ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2007

Asupra recursului civil de față: Prin cererea înregistrată sub nr. 2124 din 5 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului București, reclamanta H.J.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat să se constate că imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 11.613 mp, situat în București, a fost preluat abuziv de la autorul său I.P. și pârâtul să fie obligat să i-1 lase în deplină proprietate și pașnică posesie. Î n motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul în litigiu a aparținut tatălui reclamantei, în baza actului de adjudecare nr. 98 din 26 noiembrie 1941 și a fost inclus în mod abuziv pe lista anexă a Decretului nr. 92/1950, deși proprietarul făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare, fiind intelectual.

Î ntrucât reclamantei i-a fost imposibil să clarifice cine este deținătorul actual al imobilului, a adresat notificarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei municipiului București. Prin adresa nr. 16034 din 7 august 2001, emisă de Consiliul General al Municipiului București i s-a comunicat că imobilul nu figurează în evidențele sale. La termenul din 15 aprilie 2002, reclamanta a renunțat la primul capăt de cerere și la 10 iunie 2002 a formulat o cerere de intervenție forțată, potrivit art. 57 C. proc. civ. a SC E. SA și a solicitat obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie terenul și construcția indicate mai sus și să se constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intervenientei.

Î n motivarea acestei cereri s-a arătat că, prin adresa nr. 2216 din 9 mai 2002, emisă de către intervenientă, s-a comunicat reclamantei că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu aparține intervenientei, conform certificatului de atestare a dreptului din 16 august 1993. A mai arătat reclamanta că certificatul menționat a fost emis cu încălcarea art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora pentru emiterea legală a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuiau îndeplinite două condiții, și anume: terenul să se afle în patrimoniul societății la data înființării și să fie necesar desfășurării activității potrivit obiectului de activitate, condiții neîndeplinite, imobilul fiind abandonat chiar și la data judecării litigiului.

Intervenienta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu și a chemat în garanție A.P.A.P.S. pentru ca în ipoteza în care se va admite cererea reclamantei, chemata în garanție să fie obligată să restituie valoarea prețului bunului imobil la valoarea de pe piața imobiliară. Constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului, iar reclamanta nu a solicitat restituirea prin echivalent, instanța a apreciat că nu se poate substitui voinței reclamantei pentru a analiza dacă sunt îndeplinite condițiile restituirii prin echivalent și eventualele modalități de restituire.

Cererea pentru constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC E. SA s-a reținut ca nefondată, întrucât nu s-a făcut dovada încălcării dispozițiilor legale la momentul emiterii acestuia, nefăcându-se dovada faptului că bunul nu se afla în patrimoniul societății și că nu era necesar desfășurării activității acesteia. Nu s-a putut reține reaua-credință a pârâtei la dobândirea imobilului prin cumpărarea acțiunilor, ce constituie capitalul social în care este inclus și imobilul în cauză, potrivit H.G. nr. 834/1991, întrucât la momentul respectiv nu era înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești nicio acțiune în revendicare din partea reclamantei și nu se formulase nicio cerere de restituire, astfel, cumpărătoarea nu putea cunoaște eventualele vicii ale titlului vânzătorului, cu atât mai mult, cu cât în oferta de vânzare de acțiuni s-a menționat că bunul nu este revendicat sau revendicabil.

Cât privește cererea reconvențională și cererea de chemate în garanție, având în vedere caracterul subsidiar al acestora față de acțiunea principală s-a constatat că interesul în promovarea acestora nu este născut și actual în raport cu respingerea cererii principale ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta și intervenienta, invocând excepții și formulând și critici privind fondul cauzei. A fost admisă cererea reconvențională și s-a constatat că SC E. SA este proprietara imobilului situat în București , sector 4. A fost respins apelul formulat de reclamantă, cât și excepțiile invocate de intimata A.P.A.P.S., menținându-se celelalte dispoziții ale hotărârii, în privința cererii principale și a cererii de chemare în garanție.

Î n criticile formulate, reclamanta a susținut că a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu și a demonstrat că acesta a trecut abuziv în proprietatea statului, prin încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950, tatăl său făcând parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare. De asemenea, a arătat că dintr-o eroare materială, în acțiunea introductivă, s-a consemnat că tatăl reclamantei a fost intelectual, în loc de meseriaș. Un alt motiv pentru exceptarea de la naționalizare a arătat că îl constituie împrejurarea că, veniturile autorului său proveneau din muncă, iar faptul că în evidențele fiscale figura ca proprietar al întreprinderii „S.C.

" ar fi lipsit de relevanță, câtă vreme autorul ei era mic meseriaș și dobândise imobilul prin venituri obținute din muncă proprie. A mai susținut că, instanța greșit nu a avut în vedere destinația imobilului, care nu era de locuință, astfel că preluarea s-a făcut cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, care s-a aplicat în exclusivitate imobilelor cu destinație de locuință. Preluarea fără titlu a imobilului conduce la concluzia că titlul de proprietate al autorului să nu a fost desființat niciodată. Cu privire la certificatul de atestare a cărui anulare s-a solicitat, a susținut că nu poate fi inclus în categoria actelor translative de proprietate și că pentru a aprecia asupra valabilității lui, era necesară analiza condițiilor impuse de H.G.

nr. 834/1991. În fine, a mai arătat că pârâta nu a susținut și nici nu a dovedit existența pe teren a unor spații de producție ori cel puțin a unor anexe cu caracter funcțional. Dimpotrivă, din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul este părăsit, iar construcțiile se află într-o stare avansată de degradare. Pârâta SC E. SA, după prezentarea evoluției în timp a situației juridice a imobilului, a criticat hotărârea instanței de fond pentru că în mod greșit a reținut că cererea reconvențională este lipsită de interes în raport de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Prin întâmpinare, intimata A.P.A.P.S. a invocat excepția tardivității cererii de chemare în garanție a sa, excepția lipsei calității procesuale active a SC E. SA și a lipsei calității procesuale pasive a A.P.A.P.S.

Instanța de apel a reținut în esență următoarele: Analizând cu prioritate excepțiile invocate, prin prisma soluției date de prima instanță cererii de chemare în judecată a apreciat-o ca lipsită de interes. A avut în vedere că, interesul procesual fiind definit ca folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare, intimata nu ar obține niciun avantaj din respingerea cererii de chemare în garanție, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală ori ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală. Practic, s-a apreciat că s-ar respinge cererea pentru lipsa altei condiții de exercițiu decât cea reținută de prima instanță. Pe de altă parte, excepția tardivității cererii de chemare în garanție s-a învederat că nu poate fi invocată direct în apel, de vreme ce sancțiunea depunerii tardive a cererii de intervenție, conform art. 135 C. proc.

civ., este judecarea separată, afară de cazul în care părțile sunt de acord să se judece împreună. Prin neinvocarea excepției tardivității, prin întâmpinarea din 10 decembrie 2002, chemata în garanție este decăzută din dreptul de a mai invoca ulterior această neregularitate procedurală, fiind prezumată că a înțeles să participe la dezlegarea raportului juridic dintre părți la instanța sesizată. Apelul reclamantei s-a reținut ca neîntemeiat, deoarece aceasta, deși a dezinvestit instanța de analiza aspectului privitor la preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, a formulat totuși critici în acest sens. S-a reținut că, în respectarea principiului disponibilității, instanța nu mai poate să compare titlurile părților și nici să aprecieze în ce măsură sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au ca obiect imobilele preluate abuziv.

Pe de altă parte nu s-a dovedit că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0406 din 16 august 1993 a fost eliberat cu încălcarea dispozițiilor art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 și a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991. Faptul că prin expertiză s-a concluzionat că pe terenul în litigiu se află construcții aflate în paragină, s-a apreciat că nu înseamnă că în anul 1993 ele nu au fost necesare pârâtei SC E. SA pentru desfășurarea activității conform obiectului său concret de activitate. întrucât s-a invocat nulitatea unui act juridic, cauza de nulitate trebuia să existe la întocmirea respectivului act. Cu toate acestea s-a dovedit că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, își desfășura activitatea secția EMARS, care producea antene pentru satelit.

Apelul SC E. SA s-a reținut ca întemeiat, întrucât cererea formulată are natura unei acțiuni în constatare provocatorie, deoarece reclamanta i-a contestat dreptul de proprietate. În asemenea condiții, instanța a considerat că avea interes în promovarea acțiunii, motiv pentru care, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul și a anulat sentința în partea privitoare la cererea reconvențională. Fiind evocat fondul, s-a reținut că prin Ordinul nr. 94/1982 al Ministerului Industriei de Mașini, Unelte, Electrotehnică și Electronică, școlile profesionale, școlile de maiștri și atelierele pentru pregătirea practică din liceele industriale au fost trecute în subordinea întreprinderilor de profil.

Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe nr. 15108 din 8 aprilie 1987 al Ministerului Industriei Electronice s-a transmis în administrarea întreprinderii E. - Liceul Industrial nr. 14, cu următorul fond fix: corp I și II clădiri în suprafață construită de 804,5 mp, inclusiv curtea cu suprafață de 742 mp și ambele corpuri de clădiri. Î ntrucât E. a fost o unitate de stat s-a constituit ca societate pe acțiuni în temeiul Legii nr. 15/1990. La data intrării în vigoare a legii, imobilul în litigiu se afla în administrarea apelantei, astfel că, în condițiile art. 20 alin. (29 din legea precizată, a devenit proprietatea acesteia. La data reorganizării, în capitalul social a fost introdusă numai valoarea construcțiilor, terenul fiind inclus ulterior, așa cum rezultă din procesul - verbal, încheiat la 14 mai 1993 de Ministerul Agriculturii și Alimentației, aspecte pentru care în temeiul art. 111 s-a constatat că intervenienta este proprietara imobilului în litigiu.

De asemenea, instanța de apel a reținut că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, nefiind însă formulată o cerere în acest sens. În ceea ce privește soluția dată cererii reconvenționale, s-a apreciat că se impune menținerea sentinței referitor la rezolvarea pe care a primit-o cererea de chemare în garanție. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta H.J.C., care a solicitat admiterea lui, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de ea împotriva hotărârii instanței de fond și respingerea apelului formulat de pârâta SC E. SA. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta reclamantă reiterează de fapt criticile din apel, invocând în esență că a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, cât și a trecerii abuzive în proprietatea statului prin încălcarea Decretului nr. 92/1950 - art. II, în condițiile în care tatăl său făcea parte dintr-o categorie socio- profesională exceptată de la naționalizare, fiind simplu meseriaș (lăcătuș), care și-a dobândit imobilul în anul 1941 cu venituri ce proveneau din muncă proprie. În acest sens, a invocat Brevetul de meserii, eliberat în anul 1943, unde autorul recurentei era menționat ca lăcătuș, meserie exceptată de la naționalizare. Mai arată că, din eroare în loc de meseriaș, în acțiune s-a consemnat a fi intelectual, astfel că niciodată titlul de proprietate nu a fost desființat, preluarea fiind fără titlu, iar prin compararea titlurilor, titlul său este preferabil.

O a doua critică vizează aplicarea greșită a art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la actele de înstrăinare în procesul de privatizare. Se mai susține că certificatul de atestare a cărui anulare s-a solicitat nu poate fi inclus în categoria actelor translative de proprietate, situație în care era necesară analiza condițiilor impuse de H.G. nr. 834/1991 pentru a aprecia asupra valabilității acestuia. Mai arată recurenta că, nu s-au făcut dovezi cu privire la situația terenului la data atestării, dacă era necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate al societății, cerință ce rezultă din formularea legii și constituie o condiție indispensabilă pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât, se arată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul este părăsit, iar construcțiile de pe el sunt într-o avansată stare de degradare. Recursul este nefondat. Fără a trece la analiza primului motiv de recurs, trebuie avut în vedere că recurenta reclamantă, deși a dezinvestit instanța cu privire la capătul de cerere privitor la preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, a formulat totuși critici, atât în apel, cât și în recurs, dar, așa cum corect a reținut instanța de apel, în respectarea principiului disponibilității, instanța nu mai are putința să compare titlurile părților și nici să aprecieze măsura în care ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce vizează imobilele preluate abuziv.

Sub acest aspect, nici controlul judiciar pe calea recursului nu mai poate fi exercitat.

În ceea ce privește invocarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se va avea în vedere că, potrivit actelor din dosar, terenul în litigiu se afla în patrimoniul intimatei încă din anul 1987, întrucât clădirile construite pe el erau necesare pentru desfășurarea activităților didactice, respectiv ateliere școlare, care reprezentau secții de producție, unde elevii făceau practică, fiind transferate intimatei pârâte conform procesului-verbal de predare-primire din 11 aprilie 1987. La data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul situat în (în litigiu) pe teren existau clădiri în care se desfășura activitate productivă, conform obiectului de activitate al intimatei (împrejurări confirmate prin procesul-verbal încheiat la 14 mai 1993, cu ocazia recepției unei lucrări și anexa 2 a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, vizată de Compartimentul pentru Urbanism și Amenajarea Teritoriului și Oficiul de Cadastru și Organizarea Teritoriului, cu mențiunea că este „necesară desfășurării obiectului de activitate suprafața de 1.595 mp" - activitate desfășurată de Secția Antene Satelit).

Această împrejurare este reținută corect de către instanța de apel, în sensul că în imobilul în litigiu își desfășura activitatea la momentul emiterii certificatului de atestare, Secția EMARS pentru care, la data de 5 iunie 1992 Consiliul de Administrație a hotărât să-și păstreze întregul personal. Deoarece avea perfectate contracte de vânzare-cumpărare, pe baza cărora se permitea menținerea acestuia, la 3 decembrie 1993 secția avea angajate 50 de persoane, contracte în valoare de 150000000 lei, și în aceeași perioadă a solicitat Consiliului Directorilor Executivi aprobarea amenajărilor necesare obținerii autorizației de funcționare. Nu s-a dovedit în cauză că certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat cu încălcarea dispozițiilor art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 și a dispozițiilor H.G.

nr. 834/1991. Concluzionând cu privire la această critică, corect a reținut instanța de apel că, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a evidențiat că pe terenul în litigiu se află construcții degradate, dar aceasta nu înseamnă că ele nu erau necesare pentru buna desfășurare a activității intimatei pârâte SC E. SA, potrivit obiectului său de activitate avut la acel moment. Este adevărat, că s-a invocat nulitatea unui act juridic, dar trebuie avut în vedere că acea cauză ce conduce la constatarea nulității, se impune să existe la data întocmirii actului și nu la data promovării acțiunii având un astfel de obiect. Nu există un temei legal în baza căruia să se poată constata nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, dacă ulterior emiterii nu mai sunt îndeplinite condițiile de la acea dată.

Pentru considerente expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.J.C. împotriva deciziei nr. 817 din 10 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2007.