ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5623/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5623/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 28 februarie 2007

pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 7233/3/2007,

reclamanta C.C.I. a Municipiului București (în continuare C.C.I.B.) a chemat în

judecată pe pârâta SC R.G. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să o oblige pe pârâtă să îi lase în deplină proprietate și posesie

imobilul (format din construcție și teren), situat în București, sector 3; de

asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943 a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în prezent în

București, sector 3, în suprafață totală de 1.880 mp, drept de proprietate care

a fost transcris în C.F. Prin Decretul nr. 74/1949, patrimoniul C.C.I.B., din

care făcea parte și imobilul sus-menționat, a fost naționalizat, revenind

fostului Minister al Comerțului și Administrației.

Prin Decizia nr. 1158

din 2 noiembrie 2000, devenită irevocabilă, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis acțiunea formulată de C.C.I.B. în contradictoriu cu Statul

Român, reprezentat prin M.F.P. și SC S. SA, obligându-i pe aceștia să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

sector 3, compus din două clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp, cât a

rezultat în urma măsurătorilor. La data de 27 martie 2006, între reprezentanții

C.C.I.B. și cei al Primăriei Sectorului 3 București, a fost încheiat Protocolul

de predare-primire a imobilului menționat mai sus.

Însă, cu ocazia

punerii în executare a hotărârii judecătorești de restituire, s-a constatat că,

pentru o parte de imobil, respectiv un corp de clădire și o suprafață de teren

de 623 mp, SC R.G. SA pretinde un drept de proprietate în baza certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din data de 9 septembrie 1993, terenul și

corpul de clădire fiind în posesia acesteia.

A mai arătat

reclamanta că are calitatea de proprietar neposesor și că, așa cum s-a statuat

în mod irevocabil prin Decizia nr. 3108 din 28 aprilie 2004, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 4722/2001 (prin care a

devenit irevocabilă Decizia nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a dispus restituirea

către C.C.I.B. a întregului imobil situat la adresa menționată), a deținut

dreptul de proprietate asupra acestui imobil în mod constant, de la momentul

dobândirii sale în anul 1943, până în prezent.

Pentru a ajunge la

această concluzie, instanța supremă a reținut în mod irevocabil faptul că

imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, motiv pentru

care statul român nu putea avea o altă calitate decât aceea de detentor precar.

Reclamanta a susținut

că deține un titlu de proprietate asupra terenului și construcțiilor, în vreme

ce SC R.G. SA, deține un titlu numai asupra terenului, nu și asupra corpului de

clădire, titlul de proprietate exhibat de către pârâtă fiind reprezentat de

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de

Ministerul Industriilor din data de 9 septembrie 1993, care se referă exclusiv

la suprafața de teren de 623 mp.

Cu referire la

calitatea procesuală activă, reclamanta a arătat că este succesoarea C.C.M.B.

înființată în anul 1868 ca o asociație a comercianților din București și

proprietara de drept a imobilului care face obiectul prezentului litigiu.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile Constituției României, republicată, C. civ., C.

proc. civ. și H.G. nr. 834/1991.

La data de 12 aprilie

2007, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, iar la 13 aprilie 2007 reclamanta a formulat, în

temeiul art. 132 C. proc. civ., o cerere modificatoare, solicitând introducerea

în cauză în calitate de pârâtă a SC R.H. SA.

La data de 7

septembrie 2007, această pârâtă a formulat întâmpinare prin care invocat

excepția de nelegalitate a art. 2 alin. (2) și art. 3 din H.G. nr. 709 din 12

iulie 2005 și excepția lipsei calității procesuale active; pe fond, pârâta a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu referire la susținerea

reclamantei în sensul că a deținut în mod continuu imobilul revendicat, de la

dobândirea lui, în anul 1943 și până în prezent, a arătat că această este

nefondată, întrucât imobilul a fost preluat în proprietatea statului cu titlu

valabil, în baza Decretului nr. 74/1949.

De asemenea, pârâta a

invocat inopozabilitatea Deciziei nr. 1158 din 2 noiembrie 2002 pronunțate de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a admis acțiunea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. și SC S.

SA și au fost obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul din, sector 3.

La aceeași dată, pârâta

SC R.H. SA a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. și a S.I.F. M.

SA pentru ca în cazul în care s-ar admite acțiunea principală și ar fi obligată

să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, sector 3, să fie obligate, în solidar, la plata sumei de

1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de

daune, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

de chemare în garanție a arătat că, în baza contractelor de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 10 februarie 1995, încheiate cu F.P.S. și din 14 februarie 1995

încheiat cu F.P.P. IV M., Asociația Salariaților și membrilor conducerii pentru

privatizarea SC C. SA, persoană juridică de drept privat, a cumpărat acțiunile

emise de stat, repartizate la cele două fonduri, ca urmare a înființării, în

baza H.G. nr. 1213/1990 și H.G. nr. 215/1990, a SC C. SA.

La data de 28

septembrie 2007, chemata în garanție S.I.F. M. SA a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție.

Pe fond, a arătat că

problema retrocedărilor de orice natură a fost reglementată prin Legea nr. 99/1999,

în art. 32

4

din cap. V

1

: „Situația unor imobile deține de

societățile comerciale care face obiectul privatizării".

In drept, au fost

invocate dispozițiile art. 60 - 61 și art. 115-118 din C. proc. civ. art. 3 și art.

32 indice 4 din Legea nr. 99/1999, art. 20 din Legea nr. 15/1990.

La data de 26

octombrie 2007 a formulat întâmpinare și chemata în garanție A.V.A.S.,

solicitând, în principal, respingerea acțiunii în revendicare, ca nefondată, și

a cererii de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect, iar, în subsidiar,

respingerea față de aceasta a cererii de chemare în garanție.

La data de 2

noiembrie 2007 a formulat cerere de intervenție în interes propriu A.A.H. SA

care a fost respinsă de instanță pentru considerentele expuse în încheierea de

ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr.

1391 din 09 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 7233/3/2007, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

active și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C.C.I.M.B.,

în contradictoriu cu pârâta SC R.H. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate procesuală activă; cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

SC R.H. SA, în contradictoriu cu chematele în garanție A.V.A.S. și a S.I.F. M.

SA, a fost respinsă ca rămasă fără interes.

Apelul declarat împotriva

acestei sentințe de apelanta-reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

civilă nr. 781 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

În această fază

procesuală s-a luat act de modificarea denumirii intimatei-pârâte din SC R.H.

SA în SC R.G. SA, în temeiul încheierii din 04 martie 2008, pronunțate de

Tribunalul bucurești în Dosarul nr. 88377/2008 și a certificatului de

înregistrare mențiuni eliberat la data de 26 martie 2008 de O.R.C. de pe lângă

Tribunalul București.

Prin Decizia civilă nr.

2552 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de

reclamanta C.C.I. a Municipiului București împotriva deciziei Curții de Apel

București; în consecință, a fost casată decizia recurată, a fost admis apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1391 din 9 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a fost desființată și s-a dispus trimiterea

cauzei, spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că în considerentele Deciziei nr.

3108 din 28 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă,

s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul situat în București,

sector 3 „a intrat în mod legal în patrimoniul C.C.I.M.B. și, ulterior, a fost

preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 74/1949".

În aceleași

considerente, se vorbește despre actul prin care reclamanta din acel litigiu -

C.C.I. a României - a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din,

sector 3, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943. Or,

în temeiul acestui contract, a cumpărat C.C.I. din București, iar nu C.C.I. a

României.

Mai mult, faptul că

reclamanta din prezentul litigiu, și nu C.C.I. a României, este recunoscută

drept proprietară a imobilului ce a format obiectul dosarului finalizat prin Decizia

nr. 3108/2004, rezultă și din protocolul de predare-primire a acestui imobil,

încheiat între Consiliul Local Sector 3 București și C.C.I.M.B.

Pe de altă parte,

prin Decizia nr. 4388 din 5 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a stabilit, pornind tot de la

nesocotirea Deciziei nr. 3108/2004, faptul că se impune admiterea recursului

declarat de C.C.I. a României și a Municipiului București și continuat de C.C.I.M.B.,

întrucât în mod nelegal instanțele inferioare consideraseră că această parte nu

are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001.

Împrejurarea că prin H.G.

nr. 1187 din 4 octombrie 2007 a fost abrogat art. 2 din H.G. nr. 709/2005

privind recunoașterea înființării C.C.I.M.B., nu poate conduce la concluzia

lipsei de calitate procesuală a reclamantei în acțiunea în revendicare a

imobilului în litigiu, câtă vreme acest imobil nu a fost dobândit în temeiul

Statutului Camerei adoptat de Adunarea generală a comercianților din 15 aprilie

industrie, cu excepția C.C.I. București, parte în contractul de

vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1943. Or, din succesiunea actelor normative

adoptate în privința acestei persoane juridice rezultă că reclamanta este

continuatoarea C.C.I.M.B., înființată în anul 1868.

Cauza a fost astfel

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, spre

rejudecare, la data de 20 mai 2010, sub nr. 7233/3/2007.

Prin sentința civilă nr.

1723 din 12 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea principală formulată de reclamanta C.C.I., în contradictoriu cu pârâta

SC R.G. SA, ca neîntemeiată; cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă

împotriva chematelor în garanție A.V.A.S., și S.I.F. M. SA, a fost respinsă, ca

rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și

irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta C.C.I.

a României împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de M.F.P., și SC S.

SA, dispunându-se obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamantei imobilul situat în București, sector 2 compus din

două clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că reclamanta a făcut dovada că imobilul pe care îl

revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu și pe cale de consecință

și a detenției precare pe care acesta a exercitat-o asupra imobilului, astfel

că titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat, motiv

pentru care a fost apreciat ca având preferință în cadrul acțiunii în

revendicare. De asemenea, s-a mai reținut că reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat (teren și construcție)

prin actul de vânzare cumpărare autentificat din 1943 precum și a împrejurării

că a fost deposedată abuziv prin Decretul nr. 74/1949.

Sub aspectul

modalității de preluare a acestui bun în proprietatea statului, s-a apreciat că

Statul Român l-a deținut fără un titlu valabil, măsura trecerii în proprietatea

acestuia realizându-se în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 480-481 C.

civ., astfel că și transmisiunile ulterioare ale bunului către alte persoane

juridice sunt afectate de acest viciu.

Prin urmare, față de

considerentele avute în vedere de instanță la momentul soluționării anterioarei

acțiuni în revendicare, prin sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000 și

care se impun cu putere de lucru judecat dar și dezlegările obligatorii în

privința legitimării procesuale active a reclamantei, ale instanței de recurs

cuprinse în Decizia nr. 2552 din 27 aprilie 2010, obligatorii, conform art. 315

alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada

calității sale procesuale în cauză.

Prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 09 septembrie 1993

eliberat de Ministerul Industriilor, a fost trecută în proprietatea pârâtei (la

acel moment SC C. SA) suprafața de teren de 645,42 mp și patru corpuri de

clădire aflate pe acesta, dreptul de proprietate al pârâtei fiind intabulat în

C.F. a localității București - sector 3, la data de 15 decembrie 2000.

Pe baza raportului de

expertiză tehnică topografică efectuat în cauză de expert C.V., tribunalul a

reținut că în suprafața de teren ce face obiect al certificatului de atestare a

dreptului de proprietate anterior menționat este inclusă și suprafața de teren

de 1.880 mp restituită conform sentinței civile nr. 1158 din 2 noiembrie 2000

pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Tribunalul a procedat

la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea, care provin de la

autori diferiți, reținând că analiza drepturilor autorilor părților nu poate fi

realizată fără a se avea în vedere sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, faptul că titlul de

proprietate invocat de pârâtă nu a fost contestat și principiul respectării

securității circuitului civil. Așa fiind, în cauza dedusă judecății, tribunalul

a constatat că atât reclamanta, cât și pârâta dețin fiecare un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea

ce o privește pe reclamantă prima instanță a reținut că aceasta se prevalează

de un bun, întrucât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv

sentința civilă nr. 1158

din 2 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

,

devenită irevocabilă, dreptul său de proprietate a

fost confirmat, dispunându-se restituirea imobilului în sarcina pârâților din

acea cauză, Statul Român, reprezentat de M.F.P. și SC S. SA.

Referitor la pârâta SC

R.H. SA (fostă SC C. SA) tribunalul a constatat că și aceasta beneficiază de un

bun, de o speranță legitimă de a-l păstra în sensul avut în vedere de art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care rezultă din faptul că

valabilitatea titlului său de proprietate, reprezentat de certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 09 septembrie 1993

eliberat de Ministerul Industriilor, nu a fost pusă în discuție, acest titlu

nefiind contestat.

Tribunalul a apreciat

că are preferință titlul exhibat de pârâtă, întrucât, în circumstanțele

concrete ale speței, lipsirea acesteia de dreptul de proprietate ar veni în

contradicție cu imperativul respectării principiului securității raporturilor

juridice.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, tribunalul a avut în vedere

că potrivit disp. art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,

partea

poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se

îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în

despăgubire

. Cum cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei a

fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă a rămas fără obiect.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta C.C.I.M.B., solicitând schimbarea în tot a

hotărârii apelate, iar pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimata pârâtă SC R.G. SA a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea apelului formulat de C.C.I.M.B., ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr.

