993. Astfel, nu s-a stabilit un raport juridic care să facă transmisibilă proprietatea asupra terenului fiind de asemenea un act administrativ unilateral emis în executarea unor dispoziții legale anume H.G. nr. 834/1991; documentul la care se face trimitere de către instanță luat în considerare la pronunțarea hotărârii este un act unul pur declarativ. În plus, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu vizează construcția, ci exclusiv terenul, și nu poate constitui titlu de proprietate în condițiile legale pentru ca nu reprezintă titlu translativ de proprietate în sensul art. 1897 și 1895 C. civ.

A susținut recurenta-reclamantă că toate actele emise în procedura Legii nr. 15/1990 sunt acte de punere în executare a unor dispoziții legale emise de organele administrației publice cu efect declarativ; în măsura în care s-ar avea în vedere patrimoniul însuși al societății ale cărei acțiuni au fost vândute, titularul patrimoniului a rămas același, deci nu suntem în prezenta unui act translativ de proprietate de la un subiect la altul care să aibă ca obiect acest patrimoniu. În opinia recurentei, în materia revendicării imobiliare, o relevanță deosebită prezintă titlul de proprietate care este mai vechi și care provine de la proprietarul originar. Chiar și în ipoteza în care s-ar reține că buna-credință prezintă relevanță, în speță nu se poate aprecia că statul a fost de bună-credință, în sensul dispozițiilor art. 1898 C. civ.; statul nu poate beneficia de prezumția de bună credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

iar pârâta Romaqua Group nu se poate prevala de la buna-credință care se pretinde că ar fi existat în momentul transmiterii proprietății. Prin ultima critică de recurs s-a arătat că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal apărările reclamantei prin care a susținut că, soluția tribunalului, prin care a fost acordată preferabilitate titlului exhibat de intimata-pârâtă este greșită. Recurenta-reclamantă a arătat că prin invocarea acestui motiv de apel, a criticat soluția instanței de fond, care a apreciat că se impune da preferabilitate titlului exhibat de pârâta Romaqua, cu motivarea că lipsirea acesteia de dreptul de proprietate ar veni în contradicție cu imperativul respectării principiului securității raporturilor juridice.

Instanța de apel a înlăturat acest motiv, reținând că prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că instanțele de judecată “din cauza inconsecvenței și deficitelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate” pot fi puse în situația ca ambele părți să beneficieze de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și respectiv de a da preferabilitate unuia, în detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp a principiului securității raporturilor juridice dar și că “soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul convenției, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular”.

Curtea de apel a reținut legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond având ca element determinant în accepțiunea sa modalitatea în care C.C.I.M.B. și SC R. SA au dobândit imobilul revendicat și modul în care fiecare a făcut cunoscut terților acest aspect. Recurenta-reclamantă a susținut că soluția este greșită întrucât instanța ar fi trebuit sa procedeze la analiza concretă a celor două titluri exhibate de părți și să rețină că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat și are preferabilitate față de cel opus de pârâtă. S-a mai arătat că întrucât recurenta C.C.I.M.B. are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul cu intimata-pârâtă, se impune recunoașterea preferabilității titlului său.

De altfel, în jurisprudența C.E.D.O., s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului, constituie o privațiune contrară art. 1 Protocolul 1. Prin urmare, intimata-pârâtă nu poate pretinde că i s-ar fi transmis un drept de proprietate câtă vreme autorul său, Statul Român, a avut doar calitatea de detentor precar, iar titlul C.C.I.M.B. beneficiază de protecția conferită de art. 1 Protocolul 1 Adițional la Convenție. Recurenta-reclamantă a concluzionat că soluționarea acțiunii în revendicare trebuia făcută în condițiile art. 480 C. civ. și că Decizia nr. 1158/02/2000, pronunțată Tribunalului București, secția a III-a civilă, (care prezintă o relevanță deosebită întrucât face dovada recunoașterii unui drept de proprietate al C.C.I.M.B.

asupra imobilului de la adresa din Mun. București, sector 3) este opozabilă intimatei-pârâte Romaqua, ca fiind un titlu mai bine caracterizat, căruia instanța trebuie să îi dea preferabilitate. Intimata-pârâtă SC R.G. SA nu a depus întâmpinare dar prin concluziile orale, puse cu prilejul dezbaterilor și scrise, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-chemată în garanție S.I.F. M. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de netimbrare a recursului această intimată a invocat o serie de excepții exclusiv cu referire cererea de chemare în garanție, pentru ipoteza admiterii recursului.

Excepția de netimbrare a recursului nu a fost motivată; instanța reține că în sarcina recurentei-reclamante a fost stabilită obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.514,79 lei, care prin încheierea de ședință de la 27 noiembrie 2013 a fost eșalonată în patru rate lunare, prima în cuatum de 4.514,79 lei iar următoarele trei în cuatum de 4.000 lei fiecare, urmând a fi achitate începând cu luna decembrie 2013, încasarea taxei eșalonate urmând procedura de executare a creanțelor bugetare. În ședința publică de la 04 decembrie 2013 recurenta a făcut dovada achitării primei rate. În consecință, excepția de netimbrare a recursului nu este fondată. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.

Cât privește acțiunea în revendicare, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond și apel au reținut că analiza acestei cereri urmează să aibă în vedere efectele legii speciale - Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitate concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat, precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a imobilului revendicat, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (spre deosebire de deciziile de speță invocate de recurentă, care nu sunt izvor de drept).

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”. În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

Imobilul situat în București, sector 2 compus din clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp care face obiectul cererii de chemare în judecată a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 74/1949. Prin urmare, obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reținut, de altfel, și prin decizia recurată. Trebuie avut în vedere și faptul că a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenți