ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 313/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1335 din 13 noiembrie 2009, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată. A respins acțiunea formulată de reclamanta S.L., în contardictoriu cu pârâții E.S.O., W.A.I. și E.R.N., Municipiul București și SC R. SA Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 20 februarie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția fiind însă reiterată pe parcursul soluționării cauzei. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 03 august 1971, soții I.E.

și I.B. au cumpărat de la soții M.T. și M.A. apartamentul nr. 3 situat în imobilul din fundul curții din București, str. Ș.M., sector 3, et. 2, compus din 2 camere, hol, vestibul, baie, bucătărie, debara, cămară, oficiu, wc, trei balcoane, wc, de serviciu pe scara de serviciu, cameră de serviciu la mansardă, una boxă și pivniță la subsol, una boxă la pod, cota indiviză din pod, culoarul din pivniță, scara principală, scara de serviciu și celelalte părți și instalații comune ale clădirii, precum și cota indiviză din teren raportată la suprafața apartamentului (fila 9 Dosar nr. 10847/300/2007). Prin Decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988 emisă de Sfatul Popular al Municipiului București, s-a decis ca începând cu data emiterii acestei decizii, să se preia cu plată din proprietatea numitei I.E.

în proprietatea statului apartamentul nr. 3 descris mai sus, iar fără plată terenul aferent (fila 14 Dosar nr. 10847/300/2007). Din certificatul de moștenitor nr. 1416 din 03 octombrie 1986 emis de Notariatul de Stat Sector 2, rezultă că de pe urma defunctului I.B. decedat la data de 26 august 1986 a rămas ca masă succesorală cota de ½ din apartamentul nr. 3, moștenitor fiind I.E., iar renunțător în baza art. 700 C. civ. S.L. (fila 15 Dosar nr. 10847/300/2007). Concluzia este că I.E. a deveit proprietar al întregului apartament nr. 3, cota de ½ ca bun comun și cota de ½ prin moștenire de la soț. Din certificatul de naștere, emis de Primăria sector 2 rezultă că soții I.E. și I.B. au avut ca fiică pe I.L., născută la data de 20 august 1953 (fila 16 Dosar nr. 10847/300/2007).

Din certificatul de căsătorie din 28 aprilie 2005 emis de Primăria sectorului 2 București, rezultă că I.L. s-a căsătorit cu S.M.P. la data de 17 decembrie 1983, devenind S.L. (fila 17 Dosar nr. 10847/300/2007). Prin testament, I.E. atestat în favoarea fiicei sale S.L.

pentru întreaga avere, rezultând astfel că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în calitate de moștenitor testamentar al unei persoane fizice îndreptățite la restituire, respectiv ca moștenitor al fostului proprietar I.E., imobilul ca urmare a modalității de trecere în patrimoniul statului, făcând parte dintre imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. A mai reținut tribunalul că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege în vigoare la data sesizării instanței (11 octombrie 2007), potrivit principiului temporis regit actum și principiul neretroactivității legii instituit de art. 15 alin. (2) din Constituția României, reclamanta și-a păstrat calitatea de proprietar pe care autoarea sa I.E.

a avut-o la data preluării imobilului. Cum Legea nr. 10/2001 nu interzice accesul în instanță al vechilor proprietari, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut pe deplin dovada legitimării sale active în promovarea prezentei cereri. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active. Asupra fondului cauzei, întrucât prin încheierea de ședință din 20 februarie 2009 tribunalul a admis excepția prescripției extinctive dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între pârâții E.S.O. și E.G. și SC R. SA, tribunalul a rămas învestit numai cu soluționare capetelor de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, a nulității deciziei nr. 1425 din 20 iulie 1988 și a revendicării prin compararea titlurilor exhibate de reclamantă și pârâții E.S.O.

și E.G. În ceea ce privește capetele de cerere: constatarea nevalabilității titlului statului și constatarea nulității deciziei nr. 1425 din 20 iulie 1988, tribunalul a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988 emisă de Sfatul Popular al Municipiului București, s-a decis ca începând cu data emiterii acestei decizii, să se preia, cu plată, din proprietatea numitei I.E. în proprietatea statului apartamentul nr. 3, iar fără plată terenul aferent, temeiul de drept fiind Decretul nr. 223/1974 în ceea ce privește construcția și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 59/1974 în ceea ce privește terenul (fila 14 Dosar nr. 10847/300/2007). Astfel, art. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007: „B. Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri: cu privire la acest act normativ s-a considerat că preluarea a fost abuzivă, atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.”.

În raport de calificare naturii juridice a imobilului în litigiu și de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, tribunalul a apreciat ca fiind lipsită de efecte juridice analiza primelor două capete de cerere care privesc legalitatea trecerii bunului litigios în proprietatea statului, ele urmând însă a fi avute în vedere la analiza cererii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți.

Asupra capătului de cerere privind revendicarea, tribunalul a reținut, în ceea ce privește titlul de proprietate care aparține reclamantei, caracterul abuziv al trecerii bunului în proprietatea statului, cu consecința menținerii calității de proprietar a reclamantei asupra apartamentului nr. 3, de la data preluării și în prezent potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în calitate de moștenitor testamentar al unei persoane fizice îndreptățite la restituire, respectiv ca moștenitor al fostului proprietar mama sa I.E., la analiza excepției lipsei calității procesuale active. Așadar, Tribunalul urma să constate că reclamanta are calitatea de proprietar potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

și, în consecință, de persoană îndreptățite potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Tribunalul a pornit în analiza acestui capăt de cerere de la premisa că C.E.D.O. este un cumul de principii de drept pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere în analizarea respectării unui drept fundamental, urmând a fi aplicate cu prioritate în raport cu legile ordinare interne. În ceea ce privește titlul de proprietate exhibat de pârâții E.S.O. și E.G., tribunalul a reținut că, privind imobilul în litigiu, au fost formulate cereri de restituire și în condițiile Legii nr. 112/1995, Prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâții E.S.O. și E.G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin cumpărare de la pârâtul SC R. SA (fila 8 Dosar nr. 10847/300/2007).

Dreptul de proprietate asupra apartamentului a fost consolidat ca efect al admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului reclamantei de a solicita să se constate nulitatea absolută a acestui contract în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, excepție admisă prin încheierea interlocutorie de la data de 20 februarie 2009. Întrucât, la rândul lor, pârâții opun în apărare un titlu de proprietate, tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți și să acorde preferință titlului de proprietate mai bine caracterizat,pe care îl opun în apărare pârâții, pentru considerentele care succed. Pârâții au invocat în apărare pentru salvarea efectelor juridice ale titlului lor de proprietate, buna credință manifestată la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În sistemul nostru de drept, buna-credință este reglementată ca o prezumție legală relativă în materia uzucapiunii bunurilor imobile, unde, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. „buna-credință se presupune totdeauna”. Chiar dacă nu rezultă dintr-o reglementare expresă, așa cum se întâmplă în alte legislații, principiul ocrotirii bunei-credințe rezultă fără dubiu dintr-o generalizare a diverselor reglementări particulare în care buna-credință este expres prevăzută și protejată. Buna-credință este o maximă de apreciere a priori a comportamentului și ea este omniprezentă în drept, postulându-se ca un principiu general. Prezumția bunei credințe valorează până la proba contrarie, ceea ce însemnă că ea poate fi răsturnată prin orice mijloace de probă, inclusiv prin simple prezumții, care pot să nască din împrejurările de fapt ale cauzei și prin care se pot dovedi reaua credință sau abuzul de drept.

Tribunalul a reținut că, privind imobilul în litigiu, nu au fost formulate cereri de restituire și în condițiile Legii nr. 112/1995 și nici nu se înregistrau litigii la data încheierii contractului din 19 decembrie 1996, astfel că prezumția de bună - credință care operează în favoarea pârâților nu a fost răsturnată.

S-a mai apreciat că, la acel moment, a fost justificată speranța legitimă a chiriașului-cumpărător de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile sale de proprietate nu au fost desființate, ci din contra s-a consolidat respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute prin sentința civilă nr. 1822 din 13 martie 2003, de către Judecătoria Sectorului 3 București, irevocabilă - în acest sens fiind cauza Raicu c. României (în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii in revendicare ulterior respingerii acțiunii in anulare a titlului chiriașilor-cumpărători, cu consecința condamnării Statului Roman). Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

(cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehia). Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu c. României - 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie sa fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

De asemenea, tribunalul a reținut că în jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției Europeana a Drepturilor Omului, în situații diferite de cea a reclamanților din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Roman s-a născut obligația respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe, își găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali, în acest sens fiind și orientarea jurisprudenței Curții EDO care, în cauza Raicu împotriva României, reține: „Totuși, Curtea reamintește faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova și Pinc, citată mai sus, § 58)”.

De asemenea, tribunalul a reținut și decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care stabilind ordinea în care se acordă prioritate unor principii în soluționare cererilor în revendicare formulate pe baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale de restituire nr. 10/2001, statuează că: „ În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” Concluzionând, tribunalul a apreciat că buna-credință și siguranța circuitului civil, precum și garanțiile privind dreptul de proprietate operează în favoarea pârâților. În ceea ce o privește pe reclamantă, aceasta poate primi o satisfacție echitabilă prin restituire în echivalent în baza Legii nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 523 din 16 septembrie 2010, a respins ca nefondate apelurile formulate, împotriva sentinței civile mr.

1335 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, de apelanta S.L., în contradictoriu cu apelanta pârâtă - intimată E.S.O. și cu intimații - pârâți C.C.O., W.A.I., Municipiul București, prin primarul general și SC R. SA București și de apelanta - pârâtă E.S.O., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă S.L. și intimații-pârâți C.C.O., E.R.N., W.A.I., Municipiul București, prin primarul general și SC R. SA București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: I. Reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune având patru capete de cerere: - constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, str. Ș.M., sector 2; - constatarea nulității deciziei nr. 1425 din 20 iulie 1988, în baza căreia a fost preluat imobilul în proprietatea statului; - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 19 decembrie 1996 încheiat între pârâții E.S.O., E.G. și SC R. SA; - obligarea pârâților E.S.O. și E.G. și să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 213/1997, Legea nr. 247/2005, art. 966 C. civ.

si a fost introdusa pe rolul instanței la data de 11 octombrie 2007. De notat faptul că apelanta reclamantă a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, iar prin dispoziția nr. 2623 din 16 martie 2004 a primarului general, notificarea a fost respinsă, deoarece nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate si nici a calității de moștenitor (fila 35 Dosar nr. 10847/300/2007). Apelanta reclamantă a formulat contestație împotriva acestei decizii, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV - a civilă, la data de 18 ianuarie 2007, sub nr. 1867/3/2007. Judecata acestei cereri a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a cauzei pendinte, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., prin încheierea din 15 octombrie 2007 dată în Dosar nr. 1867/3/2007 (fila 140 dosar fond).

II. Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, constatând că imobilul în litigiu(construcție și teren aferent) a fost dobândit de autoarea reclamantei, I.E., împreuna cu soțul ei, I.B., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 6925 din 03 august 1971. Prin decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988 emisă de Sfatul Popular al Municipiului București, s-a dispus preluarea cu plată din proprietatea numitei I.E., în proprietatea statului a apartamentul nr. 3, iar fără plată, a terenului aferent. I.B. a decedat la data de 26 august 1986, moștenitoarea acestuia fiind I.E., decedată, care, prin testamentul întocmit la data de 28 ianuarie 1997, a testat în favoarea fiicei sale, I.S.L., întreaga avere.

III. Prealabil examinării motivelor de apel invocate de apelante, Curtea a analizat excepția lipsei de interes în privința capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, invocată ca motiv de ordine publică în ședința publică din data de 16 septembrie 2010, excepție pe care a găsit-o ca fiind neîntemeiata, având în vedere următoarele considerente: Imobilul în litigiu a fost preluat de la autoarea reclamantei prin decizia nr. 1425 din 20 iulie 1988, in baza Decretului nr. 223/1947. Având în vedere că acest decret nu se regăsește în enumerarea prevăzuta la art. 2 din Legea nr. 10/2001, în cauză a fost necesară analizarea caracterului abuziv al preluării imobilelor, în temeiul acestui act normativ, pentru a se determina incidenta disp.

art. 2 lit i ) din lege potrivit cu care sunt considerate preluate abuziv orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. În consecință, reclamanta justifică interes în promovarea acestei cereri, astfel încât, excepția lipsei de interes, invocată ca motiv de ordine publică, urmează a fi respinsa. Prima instanță a apreciat preluarea ca fiind abuzivă, prin raportare la art. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

În completarea motivării sub acest aspect și reținând, astfel cum s-a arătat mai sus, că, în speță, caracterul abuziv al preluării urmează a se determina din perspectiva art. art. 2 lit i) din Legea nr. 10/2001, Curtea constata, in temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, ca actul normativ care a stat la baza emiterii deciziei de preluare a bunului imobil de la reclamanta încălca dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării. Astfel, Decretul nr. 223/1974, prevedea în art. 2 alin. (1) că „Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România.

Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973) privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală.”, iar în alin. (2): „Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului.” Față de aceste dispoziții enunțate, Curtea a apreciat că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acea dată, întrucât prin măsurile edictate era încălcat principiul consacrat constituțional în art. 17 al egalității în drepturi a tuturor cetățenilor României, precum si art. 36 din Constituție, care ocrotea dreptul de proprietate personală, preluarea imobilelor cetățenilor care își stabileau domiciliul în străinătate fiind în evidentă contradicție cu aceste principii.

Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării și de art. 481 C. civ., care prevedea că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică. Așadar, și față de aspectele expuse anterior, urmează a fi reținută nevalabilitatea titlului statului, preluarea având caracter abuziv, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. În concluzie, având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, acesta intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, de la această premisa analizându-se motivele de apel formulate de ambele apelante.

IV. În ceea ce privește apelul declarat de apelanta-reclamantă S.L., aceasta a criticat, în primul rând, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995. Criticile sunt nefondate, în mod corect reținând prima instanță că cererea a fost depusă cu depășirea termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 46 (in forma actuala, art. 45) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui text legal, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie in termen de un an de la data intrării in vigoare a prezentei legi (14 februarie 2001), termenul de un an fiind prelungit succesiv cu cate trei luni prin O.U.G.

nr. 109/2001, respectiv O.U.G. nr. 145/2001, si împlinindu-se la data de 14 august 2002. Întrucât cererea de constatare a nulității absolute a fost formulată la data de 11 octombrie 2007, în mod corect s-a constatat ca prescris dreptul la acțiune în privința celui de-al treilea capăt de cerere formulat. Susținerea apelantei-pârâte în sensul că a solicitat constatarea nulității absolute a contractului pentru frauda la lege, acesta fiind un motiv de nulitate absolută care poate fi invocat oricând, nu poate fi primită, deoarece pentru ipoteza dată, prin derogare de la dreptul comun, astfel cum prevede textul legal enunțat, legea prevede un termen special de prescripție, aplicabil în cauză în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește critica apelantei reclamantei în sensul că instanța de fond nu a analizat cererea de repunere in termen, se observa din conținutul acțiunii introductive ca reclamanta nu a formulat o asemenea cerere. Reclamanta a arătat prin cererea de chemare in judecata doar ca „in urma numeroaselor demersuri făcute, a aflat în data de 04 octombrie 2007 că apartamentul a fost vândut pârâților în baza Legii nr. 112/1995”. Chiar dacă s-ar aprecia că, prin asemenea aserțiune, reclamanta a formulat în mod implicit o cerere de repunere în termenul de prescripție, Curtea a constatat însă că nu a fost dovedită în speță existența unor cauze temeinic justificate, în sensul art. 19 alin. (1) din Decretul 167/1958, care au împiedicat partea să formuleze acțiunea în termenul legal de prescripție, astfel încât să se impună repunerea în termen.

Astfel, potrivit textului legal evocat, instanța judecătorească ...poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit să dispună, chiar din oficiu, judecarea acțiunii… Simpla afirmație a părții, în sensul enunțat mai sus nu poate reprezenta o asemenea cauza, cu atât mai mult cu cât apelanta reclamantă nu a făcut dovada „numeroaselor demersuri„ pe care susține că le-a făcut, constând în cereri adresate instituțiilor statului, la care să nu i se fi răspuns. Singurul demers personal efectuat a fost o solicitare de comunicare a istoricului de rol pentru imobil adresata Consiliului Local sector 2 la data de 21 decembrie 2006 (fila 97 dosar fond), celelalte relații fiind obținute in anul 2007 in urma adreselor efectuate de tribunal in cadrul procesului având ca obiect contestația formulata împotriva deciziei de respingere a notificării emise de P.M.B.