389/ A din 01 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanta-reclamantă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului

București, împotriva sentinței civile nr. 1723 din 12 octombrie 2011,

pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu

intimata pârâtă SC R.G. SA și cu intimații-chemați în garanție A.V.A.S. și

S.I.F. M. SA, reținând următoarele:

În lipsa unei

reglementări exprese în C. civ. a acțiunii în revendicare, practica

judecătorească și doctrina juridică au cristalizat o teorie a revendicării în

criterii precise, aplicate în mod constant și unitar. Tribunalul, în cauza de față,

reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat de stat în perioada

regimului politic comunist, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea

soluției împrejurările în care părțile s-ar putea prevala de un „bun” în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului - aplicarea regulilor de comparare și

preferabilitate a titlurilor exhibate de reclamantă și pârâtă, specifice

dreptului comun, neputându-se realiza cu ignorarea acestor situații aparte și a

consecințelor lor juridice derivate din preluarea abuzivă de către statul român

a unor imobile aparținând particularilor între 6 martie 1945 și 22 decembrie

1989.

Pe de altă parte,

trebuie reținut că prezenta acțiune în revendicare privind un imobil preluat

abuziv a fost promovată la data de 28 februarie 2007, moment la care era în

vigoare o lege specială de reparație, respectiv, Legea nr. 10/2001.

În legătură cu

raportul dintre această reglementare și dreptul comun, prin Decizia nr. 33 din

9 iunie 2008

, pronunțată de

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că, de principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar

însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie

în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat însă faptul că în

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea

conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la

Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20

alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.

33/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin.

(2) din Legea fundamentală.

Înalta Curte a

reținut astfel că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la

rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie

să i se asigure accesul la justiție.

În conformitate cu

considerentele aceleiași Decizii nr. 33/2008

pronunțată

de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanțele

sesizate cu asemenea litigii urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea

internă intră în conflict cu

Convenția

europeană a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” -

Curtea reținând deci că nu mai poate reprezenta criteriu de

analiză al acțiunii în revendicare promovate în

speță compararea titlurilor din

perspectiva

regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ.

Cercetând în acest

context în ce măsură părțile puteau invoca împrejurarea că dețin un bun actual în

sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, trebuie să se

țină seama că p

rincipiul în acest domeniu, astfel

cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene este acela că speranța de a

vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de

mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De

altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu

îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între

„simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de

vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe

o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky

contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

În

consecință, instanța de apel a înlăturat susținerea apelantei-reclamante

referitoare la faptul că, prin specificul

speței, tribunalul ar fi trebuit să

pornească în analiza sa de legalitate de la existența dreptului de proprietate

în patrimoniul C.C.I.M.B. în mod continuu, de la data dobândirii acestuia, în

anul 1943.

A reținut, de

asemenea, curtea de apel că prin sentința civilă nr. 1158 din 2 noiembrie 2000,

rămasă definitivă în anul 2001 (prin Decizia civilă nr. 375 din 25 iunie 2001 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) și, ulterior, irevocabilă (prin

Decizia civilă nr. 3108 din 28 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă), Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamanta din speță, formulată în contradictoriu cu

Statul Român, reprezentat prin M.F.P., și SC S. SA, obligându-i pe aceștia să

îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în, sector

3, compus din două clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp.

În considerentele

acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că Statul Român a preluat și a

deținut respectivul imobil fără titlu valabil, fiind combătute apărările

intimatei-pârâte care a susținut că Decretul nr. 74/1949, justifica preluarea

imobilului de către stat.

Referitor la

inopozabilitatea acestei decizii, invocată de pârâtă, curtea de apel a apreciat

că, deși o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială,

numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea

prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente,

fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina

terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată

ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de

drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului

ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.

În

plus, efectul pozitiv al acestei hotărârii definitive și irevocabile - în

sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului

de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse

judecății, aspectul nevalabilității titlului statului intrând în puterea

lucrului judecat, cum corect a reținut și prima instanță.

Analizând relevanța

hotărârii prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., s-a arătat că, pentru a exista o

protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun

actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului

fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri

legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei

speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Cu referire la acest

aspect, în Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra

României din 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în

care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul

acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”,

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv

al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin urmare, în

raport de această sentință, rămasă definitivă în anul 2001, apelanta-reclamantă

are un bun, situație în care poate pretinde protecția dreptului său de

proprietate și valorificarea lui inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.

Curtea de apel a

apreciat că sunt neîntemeiate criticile apelantei vizând modul în care

tribunalul a analizat titlul invocat de intimata-pârâtă asupra imobilului

revendicat - teren în suprafață de 645 mp și construcții - astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiză tehnică topografie întocmit de expert C.V.,

respectiv prin raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expert I.N.,

imobil inclus în cel care a fost restituit reclamantei prin hotărârea

judecătorească mai sus menționată.

Astfel, în

mod corect tribunalul a reținut existența unui titlu de proprietate al intimatei-pârâte

asupra imobilului, având în vedere că, potrivit Legii nr. 15/1990, bunurile

fostei unități economice de stat au trecut ope legis în proprietatea SC C. SA,

actualmente SC R.G. SA, urmare reorganizării fostei unități de stat și

înființării societății comerciale pe acțiuni, conform H.G. nr. 1213 din 20

decembrie 1990., situație în care toate activele (bunurile) fostei unități de

stat au intrat în proprietatea SC C. SA (care a preluat atât activul, cât și

pasivul fostei unități de stat).

Conform art.

645 C. civ., legea este unul din modurile de dobândire a dreptului de

proprietate, iar, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile

comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat

sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor, dacă acestea nu le-au

fost atribuite cu alt titlu.

Prin urmare, intrarea

în vigoare a acestui ultim act normativ a avut drept consecință încetarea dreptului

de administrare operativă al fostelor unități economice de stat și nașterea

dreptului de proprietate al societății comerciale asupra bunurilor aflate în

patrimoniul lor. În acest mod, dreptul de proprietate socialistă de stat (care

avea un regim preferențial față de proprietatea privată, și anume era

insesizabil, imprescriptibil și opozabil oricui, chiar în afara înscrierii în

cartea funciară) a fost cesionat de stat în favoarea societăților comerciale,

care au devenit subiecte de drept privat, dobândind un drept de proprietate

privată - această transmitere operând cu titlu oneros, întrucât statul a

devenit titular al acțiunilor/părților sociale ale societății.

Potrivit prevederilor

H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării

acestora, în măsura în care le sunt necesare desfășurării activității conform obiectului

de activitate - aceste norme neimpunând ca terenul reclamat să fie în

proprietatea intimatei-pârâte care a solicitat eliberarea certificatului de

atestare din 9 septembrie 1993, ci să fi fost deținut de aceasta.

Curtea de apel a

reținut că acest titlu nu a fost contestat în termenul impus de legea

contenciosului administrativ, în condițiile în care dreptul de proprietate al

pârâtei a fost intabulat în C.F. a localității București - sector 3, la data de

15 decembrie 2000, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 2000 a

Biroului de C.F., iar, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996

privind cadastrul funciar și publicitatea imobiliară, înscrierile în cartea

funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data

înregistrării cererii. Prin urmare, prin efectul transcrierii efectuate,

anterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1158 din 2 noiembrie 2000

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate contestat a devenit opozabil erga omnes.

A subliniat instanța

de apel că, în sistemul actual al cărților funciare (sistemul publicității

materiale) este garantată atât existența, cât și valabilitatea drepturilor

reale înscrise în folosul terților dobânditori, dacă aceștia sunt de

bună-credință (prezumție care nu a fost înlăturată de apelantă), respectiv dacă

în momentul dobândirii dreptului nu a fost înscrisă în cartea funciară vreo

acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă

cale, această inexactitate (conform art. 33-34 din Legea nr. 7/1996).

În aceste condiții,

în mod judicios a reținut tribunalul că și intimata-pârâtă deține un „bun”,

asupra căruia exercită și posesia concretizată material, situație în care prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și principiul securității raporturilor

juridice trebuie respectate și în cazul pârâtei; prin urmare, aceasta din urmă

nu poate fi lipsită de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și

în condițiile prevăzute de lege.

Referitor la

criteriile de preferabilitate pe care instanța de fond putea să le aibă în

vedere la pronunțarea soluției, curtea de apel a reținut că și prin decizia de

recurs în interesul legii mai sus arătată, s-a statuat că instanțele de judecată,

„din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a

eventualelor litigii anterior soluționate”, pot fi puse în situația ca ambele

părți să beneficieze de un bun în sensul C.E.D.O. și, respectiv, „de a da

preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp,

a principiului securității raporturilor juridice”; „soluția ar avea efectul

privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna

ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu

Convenția, ci un particular”.

Prin urmare, curtea

de apel a reținut că, raportându-se la consecințele insecurității raporturilor

juridice, tribunalul a pronunțat o soluție legală, având în vedere condițiile

în care părțile au dobândit imobilul disputat și modul în care fiecare dintre

acestea au înțeles să facă cunoscut terților acest aspect prin intermediul

cărții funciare, apelanta-reclamantă putând să facă toate demersurile necesare

recunoașterii și păstrării imobilului în patrimoniul său, contestând eventual

valabilitatea titlului invocat de partea adversă, odată ce acesta a fost adus

la cunoștință în mod public.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, recurenta-reclamantă C.C.I.M.B.,

solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, iar

pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

I. Instanța de apel a

înlăturat în mod nelegal susținerile sale conform cărora tribunalul ar fi

trebuit să pornească în analiza sa de legalitate de la existența dreptului de

proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B. în mod continuu de la data dobândirii

acestuia în anul 1943.

Pentru a înlătura aceste

susțineri, instanța de apel a arătat că acțiunea în revendicare promovată în

anul 2007 ar fi trebuit promovată în raport de dispozițiile legii speciale de

reparație, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a

reținut că imobilul în litigiu fiind preluat de stat în perioada regimului

comunist, instanța de fond, a avut în mod corect în vedere împrejurarea că

părțile s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Dreptului

Omului, aplicarea regulilor de comparare și preferabilitate a titlurilor

exhibate de părți, specifice dreptului comun, neputându-se realiza cu ignorarea

situațiilor aparte reglementate de Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel a apreciat că tribunalul nu avea căderea de a

face analiza de la momentul la care a intrat imobilul în patrimoniul C.C.I.M.B.

respectiv din anul 1943 și, pe cale de consecință, a înlăturat acest motiv de

apel ca fiind nefondat.

Recurenta-reclamantă

a susținut că această soluție este rezultatul greșitei aplicări a legii; cum

instanța de fond a fost investită în soluționarea unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., aceasta trebuia soluționată din

perspectiva dreptului comun, nu al Legii nr. 10/2001.

Aceasta a invocat

soluții de speță pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând

trimitere la Decizia nr. 5658 pronunțată la data de 30 iunie 2011 în Dosarul nr.

43642/3/2007, în care s-a statuat că “în măsura în care pretențiile cu privire

la cererea de chemare în judecată n-au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, iar instanța s-a pronunțat asupra aplicării în cauză a prevederilor

acestei, instanța a încălcat principiul disponibilității rezultat din

prevederile art. 293 raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., având

obligația să se pronunțe pe temeiul juridic invocat de parte, prin compararea

titlurilor”.

Prin urmare, plecând

de la o ipoteză eronată, instanța de apel a înlăturat în mod nelegal

susținerile conform cărora, față de specificul cauzei, instanța de fond era

ținută la o analiză de legalitate care ar fi trebuit să pornească de existenta

dreptului de proprietate în patrimoniul C.C.I.M.B.

A mai arătat

recurenta-reclamantă că decretul de preluare invocat în apărare de către intimata-pârâtă

este în vădită neconcordanță cu Constituția din anul 1948, în vigoare la

momentul preluării, respectiv contravenea dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din

această lege fundamentală.

Recurenta-reclamantă

a susținut că față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, preluarea

imobilului de către stat nu poate fi considerată ca fiind făcută cu titlu

valabil, deoarece nu a fost făcută cu respectarea cumulativă a Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării de către stat și că deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul

Adițional la Convenție.

Astfel, în Decizia nr.

1158/02/2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, devenită

irevocabilă, s-a reținut că: "Reclamanta a făcut dovada că imobilul ce-l

revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu și pe cale de consecință

și a detenției precare pe care Statul a exercitat-o asupra acesteia astfel că titlul

de proprietate al acesteia este mai bine caracterizat și mai solid, motiv

pentru care urmează a i se da eficiență în prezenta acțiune în

revendicare."

Prin urmare, printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu Statul Român,

s-a statuat că asupra întregului imobil situat în municipiul București, strada

Hristo Botev nr. 21, sector 3, inclusiv asupra corpului de clădire ocupat de

pârât SC R.G. SA, acesta nu a exercitat decât o detenție precară, neavând

niciodată titlu valabil.

A susținut

recurenta-reclamantă că întrucât are un bun și în sensul art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se impunea recunoașterea,

în condițiile art. 480 C. civ. a preferabilității titlului său ca fiind cel

originar și mai bine caracterizat.

Printr-o altă critică,

recurenta a arătat că instanța de apel, a înlăturat în mod neîntemeiat criticile

pe care le-a adus modului în care instanța de fond a analizat titlul invocat de

pârâtă asupra imobilului revendicat.

Astfel, în mod greșit

instanța de apel a apreciat că în temeiul Legii nr. 15/1990, SC R.G. SA are un

titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât prin Legea nr. 15/1990

nu se realizează nici un transfer de proprietate de la o persoană la alta, actul

normativ find adoptat în vederea reorganizării proprietății de stat în forme de

proprietate specifice unei societăți democratice și cu o economie de piață; unitățile

economice de stat s-au reorganizat sub formă de regii autonome sau societăți

comerciale, având inițial drept unic asociat statul (până la privatizare) și au

dobândit în patrimoniul bunurile fostei întreprinderi supusă procesului de

reorganizare.

Prin H.G. nr. 824/1991

s-a reglementat metodologia de stabilire și evaluare a terenurilor care fac

parte din patrimoniul societăților comerciale, în final, de eliberare a

certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate.

A arătat recurenta

că, pe baza interpretării coroborate a dispozițiilor sus-menționate, în mod

eronat a reținut instanța de apel că intimata-pârâtă a făcut dovada existenței

unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat, referindu-se la Certificatul

de atestare din 09 septembrie 1993.

Astfel, nu s-a

stabilit un raport juridic care să facă transmisibilă proprietatea asupra

terenului fiind de asemenea un act administrativ unilateral emis în executarea

unor dispoziții legale anume H.G. nr. 834/1991; documentul la care se face

trimitere de către instanță luat în considerare la pronunțarea hotărârii este

un act unul pur declarativ.

În plus, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate nu vizează construcția, ci exclusiv

terenul, și nu poate constitui titlu de proprietate în condițiile legale pentru

ca nu reprezintă titlu translativ de proprietate în sensul art. 1897 și 1895 C.

civ.

A susținut

recurenta-reclamantă că toate actele emise în procedura Legii nr. 15/1990 sunt

acte de punere în executare a unor dispoziții legale emise de organele

administrației publice cu efect declarativ; în măsura în care s-ar avea în

vedere patrimoniul însuși al societății ale cărei acțiuni au fost vândute,

titularul patrimoniului a rămas același, deci nu suntem în prezenta unui act

translativ de proprietate de la un subiect la altul care să aibă ca obiect

acest patrimoniu.

În opinia recurentei,

în materia revendicării imobiliare, o relevanță deosebită prezintă titlul de

proprietate care este mai vechi și care provine de la proprietarul originar.

Chiar și în ipoteza în care s-ar reține că buna-credință prezintă relevanță, în

speță nu se poate aprecia că statul a fost de bună-credință, în sensul dispozițiilor

art. 1898 C. civ.; statul nu poate beneficia de prezumția de bună credință

instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ. iar pârâta Romaqua Group nu se poate

prevala de la buna-credință care se pretinde că ar fi existat în momentul

transmiterii proprietății.

Prin ultima critică

de recurs s-a arătat că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal apărările

reclamantei prin care a susținut că, soluția tribunalului, prin care a fost

acordată preferabilitate titlului exhibat de intimata-pârâtă este greșită.

Recurenta-reclamantă

a arătat că prin invocarea acestui motiv de apel, a criticat soluția instanței

de fond, care a apreciat că se impune da preferabilitate titlului exhibat de pârâta

Romaqua, cu motivarea că lipsirea acesteia de dreptul de proprietate ar veni în

contradicție cu imperativul respectării principiului securității raporturilor

juridice.

Instanța de apel a

înlăturat acest motiv, reținând că prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în

recurs în interesul legii, s-a statuat că instanțele de judecată “din cauza

inconsecvenței și deficitelor legislative, precum și a eventualelor litigii

anterior soluționate” pot fi puse în situația ca ambele părți să beneficieze de

un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și respectiv de a da

preferabilitate unuia, în detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp

a principiului securității raporturilor juridice dar și că “soluția ar avea

efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul convenției, ceea ce va

însemna că nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale

neconforme cu Convenția, ci un particular”.

Curtea de apel a

reținut legalitatea hotărârii pronunțate de instanța de fond având ca element

determinant în accepțiunea sa modalitatea în care C.C.I.M.B. și SC R. SA au

dobândit imobilul revendicat și modul în care fiecare a făcut cunoscut terților

acest aspect.

Recurenta-reclamantă

a susținut că soluția este greșită întrucât instanța ar fi trebuit sa procedeze

la analiza concretă a celor două titluri exhibate de părți și să rețină că titlul

său de proprietate este mai bine caracterizat și are preferabilitate față de

cel opus de pârâtă.

S-a mai arătat că întrucât

recurenta C.C.I.M.B. are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul cu intimata-pârâtă, se

impune recunoașterea preferabilității titlului său.

De altfel, în

jurisprudența C.E.D.O., s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al

altuia unor terți, chiar și atunci când este anterioară confirmării în

justiție, în mod definitiv a dreptului, constituie o privațiune contrară art. 1

Protocolul 1.

Prin urmare,

intimata-pârâtă nu poate pretinde că i s-ar fi transmis un drept de proprietate

câtă vreme autorul său, Statul Român, a avut doar calitatea de detentor precar,

iar titlul C.C.I.M.B. beneficiază de protecția conferită de art. 1 Protocolul 1

Adițional la Convenție.

Recurenta-reclamantă

a concluzionat că soluționarea acțiunii în revendicare trebuia făcută în

condițiile art. 480 C. civ. și că Decizia nr. 1158/02/2000, pronunțată Tribunalului

București, secția a III-a civilă, (care prezintă o relevanță deosebită întrucât

face dovada recunoașterii unui drept de proprietate al C.C.I.M.B. asupra

imobilului de la adresa din Mun. București, sector 3) este opozabilă intimatei-pârâte

Romaqua, ca fiind un titlu mai bine caracterizat, căruia instanța trebuie să îi

dea preferabilitate.

Intimata-pârâtă SC R.G.

SA nu a depus întâmpinare dar prin concluziile orale, puse cu prilejul

dezbaterilor și scrise, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-chemată în

garanție S.I.F. M. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de

netimbrare a recursului această intimată a invocat o serie de excepții exclusiv

cu referire cererea de chemare în garanție, pentru ipoteza admiterii

recursului.

Excepția de

netimbrare a recursului nu a fost motivată; instanța reține că în sarcina

recurentei-reclamante a fost stabilită obligația de plată a taxei judiciare de

timbru în cuantum de 16.514,79 lei, care prin încheierea de ședință de la 27

noiembrie 2013 a fost eșalonată în patru rate lunare, prima în cuatum de 4.514,79

lei iar următoarele trei în cuatum de 4.000 lei fiecare, urmând a fi achitate

începând cu luna decembrie 2013, încasarea taxei eșalonate urmând procedura de

executare a creanțelor bugetare.

În ședința publică de

la 04 decembrie 2013 recurenta a făcut dovada achitării primei rate.

În consecință,

excepția de netimbrare a recursului nu este fondată.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și

dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.

Cât privește acțiunea

în revendicare, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond și

apel au reținut că analiza acestei cereri urmează să aibă în vedere efectele

legii speciale - Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitate concretă de

reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, chiar dacă reclamanta și-a

întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferință

titlului cel mai bine caracterizat, precum și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a imobilului

revendicat, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.

10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a

raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului,

ratificată prin Legea

nr. 30/1994

au fost rezolvate prin

Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin

aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3)

C. proc. civ. (spre deosebire de deciziile de speță invocate de recurentă, care

nu sunt izvor de drept).

Cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a arătat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29],

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate

fi primit”.

De altfel, un alt

punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate

în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista

concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească

dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că

regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se

stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

Imobilul situat în

București, sector 2 compus din clădiri și teren în suprafață de 1.880 mp care

face obiectul cererii de chemare în judecată a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 74/1949.

Prin urmare, obiectul

acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001,

aspect reținut, de altfel, și prin decizia recurată.

Trebuie avut în

vedere și faptul că a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a

dreptului său ar însemna a încălca dreptul acestuia la liberul acces la

justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține că

prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a

urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a

Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui

un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție

legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea

conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Prin problematizarea

priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate

constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenți