ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursului civil de față:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 2124 din 5 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului

București, reclamanta H.J.C. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat

să se

constate că imobilul compus

din construcție și teren în suprafață de 11.613

mp, situat în București,

a fost preluat abuziv de la autorul său I.P. și pârâtul să fie obligat să i-1

lase în deplină proprietate și pașnică posesie.

Î

n motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul în

litigiu a aparținut tatălui

reclamantei, în baza actului de adjudecare

nr. 98 din 26 noiembrie 1941 și a fost inclus în mod abuziv pe lista anexă a

Decretului nr. 92/1950, deși

proprietarul

făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la

naționalizare,

fiind intelectual.

Î

ntrucât reclamantei i-a fost imposibil să

clarifice cine este deținătorul

actual al imobilului, a adresat

notificarea, în temeiul Legii nr. 10/2001,

Primăriei

municipiului București. Prin adresa nr. 16034 din 7 august 2001, emisă

de Consiliul General al Municipiului București i

s-a comunicat că imobilul

nu figurează în evidențele sale.

La

termenul din 15 aprilie 2002, reclamanta a renunțat la primul capăt de cerere

și la 10 iunie 2002 a formulat o cerere de intervenție forțată, potrivit

art. 57 C. proc. civ. a SC E. SA și a solicitat

obligarea acesteia

să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie

terenul și construcția

indicate mai sus și

să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate în favoarea

intervenientei.

Î

n motivarea acestei cereri s-a arătat că, prin adresa

nr. 2216 din 9 mai 2002, emisă de către intervenientă, s-a comunicat

reclamantei că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu aparține intervenientei,

conform

certificatului de atestare a

dreptului

din

16 august 1993.

A mai arătat reclamanta că certificatul

menționat a fost emis cu

încălcarea art. 19

și art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora pentru emiterea

legală

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuiau îndeplinite

două condiții, și anume: terenul să se afle în patrimoniul

societății la data înființării și să fie necesar

desfășurării activității potrivit obiectului de activitate, condiții neîndeplinite,

imobilul fiind abandonat chiar

și la data judecării litigiului.

Intervenienta

a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că are

un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu și a

chemat în garanție A.P.A.P.S. pentru ca în

ipoteza în care se va admite cererea reclamantei, chemata în garanție să fie

obligată să restituie valoarea prețului

bunului imobil la valoarea de pe

piața imobiliară.

Constatând

că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1)

și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură a

imobilului, iar reclamanta nu a solicitat

restituirea prin echivalent, instanța a

apreciat că nu se poate

substitui voinței reclamantei pentru a analiza dacă sunt îndeplinite condițiile

restituirii prin echivalent și eventualele modalități de restituire.

Cererea

pentru constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate al SC E. SA s-a reținut ca nefondată, întrucât nu s-a

făcut dovada încălcării dispozițiilor legale la momentul emiterii acestuia,

nefăcându-se dovada faptului că bunul nu se afla în patrimoniul societății și

că nu era necesar desfășurării activității acesteia.

Nu

s-a putut reține reaua-credință a pârâtei la dobândirea imobilului prin

cumpărarea acțiunilor, ce constituie capitalul social în care este inclus și

imobilul în cauză, potrivit H.G. nr. 834/1991, întrucât la momentul respectiv

nu era înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești nicio acțiune în

revendicare din partea reclamantei și nu se formulase nicio cerere de

restituire, astfel, cumpărătoarea nu putea cunoaște eventualele vicii ale

titlului vânzătorului, cu atât mai mult, cu cât în oferta de vânzare de acțiuni

s-a menționat că bunul nu este revendicat sau revendicabil.

Cât

privește cererea reconvențională și cererea de chemate în garanție,

având în vedere caracterul subsidiar al acestora

față de acțiunea principală

s-a constatat că interesul în promovarea

acestora nu este născut și actual în raport cu respingerea cererii principale

ca nefondată.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanta și intervenienta, invocând excepții

și formulând și critici privind fondul cauzei.

A

fost admisă cererea reconvențională și s-a constatat că SC E. SA

este proprietara imobilului situat în București

,

sector 4.

A fost respins apelul formulat de reclamantă, cât

și excepțiile invocate

de intimata A.P.A.P.S., menținându-se celelalte

dispoziții ale hotărârii, în

privința

cererii principale și a cererii de chemare în garanție.

Î

n criticile formulate, reclamanta a susținut că a

făcut dovada dreptului

de proprietate al autorului său asupra imobilului

în litigiu și a demonstrat că acesta a trecut abuziv în proprietatea statului,

prin încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950, tatăl său făcând parte

dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare.

De

asemenea, a arătat că dintr-o eroare materială, în acțiunea

introductivă, s-a consemnat că tatăl reclamantei a

fost intelectual, în loc de

meseriaș.

Un

alt motiv pentru exceptarea de la naționalizare a arătat că îl constituie

împrejurarea că, veniturile autorului său proveneau din muncă, iar

faptul că în evidențele fiscale figura ca

proprietar al întreprinderii „S.C.

"

ar fi lipsit de relevanță, câtă vreme autorul ei era mic meseriaș și

dobândise

imobilul prin venituri obținute din muncă proprie.

A mai

susținut că, instanța greșit nu a avut în vedere destinația imobilului, care nu

era de locuință, astfel că preluarea s-a făcut cu încălcarea prevederilor

Decretului nr. 92/1950, care s-a aplicat în exclusivitate imobilelor cu

destinație de locuință.

Preluarea

fără titlu a imobilului conduce la concluzia că titlul de proprietate al

autorului să nu a fost desființat niciodată.

Cu

privire la certificatul de atestare a cărui anulare s-a solicitat, a

susținut că nu poate fi inclus în categoria

actelor translative de proprietate și

că

pentru a aprecia asupra valabilității lui, era necesară analiza condițiilor

impuse

de H.G. nr. 834/1991.

În

fine, a mai arătat că pârâta nu a susținut și nici nu a dovedit existența

pe teren a unor spații de producție ori cel puțin

a unor anexe cu caracter

funcțional. Dimpotrivă, din conținutul

raportului de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul este părăsit,

iar construcțiile se află într-o stare avansată de degradare.

Pârâta

SC E. SA, după prezentarea evoluției în timp a

situației juridice a imobilului, a criticat hotărârea instanței de fond

pentru că

în mod greșit a reținut că

cererea reconvențională este lipsită de interes în

raport de

dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin

întâmpinare, intimata A.P.A.P.S. a invocat excepția tardivității cererii

de chemare în garanție a sa, excepția lipsei

calității procesuale active a SC E. SA

și a lipsei calității procesuale pasive a A.P.A.P.S.

Instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Analizând

cu prioritate excepțiile invocate, prin prisma soluției date de prima instanță

cererii de chemare în judecată a apreciat-o ca lipsită de interes.

A

avut în vedere că, interesul procesual fiind definit ca folosul practic

urmărit prin declanșarea procedurii judiciare,

intimata nu ar obține niciun

avantaj

din respingerea cererii de chemare în garanție, ca fiind formulată de

o

persoană lipsită de calitate procesuală ori ca fiind formulată împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală.

Practic,

s-a apreciat că s-ar respinge cererea pentru lipsa altei condiții de exercițiu

decât cea reținută de prima instanță.

Pe de

altă parte, excepția tardivității cererii de chemare în garanție s-a învederat

că nu poate fi invocată direct în apel, de vreme ce sancțiunea depunerii

tardive a cererii de intervenție, conform art. 135 C. proc. civ., este

judecarea separată, afară de cazul în care părțile sunt de acord să se judece

împreună. Prin neinvocarea excepției tardivității, prin întâmpinarea din

10 decembrie 2002, chemata în garanție este

decăzută din dreptul de a mai invoca

ulterior această neregularitate

procedurală, fiind prezumată că a înțeles să

participe

la dezlegarea raportului juridic dintre părți la instanța sesizată.

Apelul

reclamantei s-a reținut ca neîntemeiat, deoarece aceasta, deși a

dezinvestit instanța de analiza aspectului

privitor la preluarea abuzivă a

imobilului în litigiu, a formulat totuși

critici în acest sens.

S-a

reținut că, în respectarea principiului disponibilității, instanța nu mai poate

să compare titlurile părților și nici să aprecieze în ce măsură sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au ca obiect imobilele preluate abuziv.

Pe de altă parte nu s-a dovedit că certificatul de

atestare a dreptului de

proprietate seria M03 nr. 0406 din 16 august 1993

a fost eliberat cu încălcarea

dispozițiilor art.

19-20 din Legea nr. 15/1990 și a dispozițiilor H.G.

nr. 834/1991.

Faptul

că prin expertiză s-a concluzionat că pe terenul în litigiu se află

construcții aflate în paragină, s-a apreciat că nu

înseamnă că în anul 1993 ele

nu au

fost necesare pârâtei SC E. SA pentru desfășurarea activității conform

obiectului său concret de activitate. întrucât s-a invocat

nulitatea

unui act juridic, cauza de nulitate trebuia să existe la întocmirea

respectivului act. Cu toate acestea s-a dovedit că la data emiterii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, își desfășura

activitatea secția EMARS, care producea antene pentru satelit.

Apelul

SC E. SA s-a reținut ca întemeiat, întrucât cererea formulată are natura unei

acțiuni în constatare provocatorie, deoarece reclamanta i-a contestat dreptul

de proprietate.

În

asemenea condiții, instanța a considerat că avea interes în promovarea

acțiunii, motiv pentru care, în condițiile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., a admis apelul și a anulat

sentința în partea privitoare la cererea

reconvențională.

Fiind

evocat fondul, s-a reținut că prin Ordinul nr. 94/1982 al Ministerului

Industriei de Mașini, Unelte, Electrotehnică și Electronică,

școlile profesionale, școlile de maiștri și atelierele

pentru pregătirea practică din liceele industriale au fost trecute în

subordinea întreprinderilor de profil.

Prin

Ordinul de transfer pentru fonduri fixe nr. 15108 din 8 aprilie 1987 al

Ministerului

Industriei Electronice s-a transmis în administrarea

întreprinderii E. - Liceul Industrial nr. 14, cu următorul fond

fix: corp I și II clădiri în suprafață construită

de 804,5 mp, inclusiv curtea cu

suprafață

de 742 mp și ambele corpuri de clădiri.

Î

ntrucât E. a fost o unitate de stat s-a constituit ca

societate pe acțiuni în temeiul Legii nr. 15/1990.

La

data intrării în vigoare a legii, imobilul în litigiu se afla în administrarea

apelantei, astfel că, în condițiile art. 20 alin. (29 din legea precizată, a

devenit proprietatea acesteia.

La

data reorganizării, în capitalul social a fost introdusă numai valoarea construcțiilor,

terenul fiind inclus ulterior, așa cum rezultă din procesul -

verbal, încheiat la 14 mai 1993 de Ministerul

Agriculturii și Alimentației, aspecte pentru care în temeiul art. 111 s-a

constatat că intervenienta este

proprietara imobilului în litigiu.

De

asemenea, instanța de apel a reținut că reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, nefiind însă

formulată o cerere în acest sens.

În

ceea ce privește soluția dată cererii reconvenționale, s-a apreciat că se

impune menținerea sentinței referitor la rezolvarea pe care a primit-o cererea

de chemare în garanție.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta H.J.C., care a

solicitat admiterea lui, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului declarat de ea împotriva hotărârii instanței de fond și respingerea

apelului formulat de pârâta SC E. SA.

Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă

reiterează de fapt criticile din apel, invocând

în esență că a făcut dovada

dreptului de proprietate al autorului său

asupra imobilului în litigiu, cât și a

trecerii

abuzive în proprietatea statului prin încălcarea Decretului nr. 92/1950

-

art. II, în condițiile în care tatăl său făcea parte dintr-o categorie socio-

profesională exceptată de la naționalizare, fiind

simplu meseriaș (lăcătuș),

care și-a

dobândit imobilul în anul 1941 cu venituri ce proveneau din muncă

proprie. În acest sens, a invocat Brevetul de

meserii, eliberat în anul 1943, unde autorul recurentei era menționat ca

lăcătuș, meserie exceptată de la

naționalizare.

Mai arată că, din eroare în loc de meseriaș, în

acțiune s-a consemnat a fi

intelectual, astfel că niciodată titlul de

proprietate nu a fost desființat, preluarea fiind fără titlu, iar prin

compararea titlurilor, titlul său este preferabil.

O a

doua critică vizează aplicarea greșită a art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu

privire la actele de înstrăinare în procesul de privatizare.

Se

mai susține că certificatul de atestare a cărui anulare s-a solicitat nu poate

fi inclus în categoria actelor translative de proprietate, situație în care era

necesară analiza condițiilor impuse de H.G. nr. 834/1991 pentru a aprecia

asupra valabilității acestuia.

Mai

arată recurenta că, nu s-au făcut dovezi cu privire la situația terenului la

data atestării, dacă era necesar desfășurării activității conform obiectului de

activitate al societății, cerință ce rezultă din formularea legii și constituie

o condiție indispensabilă pentru obținerea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

Mai

mult decât atât, se arată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză

întocmit în cauză, terenul este părăsit, iar construcțiile de pe el sunt într-o

avansată stare de degradare.

Recursul

este nefondat.

Fără

a trece la analiza primului motiv de recurs, trebuie avut în vedere că

recurenta reclamantă, deși a dezinvestit instanța cu privire la capătul de

cerere privitor la preluarea abuzivă a imobilului

în litigiu, a formulat totuși critici, atât în apel, cât și în recurs, dar, așa

cum corect a reținut instanța de

apel, în respectarea principiului

disponibilității, instanța nu mai are putința

să

compare titlurile părților și nici să aprecieze măsura în care ar fi aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce vizează imobilele preluate abuziv.

Sub

acest aspect, nici controlul judiciar pe calea recursului nu mai poate fi

exercitat.

În

ceea ce privește invocarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se va

avea în vedere că, potrivit actelor din dosar,

terenul în litigiu se afla în patrimoniul intimatei încă din anul 1987,

întrucât clădirile construite pe el

erau necesare pentru desfășurarea

activităților didactice, respectiv ateliere școlare, care reprezentau secții de

producție, unde elevii făceau practică, fiind transferate intimatei pârâte

conform procesului-verbal de predare-primire din 11 aprilie 1987.

La

data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru

terenul situat în (în litigiu) pe teren existau clădiri în care se desfășura

activitate productivă, conform obiectului de activitate al intimatei

(împrejurări confirmate prin procesul-verbal încheiat la 14 mai 1993, cu ocazia

recepției unei lucrări și anexa 2 a

certificatului

de atestare a dreptului de proprietate, vizată de Compartimentul

pentru

Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Oficiul de Cadastru și Organizarea

Teritoriului, cu mențiunea că este „necesară desfășurării

obiectului de activitate suprafața de 1.595

mp"

- activitate desfășurată de

Secția Antene Satelit).

Această

împrejurare este reținută corect de către instanța de apel, în

sensul că în imobilul în litigiu își desfășura

activitatea la momentul emiterii

certificatului

de atestare, Secția EMARS pentru care, la data de 5 iunie 1992

Consiliul

de Administrație a hotărât să-și păstreze întregul personal.

Deoarece avea perfectate contracte de

vânzare-cumpărare, pe baza cărora se

permitea menținerea acestuia, la 3

decembrie 1993 secția avea angajate 50 de

persoane,

contracte în valoare de 150000000 lei, și în aceeași perioadă a

solicitat Consiliului Directorilor Executivi

aprobarea amenajărilor necesare

obținerii autorizației de funcționare.

Nu

s-a dovedit în cauză că certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a

eliberat cu încălcarea dispozițiilor art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 și a

dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Concluzionând

cu privire la această critică, corect a reținut instanța de apel că, prin

raportul de expertiză întocmit în cauză s-a evidențiat că pe terenul în litigiu

se află construcții degradate, dar aceasta nu înseamnă că ele nu erau necesare

pentru buna desfășurare a activității intimatei pârâte SC E. SA, potrivit

obiectului său de activitate avut la acel moment.

Este adevărat, că s-a invocat nulitatea unui act

juridic, dar trebuie avut

în vedere că acea cauză ce conduce la

constatarea nulității, se impune să existe la data întocmirii actului și nu la

data promovării acțiunii având un astfel de obiect.

Nu

există un temei legal în baza căruia să se poată constata nulitatea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis cu

respectarea condițiilor prevăzute de lege, dacă ulterior emiterii nu mai sunt

îndeplinite condițiile de la acea dată.

Pentru

considerente expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei

urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.J.C. împotriva deciziei nr. 817

din 10 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2007.