Pe de altă parte, în mod evident, după apariția Legii nr. 10/2001, de prevederile căreia reclamanta a și uzat, formulând notificare, aceasta avea la îndemână posibilitatea de a afla de existența contractului de vânzare încheiat de pârâți, prin formularea unei simple cereri la P.M.B. în vederea comunicării situației juridice a imobilului. Nu s-a putut susține astfel că apelanta - reclamantă s-a aflat într-o împrejurare specială, exclusivă de culpă care ar fi împiedicat-o să formuleze cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de prescripție prevăzut de lege, așa încât criticile din apel cu privire la repunerea un termen, sunt nefondate.

În condițiile în care s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune în privința cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu mai pot fi pot fi puse în discuție aspecte de fond legate de valabilitatea contractului, din perspectiva fraudei la lege invocata de apelanta si nu se mai impun a fi analizate motivele de apel formulate in acest sens de reclamanta. În ceea ce privește motivele de apel referitoare la acțiunea în revendicare, Curtea a constatat că, în mod corect au fost avute în vedere de către prima instanță în soluționarea cererii dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. Astfel, pornind de la premisa că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, în cadrul acțiunii în revendicare, criteriile de preferabilitate în privința comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementări specifice.

Din acest punct de vedere s-a reținut că, dată fiind apariția acestei legi s-a cristalizat un nou tip de acțiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naționalizate, care nu se poate soluționa prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 C. civ. și care au fost conturate de-a lungul timpului de doctrină și jurisprudență. Astfel, Legea nr. 10/2001 are ca obiect, potrivit art. 1 alin (1) si (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), restituirea tuturor imobilelor preluate in mod abuziv, indiferent daca aceasta preluare s-a făcut cu titlu valabil, ori fără un astfel de titlu valabil, restituirea putându-se realiza in natura sau prin echivalent, când restituirea in natura nu mai este posibila, în condițiile legii.

Conform art. 21 alin. (1) (in prezent art. 22) din lege, persoana îndreptățită are obligația, de a notifica unitatea destinatoare, în vederea restituirii imobilului, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv de 2 ori. Art. 18 din lege dispune ca masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent si in cazul in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru dreptul la acțiune in nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia. Legea speciala reglementează așadar si raporturile dintre persoanele îndreptățite la masuri reparatorii si subdobânditori, cărora le permite sa păstreze imobilul in anumite condiții expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 21 alin. (5) (actual 22 alin. (5)) din lege, nerespectarea termenului de decădere de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii in natura sau prin echivalent. Din ansamblul dispozițiilor legale enunțate mai sus rezultă că legiuitorul a înțeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situației în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terțe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia. Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situație, adevăratul proprietar are la dispoziție acțiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub rezerva eventualelor apărări legate de incidenta uzucapiunii.

Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, intr-o astfel de situație, persoana îndreptățită la masuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, bineînțeles numai dacă a formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea speciala. În această situație s-a regăsit și apelanta-reclamantă, în mod corect reținându-se sub acest aspect de către prima instanță, că aceasta are dreptul doar la restituirea bunului prin echivalent, în condițiile în care titlul intimaților - pârâți, contractul de vânzare - cumpărare nu a fost desființat, mai mult, a fost consolidat prin neatacarea in termenul de prescripție prevăzut de legea speciala.

V. Deși în interpretarea Legii nr. 10/2001, în practică a fost îndelung controversată problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi și prevederile dreptului comun în materie, respectiv Codul civil, această problema a fost lămurita prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009 obligatorie de la aceasta data, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în decizia amintită s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia în interesul legii menționată respecta ea însăși exigențele prevăzute de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, fiind analizate cauzele relevante în materie, fiind necesar ca fundamentarea soluției în cauza de față să aibă ca premisă această decizie, care este obligatorie și care a fost dată tocmai pentru interpretarea unitară a legii în vederea înlăturării insecurității juridice generate în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat.

1. Cu privire la prima teză a dispozitivului deciziei în interesul legii, după cum s-a arătat în decizia instanței supreme amintite, s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină, conform art. 26 din lege, fiind garantata astfel respectarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, s-a arătat în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via si principiul securității raporturilor juridice consacrat in jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumarescu contra Romaniei). În această situație se află și apelanta.reclamantă, care, astfel cum s-a arătat mai sus, a uzat de calea Legii nr. 10/2001, formulând notificare prin care a solicitat acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, notificare soluționată prin dispoziția nr. 2623 din 16 martie 2004 a Primarului General, contestata de apelanta, judecarea cauzei fiind însă suspendată până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar, în urma cererii formulată de reclamantă în acest sens.

Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantei între aceste norme, și cele care reprezintă dreptul comun. Or, după cum s-a arătat mai sus, dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (in actuala reglementare) au ca efect consolidarea titlului compărătorului in baza Legii nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu statul, daca persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare în termen(cum este cazul în speță) sau dacă, formulând o astfel de acțiune, aceasta a fost respinsa.

În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condițiile menționate mai sus; aceasta nu întrucât buna-credință ar valora în această materie titlu de proprietate, ci pentru că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății mobilare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului. Așadar, deși este corectă susținerea apelantei-reclamante în sensul că buna-credință a intimaților-pârâți nu are efect constitutiv de drepturi reale, preferabilitatea titlului acestora nu se impune in temeiul bunei-credințe, ci a opțiunii speciale pe care legiuitorul a instituit-o in aceasta materie, discuția asupra preferabilității titlului statului fiind deplasata la aceste criterii.

În acest sens, avans în vedere că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantei este nefondată, date fiind prevederile legii speciale, in baza căreia aceasta are dreptul doar la restituirea in echivalent a bunului. 2. Sub un alt aspect, prevazut în cea de-a doua teza a dispozitivului deciziei in interesul legii enunțate, reținând incidenta in cauza a legii speciale, este necesar a se analiza, raportul dintre legea speciala si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cu referire in special la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În acest sens, in cuprinsul deciziei menționate, s-a arătat că deși nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este necesar a se analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale spetei, in ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice civile.

În cauză, prima instanță a reținut că ambele părți au un bun, in ceea ce o privește pe apelanta-pârâtă fiind incidente dispozițiile art. 2 si art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001. S-a avut in vedere ca tribunalul a reținut caracterul abuziv al preluării, cu consecința menținerii calității de proprietar a reclamantei asupra imobilului, in temeiul art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, in vigoare la data sesizării instanței. Curtea constata ca în ce o privește pe apelanta reclamanta, aceasta nu deține un bun in sensul unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile care să constate calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat.

Este adevărat că la data promovării acțiunii era in vigoare art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, in prezent abrogat, care prevedea ca persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar pe care o exercita după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. Aceste dispoziții legale recunoșteau însă, după cum rezulta din însuși conținutul textului, doar un drept la restituire, care nu poate fi socotit cert cat timp nu este confirmat de unitatea destinatoare (prin decizia sau dispoziția de restituire) ori de către instanță (printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila), după caz. Or, in practica C.E.D.O.

aceasta creanță de restituire, de care reclamanta s-ar putea prevala este o creanță sub condiție, și nu poate fi considerată un bun actual, pentru a se bucura de protecția oferita de art. 1 din Protocol (vezi cauza Caracas c. României, Kopeky c Slovaciei). În aceasta din urma hotărâre Curtea a stabilit că o creanță nu poate fi considerată ca având o valoare patrimoniala, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudență stabilită a instanțelor, ceea ce concretizează pentru parte o speranță legitimă de a-și vedea recunoscut dreptul de proprietate asupra acestui bun. În cauză nu se poate susține că la data promovării acțiunii există o jurisprudență constantă de admitere a acțiunilor în revendicare formulate împotriva compărătorilor pentru ca reclamanta să fi putut spera în mod legitim la concretizarea interesului său patrimonial de restituire a bunului.

Neavând un „bun” în sensul Convenției, se justifica respingerea acțiunii în revendicare, față de prevederile legii speciale, soluția primei instanțe menținându-se, dar pentru motivele anterior expuse. Pe de altă parte, faptul că prin acțiunea de față s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nu vine în contradicție cu soluția de respingere a acțiunii în revendicare, în condițiile în care s-a făcut aplicarea legii speciale. Astfel, deși constatarea nevalabilității titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental, necesar a fi fost cercetat in cauza, chiar în lipsa formulării unui asemenea capăt de cerere, pentru a se analiza acțiunea în revendicare din perspectiva legii aplicabile, deoarece aceasta este premisa de la care se pornește în speță.

Cu alte cuvinte, cercetarea revendicării presupunea în mod necesar analiza in prealabil a caracterului preluării imobilului, independent de formularea unui capăt de cerere distinct in acest sens in cadrul acțiunii pendinte. Or, caracterul abuziv al preluării determină concluzia aplicării în cauză a legii speciale, care acordă preferabilitate titlului pârâților, consolidat prin neatacarea in termenul legal de prescripție. În subsidiar, chiar admițând ca apelanta reclamanta deține un „bun”, în sensul Convenției, prin constatarea, in mod definitiv, in cadrul procesului pendinte a nevalabilității titlului statului, soluția de respingere a acțiunii in revendicare se menține. Astfel, s-a constatat că și pârâții, comparatori în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Prin Legea specială nr. 10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială. Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, a garantat încă o dată că nu îl va pierde în situația în care l-a dobândit prin acte valabile. S-ar aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate, deopotrivă ocrotit de Convenție, or, în această privință, C.E.D.O.

a statuat în jurisprudență că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, fiind necesar ca persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat in trecut aceste bunuri(cauza Pincova si Pinc c. Cehiei). De aceea, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, pentru motivul că, la fel ca și în speța de față, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeana a statuat ca persoanei îndreptățite i se cuvin despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.

În acest punct, este important a se sublinia faptul că raporturile juridice născute ca urmare a notificării cu privire la acordarea de masuri reparatorii prin echivalent se stabilesc intre persoana îndreptățită și stat, situația terțului dobânditor nefiind influențată de modalitatea și termenele în care, în concret se plătesc respectivele masuri reparatorii. Tocmai de aceea dreptul de proprietate al compărătorului, care la rândul său este protejat de Convenție, nu poate fi afectat de insecuritatea legislativa si administrativa a organelor statale, in jurisprudența C.E.D.O. fiind sancționată conduita culpabila a statului pentru „încălcarea obligației pozitive de a reacționa in timp util si cu coerenta in ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de naționalizare”.

Din aceasta perspectiva susținerea apelantei reclamante in sensul ca Fondul Proprietatea nu funcționează in mod eficient, astfel ca singura reparație efectiva poate fi realizata doar prin restituirea in natura, nu poate fi primita, deoarece conduita a statului in sensul menționat nu poate conduce la sancționarea unei alte persoane(particular), prin pierderea de către aceasta a proprietății asupra unui bun, legal dobândite. Pe de alta parte, nu poate fi primită în justificarea solicitării de restituire in natura susținerea apelantei reclamante în sensul că pârâții au la dispoziție în dreptul intern mijloace mult mai eficiente de obținere a unei despăgubiri efective, deoarece pot promova o acțiune în răspundere pentru evicțiune sau o acțiune întemeiată pe disp.

art. 50 alin. (3) C. civ., in timp ce apelanta reclamanta trebuie sa promoveze o noua acțiune, al cărei regim juridic este incert, nefiind cristalizata o practica judiciară în acest sens. Astfel, nu se poate face abstracție în cauză de faptul că apelanta-reclamantă a urmat două căi pentru redobândirea dreptului pretins, formulând pe de o parte notificare, și contestând dispoziția de respingere a acesteia(dosarul fiind in prezent suspendat), iar pe de alta parte, promovând acțiunea de față. În contextul în care procedura începută în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost finalizata, nu se poate imputa lipsa despăgubirilor cuvenite. Numai după recunoașterea dreptului la restituirea valorii bunului(prin acordarea de despăgubiri prin echivalent), dacă aceste despăgubiri nu vor fi primite efectiv, reclamanta va fi îndreptățită, pe calea unei acțiuni personale îndreptate împotriva Statului Roman, să pretindă valoarea acestor despăgubiri.

Prin urmare, nu se poate aprecia ca în privința apelantei-pârâte s-ar naște la acest moment o sarcina disproporționată, atâta vreme cât aceasta nu a parcurs în întregime procedura prevăzută de legea speciala. În același timp, pierderea bunului in cauza de fata ar crea o sarcina disproporționată pentru intimații-pârați, care ar fi nevoiți sa promoveze o nouă acțiune, incertă, din punctul de vedere al cuantumului despăgubirii și cu privire la data primirii efective a acesteia. În compararea celor două situații relativ la modalitățile concrete pe care fiecare parte le are pentru a obține o despăgubire efectiva, Curtea apreciază că intimații-pârâți sunt îndreptățiți să păstreze bunul în natură, având în vedere ca apelanta - reclamantă nu a epuizat procedura prevăzută de legea specială, dar și în considerarea garantării principiului securității raporturilor juridice, in sensul celor statuate in cea de-a doua teza a dispozitivului deciziei in interesul legii evocate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 C. civ., Curtea a respins, ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamanta S.L. VI. În ceea ce privește apelul formulat de apelanta parata Ene Sonia, aceasta a criticat soluția primei instanțe referitoare la reținerea justificării în cauză a calității procesuale active a reclamantei.

Apelanta-pârâtă a susținut că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, reținându-se că apelanta reclamantă a făcut dovada legitimării procesuale active, întrucât, acțiunea în revendicare a fost întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., așa încât, se impunea ca reclamanta să facă dovada calității de moștenitor cu certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor de pe urma autoarei sale, testamentul nefăcând o asemenea dovadă, în condițiile dreptului comun . Critica este nefondată, întrucât, astfel cum s-a reținut mai sus, având în vedere că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale substanțiale prevăzute de acest act normativ, chiar dacă reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile de drept comun în materie, respectiv art. 480 C. civ.

Așadar, în mod corect a apreciat prima instanță legitimarea procesuală activă a reclamantei prin prisma art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede că de dispozițiile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptățite, dovada calității de moștenitor în cauză putând fi făcută, în accepțiunea legii speciale, și prin testament, astfel cum prevăd Normele metodologice de aplicare a legii(art. 4.2.). Raportat la prevederile legii speciale, nu poate fi primită nici critica apelantei parate în sensul că testamentul nu face dovada calității de moștenitor din perspectiva acceptării moștenirii în termenul prevazut de lege, întrucât art. 4 alin. 3 teza finala din lege prevede că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Aceste dispoziții sunt aplicabile reclamantei, care a formulat cerere de acordare de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamanta S.L., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziția art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Pârâții au încheiat contractul de vânzare prin fraudarea Legii nr. 112/1995, deoarece aceștia au dobândit calitatea de chiriași în apartamentul ce formează obiectul litigiului după anul 1989, respectiv în anul 1990. - Din probe rezultă că pârâții ai dobândit calitatea de chiriași la data de 2 februarie 1990, pe cale de consecință s-a fraudat legea. - Instanța de apel, în mod greșit a reținut că nu deține un bun, în sensul art. 1 din Protocolul C.E.D.O., cu toate că bunul meu a intrat fără titlu în proprietatea statului (Decretul nr. 223/1974) ci dețin doar drept de creanță.

- Admiterea acțiunii în revendicare înseamnă o încălcarea dreptului chiriașului-cumpărător pentru care statul a garantat prin Legea nr. 10/2001 că nu îl va pierde. Recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă S.L. critică soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, cu referire la capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți în temeiul Legii nr. 112/1995. Cu privire la această critică, în mod corect instanța de apel a reținut că cererea privitoare la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost depusă cu depășirea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), termenul de un an a fost prelungit succesiv cu câte trei luni prin O.U.G.

nr. 109/2001, respectiv O.U.G. nr. 145/2001, și împlinindu-se la data de 14 august 2002. Pe de altă parte, în mod evident, după apariția Legii nr. 10/2001 de dispozițiile căreia reclamanta a uzat, formulând notificare, aceasta avea la îndemână posibilitatea de a afla de existența contractului de vânzare încheiat de părți. De vreme ce s-a reținut ca fiind prescris dreptul la acțiune cu referire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu se mai pot aduce în discuție aspecte de fond legate de valabilitatea contractului din perspectiva fraudei la lege invocată de recurenta - reclamantă. Cu privire la motivele de recurs referitoare la acțiunea în revendicare, corect instanța de apel a avut în vedere dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, Legea nr. 10/2001 are ca obiect restituirea tuturor imobilelor preluate în mod abuziv cu titlu valabil ori fără un astfel de titlu (art. 1 alin. (1) și art. 2, coroborat cu art. 2 alin. (1)), restituirea putându-se realiza în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile legii. Din cuprinsul dispozițiilor legale mai sus menționate, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu